Realism magic de senzatie
articol aparut in Cultura, nr. 151 din 2007-11-29» cultura cultura literara »
Autor: CATALIN STURZA
Într-un pasnic orasel de provincie, care se mândreste cu ruinele unui castru roman, niste copii descopera, în timp ce se joaca, mormane de oseminte umane. Autoritatile încep investigatiile, maiorul de politie local miroase o crima politica si suspenda sapaturile arheologice, la fata locului apar jurnalisti si procurori, savanti si antropologi, si astfel se naste o stire de senzatie.
Numai ca Filip Florian, fost jurnalist la „Cuvântul“ si „Europa Libera“, mai nou scriitor retras, în tihna, la Sinaia, nu intentioneaza sa construiasca o istorie politista de senzatie. Din contra, el lasa impresia ca îsi scrie romanul sau de debut, „Degete mici“ (Editura Polirom, 2005), în contra subiectului, dând la o parte elementele de suspans, distrugând ritmul, abandonând intriga pentru o multime de linii secundare si adaugând, ca glazura, un stil alambicat, cu fraze ample si înflorituri enciclopedice. Si, dupa toate aparentele, tocmai din acest motiv se bucura Filip Florian, la 38 de ani, de tihna, de premii si de rasfatul unei critici în mare parte laudative. „Degete mici“ este un roman asezat, în mod evident, pe calapodul realismului magic al lui Marquez si Llosa, cu multa grija pentru forma si cu o foarte mare atentie pentru detaliile narative. Frazele arborescente, imaginarul baroc, înteleptii nebuni si obsesia pentru cifra cinci amintesc de Bohumil Hrabal, iar constructia nonlineara si perspectivele multiple asupra aceluiasi eveniment fac trimitere la Milorad Paviæ. Filip Florian nu încearca, însa, sa îsi mascheze modelele, ci le scoate, în mod intentionat, la vedere: aceasta este albia prin care povestirea trebuie sa curga. Enumerari nesfârsite, liste de obiecte marunte si de detalii insignifiante acopera pagini întregi, fara a fi, însa, plictisitoare sau gratuite: „Aladin nu doar ca accepta din mâinile fotografului si soarbe cu placere o ciorba de vita sau una de pasare, nu doar ca înghite pastrama de oaie si chiftele de peste (…), dar mesteca de Paste oua rosii (necojite) si, de Craciun, ceva sorici, toba si caltabosi“. Aladin este un dromader aterizat în decorul orasului imaginat de Filip Florian asa cum îngerul jigarit si flamând, fara dinti în gura, a picat din cer în mijlocul lumii inventate de Marquez. Personajele sunt, la rândul lor, figuri marunte, cu biografii dictate de accidente insignifiante: gesturi întâmplatoare, toane, impresii si hotarâri de moment, superstitii, jocuri de carti si ghicitori în cafea. Aproape ca nu exista, în fapt, eroi principali, ci numai povesti paralele, care se suprapun: un maior de politie încearca sa atraga atentia presei, sustinând varianta asasinatului politic, un procuror care a fost, cândva, tortionar, colectioneaza, în secret, degete mici, pentru ca el însusi si-a pierdut un deget într-o ancheta politica, o batrâna cumsecade gaseste o comoara în peretele din bucatarie si pleaca într-un voiaj exotic. Petrus, un tânar si placid arheolog, cu ulcer gastric, asteptând, de pe margine, deznodamântul evenimentelor, este singurul narator la persoana I, care aduce în poveste o perspectiva partiala si subiectiva. Calugarul Onufrie, însemnat cu un mot blestemat, care creste într-una, este un soi de sfânt idiot introdus pentru a consolida coloana vertebrala, realist-magica si miraculos-naiva, a romanului. Sfântul este un personaj paradigmatic, nelipsit din literatura de acest gen. Antropologii argentinieni au în carte o situatie speciala. Ei sunt observatorii veniti de pe un alt continent, suferind de o boala cronica, de sorginte politica: los desaparecidos. Este flagelul care a atins un popor guvernat, vreme de câteva decenii, de junte criminale, care au rapit de pe strazi si din propriile case peste 30.000 de oameni. În câteva pagini sunt reluate peste treizeci de ani de istorie argentiniana, de la Juan Peron la Raul Alfonsin, cu accent pe episoade precum Campionatul Mondial din 1978, organizat si câstigat de Argentina, si razboiul pentru Insulele Falkland, care a marcat sfârsitul regimului militar. Ideea nu este una noua: fotbalul si razboiul sunt instrumente politice, deoarece o dictatura de dreapta functioneaza numai daca reuseste sa scoata, în permanenta, oamenii în strada. Sensul acestui excurs istoric este însa altul: regimurile opresive sunt, în America de Sud, însusi mobilul reînnoirii literaturii si unul dintre argumentele pe care scriitori celebri din Brazilia, Argentina, Columbia sau Peru îl invoca mereu pentru a explica valoarea si specificul textelor din aceasta parte a planetei. Facând apel la junte si la fotbal, Filip Florian ajunge, de fapt, indirect, la sursele si modelele propriei sale fictiuni. Antropologii, veniti sa elucideze misterul, sunt, atât în planul actiunii cât si în cel al fictiunii, un personaj colectiv cu rol de observator neutru si de mesager al unei lumi care a depasit, cu chiu, cu vai, un stadiu la care noi ne-am blocat. Exista, în roman, câteva detalii care sugereaza un trecut totalitar si o localizare istorica: micutul orasel s-ar afla în România zilelor noastre, care a iesit, de câtiva ani, din comunism. În acelasi timp, mica localitate cu castru roman ar putea fi situata oriunde si nicaieri: detaliile istoriei intra, accidental, în poveste si sunt anihilate de asalturile întâmplarilor fabuloase, luate de protagonisti ca atare si asimilate existentei cotidiene. Filip Florian construieste un Macondo, însa o face într-un fel personal: slefuind, minutios, modelele si asezându-le straturi-straturi, el le asimileaza, rafinându-si o reteta proprie, pe cât de consistenta, pe atât de omogena si functionala.