Proza pura
articol aparut in Cultura, nr. 151 din 2007-11-29» cultura cultura literara »
Autor: ALEX GOLDIS
Nu e cine stie ce filozofie sa observi ca în proza româneasca din ultimii ani se disputa nu numai tendinte diferite, ci doua programe de creatie care se contrazic pas cu pas. De o parte stau prozatorii cool, antiliteraturizanti, care mizeaza pe „traire“, pe autenticitate sau pe expresivitatea directa, întretinând iluzia ca viata în literatura începe cu ei: Alexandru Vakulovski, Adrian Schiop, Ionut Chiva, Jean-Lorin Sterian s.a.m.d. O poetica turistica, cum am numit-o, mai în gluma, mai în serios, în alt context, pentru ca prozatorii de acest tip nu pot sau nu vor sa descrie decît locurile pe care le-au vazut cu ochii lor. Pentru a deveni creativi, ei trebuie sa calatoreasca pe bune, „experimentând“ totul pe propria piele. De cealalta parte stau prozatorii care fac parada de imaginatie si de fabulos, în încercarea de a rupe total cu formula autobiografica sau diarista care a dominat proza româneasca de dupa '90. Romanele unor scriitori precum Florina Ilis, Filip Florian, Bogdan Popescu, Razvan Radulescu sau ale „precursorului“ Petru Cimpoesu nu sunt doar o reîntoarcere la poveste sau la „scrisul frumos“, asa cum s-a spus, ci si o pledoarie convingatoare pentru puterile nelimitate ale fictiunii.„Lumea în fundul gol“Exista, însa, asa cum e firesc, si exceptii de la cele doua linii principale. Una dintre cele mai pregnante o reprezinta proza lui Sorin Stoica. Daca autorul romanului „O limba comuna“ împartaseste cu prozatorii cool repulsia fata de orice tip de falsificare, de Filip Florian & co. îl apropie vocatia neobisnuita de povestitor. Doar ca Sorin Stoica nu-si asuma cele doua categorii decât pentru a le mina din interior. Povestitor „modest“, apropiat de cititor si interesat de comunicarea netrucata cu acesta – un „participativ empatic“, dupa cum se exprima mai mult pleonastic decât plastic Antonio Patras -, Sorin Stoica e, în schimb, un autor orgolios si exigent, care se raporteaza critic la scriitura colegilor de generatie. Prea putin s-a vorbit de alura de geniu polemic a lui Sorin Stoica. Desi autenticist, prozatorul refuza categoric apelul la imaginarul violent sau protestatar din scrisul câtorva colegi de generatie. Ar fi prea simplu. Dimpotriva, în contextul în care o mare parte a tinerilor actuali mizeaza pe o retorica a teribilismelor, Sorin Stoica vrea sa scrie un roman „pasunist“ în raspar: „Unii protesteaza, se protejeaza fiind abjecti, io as protesta printr-o utopie.“ Pe de alta parte, nici inflatia de fabulos nu i se pare o solutie viabila îndaratnicului prozator. Dimpotriva, adevarata provocare consta în a scrie fara sa te sprijini în cîrjele imaginatiei. Întreaga opera a lui Sorin Stoica poate fi citita ca o demonstratie aproape patetica a faptului ca poti face proza din nimic. De aici, eroismul bizar, dar palpabil, al unui autor care nu se foloseste nici de protest, nici de luxurianta imaginatiei pentru a-si colora, în vreun fel, scrisul. Oricare dintre aceste solutii ar reprezenta un compromis pe care prozatorul, tip uman integru si viril, nu vrea sa-l faca. De aceea, as spune ca la mitul Sorin Stoica a contribuit nu atât moartea prematura a autorului, cât ascetismul lucid sau curajul, vizibil la suprafata scriiturii, de a lua totul pe cont propriu. Interesante si centrale sunt, în acest sens, numeroasele reflectii cu privire la „rezervorul“ creativitatii (altfel spus, de unde se aprovizioneaza scriitorul cu „subiecte“, astfel încât sa nu apeleze la armele superficiale ale retoricii?): „Multi ma întrebau, colegii mei de pilda, de unde scot tot ceea ce scriu. Nu scot, reproduc pur si simplu, nu am nimic de inventat. Si când oamenii se recunosc acolo în text, îi apuca râsul. Chiar si când citesc un text stiintific, io nu mai pot de râs daca îmi place cu adevarat ceea ce vad. Si la filmele de un realism crud, habotnic, râd de ma prapadesc. Realismul devine halucinant, suprarealist. Realismul extrem se transforma în ceva profund comic. Lumea în fundul gol stârneste râsul. Autorul acesta a descoperit ceva, îti zici. Anumite resorturi ale functionarii lumii asteia. Formidabil, asa e! De unde a stiut tantalaul? De fapt, e o groaznica greseala sa fii Autor. Cel mult, martor. Fara vreun pic de trufie. Sa reproduci. Nu poti crea. E o tâmpenie sa te gândesti ca ai putea tu sa creezi ceva. Doar sa fii recunoscator ca ti s-a oferit prilejul sa asisti la un fapt interesant.“ Un sociolog esuatEram gata sa protestez ca ultimul volum al lui Sorin Stoica, „Aberatii de bun-simt“, e o colectie nediferentiata de proza, articole ocazionale sau bucati de jurnal – unele dintre ele publicate ca atare în volumul autobiografic de la începutul anului trecut. Sau ca indicatiile cu privire la scrierea / publicarea fragmentelor – si implicit cu privire la intentionalitatea lor – lipsesc cu desavârsire. Doar ca, în general, proza lui Stoica poate fi cu greu diferentiata de pasajele jurnalistice. De fapt, majoritatea scurtmetrajelor narative din „Aberatii de bun-simt“ (prozatorul era detinatorul unei rubrici cu acest nume într-un ziar din Câmpina) nu pot fi clasate la capitolul „proza“ decât prin excluderea celorlalte posibilitati. Denudata de toate artificiile literaturizante, asa cum am vazut, scriitura lui Sorin Stoica nici nu mai seamana, propriu-zis, cu genul fixat de conventie. „Aberatiile de bun-simt“ pun în scena un soi de proza pura, care nu mizeaza pe desfasurari narative impresionante, ci pe un soi de schite sau caricaturi compuse din „materiale“ eteroclite.Departe de a falsifica scriitura, asa cum se întâmpla adeseori în cazul lui Dan Lungu, umanitatea vazuta prin filtru antropologic ramâne cea mai importanta sursa de umor a prozei lui Sorin Stoica. Caci, chiar atunci când teoretizeaza savant, nesfiindu-se sa invoce referinte stiintifice de autoritate, prozatorul o face la modul parodic. Întregul efect comic al prozei sale provine din coliziunea între teoriile sociologice mari si cazurile particulare (o asemenea deformare parodica a sociologiei e de regasit, de altfel, si în proza lui Houellebecq). O mostra de excelenta parodie antropologica e, fara îndoiala, „Cinspe aurolaci se urca într-un autobuz“, fragment în care, mimând un ton doctoral, naratorul se preface ca studiaza interactiunea dintre doua microgrupuri sociale, pasagerii obisnuiti (reprezentînd lumea civilizata), respectiv „hoarda de auroloaci“, simptom al primitivismului. Numai ca tonul doctoral dispare pe parcursul relatarii, antropologul cedeaza total în fata unui prozator tot mai convins de ridicolul teoriei: „Cum se asaza colonizatorii pe teritoriul cucerit? Sunt niste legi si aici. Cel mai mare, Safu, s-a asezat în frunte, pe prima banca de dupa burduf. Deducem ca exista un fel de organizare politica a tribului. O ierarhie informala. Are la mâna un fel de bratara colorata strident. Podoaba care îi arata rangul. Poarta si o geaca. Pe dos. În unele culturi, asta arata ca omul respectiv e în doliu. În cazul nostru, e vorba poate de neglijenta“. De unde se vede ca în proza, Sorin Stoica e un sociolog esuat. Daca uneori individualul umileste savuros teoreticul, alteori, umorul se naste – dimpotriva – din suprapunerea rigida a planurilor. În cele mai pregnante pasaje, absurdul oamenilor lui Sorin Stoica provine din fidelitatea lor absoluta fata de norma fixata de sociologul deghizat. Întâlnirea dintre doua personaje se soldeaza neaparat cu ciocnirea dintre doua comunitati (microsocietati) distincte. De aici, esecul esential al comunicarii, neîntelegerile si misreading-urile pe care le naste aceasta lume…Prozatorul e pregatit sa râda de observatiile antropologice nu numai în cazurile în care ele nu prea nimeresc, ci si în când acestea tintesc din plin. Bergsonianul „mécanique plaqué sur du vivant“ vine ca o manusa tipurilor umane ale lui Stoica, de la Paganel, profesorul de tara timid si natâng, pâna la tanti Cati, dactilografa absoluta, pierduta într-o era pre-computeristica, sau la micul si jovialul escroc de cartier Nae Stabiliment. Un loc aparte în aceasta mini-epopee comica despre granitele de imaginar dintre oameni sau comunitati îl detine, cu siguranta, „studierea“ unui caz psihologic cu totul special, omul-din-comunism. La adapostul teoriilor pseudostiintifice care populeaza fabulos proza lui Sorin Stoica (de citit neaparat fragmentul „WC-ul. O abordare cât se poate de stiintifica“, „Oua prajite. O reteta“ sau „Polata“), naratorul afirma, cu nonsalanta, ca umanitatea sub totalitarism poate fi înteleasa numai printr-un riguros examen psihiatric. Si, în stilul sau traznit, prozatorul accepta sfatul alter-ego-ului specialist, înregistrând, de câte ori are ocazia, semnalmentele clinice ale acestui nou tip uman. Sub efectul imaginatiei prin excelenta subversive a lui Sorin Stoica, aproape ca ti se par de nerecunoscut, în grotescul lor, oameni pe care i-ai acceptat drept normali o viata întreaga: sunt cei care ramân de Revelion tintuiti în fata televizorului, vecinii care practica, de la blocul de vizavi un voyeurism blând, sau personajele singuratice care îsi închid bibliotecile cu cheia…Nu stiu daca Sorin Stoica a scris destul pentru a putea fi declarat un prozator mare. Stiu, însa, ca proza sa are o forta destabilizatoare pe care multi dintre „revoltatii“ generatiei tinere ar face bine s-o invidieze.