Pagini de dictionar
articol aparut in Cultura, nr. 151 din 2007-11-29» cultura cultura literara » Remake
Autor: DANIEL CRISTEA-ENACHE
FRAGMENTE DIN REGIUNEA DE ODINIOARÃ, volum de versuri de Virgil Mazilescu. A aparut în 1970, la Editura Cartea Româneasca. Poemele din cuprinsul lui au fost, cu o exceptie („Pastel“), publicate anterior în paginile unor reviste literare: „Luceafarul“, „Gazeta literara“/ „România literara“, „Amfiteatru“, „Steaua“, „Iasul literar“. De asemenea, o buna parte din ele se regasesc (uneori, cu modificari de titlu sau de vers) în sumarul antologiei „Va fi liniste, va fi seara“, aparuta în 1979 la Editura Cartea Româneasca (în seria „Hyperion“, initiata de Mircea Ciobanu).
Onirismul estetic, de care poezia lui Virgil Mazilescu apartine, se bazeaza pe deconstructia cotidianului linistitor si reînchegarea lirica a unei (i)realitati dupa „criteriul legislativ al visului“. Versurile lui Mazilescu, ca si cele ale mai vârstnicului Leonid Dimov, folosesc aleatoriul oniric, lipsa de logica a secventelor de „poveste“ nocturna, ca pe o metoda de lucru si un registru de compozitie poetica. Daca însa autorul „Cartii de vise“ are o vadita dimensiune ludic-spectaculara, o reala voluptate verbala ce încape într-o prozodie stricta, creatorul acestor „Fragmente din regiunea de odinioara“ e un suprarealist care încearca si experimenteaza, necontenit, drama fiintei si a limbajului. Poemele lui par iesite din dicteul automat convertit în doctrina, suspendând puntile de comunicare cu cititorul si evoluând, ininteligibil, pe o orbita proprie si îndepartata. Sintaxa e sparta, iar imaginile sunt juxtapuse dupa un plan ce scapa, cu totul, perceptiei noastre: „plânsul în oras: mâini fricoase îsi schimba într-ascuns culoarea – si/ înca o noapte izabela va fi a dreptatii a nisipurilor (respiratia/ cavalerului printre cavaleri e cea mai galbena)// si spre dimineata la castel – daca s-ar auzi cântece: o cheie pe buze/ oho si pe tradare. dulce strigat. sarea depusa la porti. spera sa se/ joace mai frumos (cavalerul în depozite mari de sânge)// tu dormi dragostea mea. sunt singur am inventat poezia si nu mai/ am inima“ („dormi dragostea mea“). Abia ultimele doua versuri reusesc sa transmita, sa intermedieze ceva, dincolo de dispunerea în pagina: poezia este o inventie personala si deci trebuie luata ca atare, renuntând cu totul la criteriile obisnuite si intrând în obscuritatea ei fara pretentia de a o risipi. Aceasta obscuritate este, în mod evident, creata, construita atent, pe o treapta de elaborare ce se întâlneste de obicei la poetii ermetici. La antipodul autorului incontinent de poezie, Virgil Mazilescu e un truditor si un perfectionist al acestor capsule lirice de mister, cizelându-si la nesfârsit versurile si înfatisându-se, la final, cu o opera de mica întindere. Imaginatia lui e imploziva, urmând traiectul autocombustiei. Starea de obofcseala se regaseste în însasi celula poeziei, care se dezintegreaza pe masura ce o parcurgem: „de ce trebuie sa ne oprim tocmai noi/ si brusc sa ne înaltam la cer/ cu oboseala multa cu jumatate din cenusa/ acelei industrii dintre cuvinte“ („cronica“). Materialul verbal considerat excedentar este radiat fara remuscari, relatiile însesi (sintactice si semantice) dintre cuvinte sunt slabite ori fracturate metodic, astfel încât rezultatul sa fie o poezie pe deplin autonoma, un organism viu, dar intrat în faza extinctiei, niste fragmente disparate din „regiunea de odinioara“: „spectacol de zidirea obrazului. privesti. martorii înghit promisiuni/ dulci – însa în adânc fulgerul nu face nici o miscare. doar uneltele/ cad cad cad. si poetul? un stâlp de sare. dupa un an cine îl va/ mai recunoaste?“ („spectacol“); „regiunea de odinioara îsi recâstiga faima si sângele si poetul întârzie/ în lumina întunecata coborând printre aburii pe care nu-i mai/ poate împrastia“ („daca ai fi privit“). Dat fiind ca o asemenea lirica auto-limitativa si prescriptiva pune pe acelasi plan elementele simbolice „tari“ si pe cele „slabe“, urmarind o linie stilistica a dezabuzarii progresive, inclusiv imaginile de o anume plasticitate îsi pierd potentialul initial si se dispun pe treptele coborâtoare ale poeziei, ce ajunge sa-si cânte neputinta si stingerea, incapacitatea de a configura o lume a sensurilor stabile: „vai printre constelatiile cu scâncet de copil ca sa zidesti o tragedie/ nu ai destule instrumente si nu se mai întelege nimic. (...)// pe cântar de ce sa-mi cada bratul stâng taiat (si galben auriu) pe/ unde navalesc cu jale aceste marunte ierbivore peste o vegetatie/ arsa// si din care propozitie va coborî moarte (cu chip de om) dar tu cine/ esti cântaretule obraznic: nu se mai întelege. adica vreau sa spun/ ca nu se mai întelege nimic“ („razboi cu troia“) ; „asculta – noi nu mai avem nimic de anuntat. au murit acei oameni/ care s-au nascut odata cu începutul si (plin de sângele stelelelor) l-au/ tras de crestet în lumea noastra si au spus: cresteti voi ca floarea/ porumbului“ („cresteti voi ca floarea porumbului“).În derularea acestui experiment al (dovedirii) neputintei, oniricul Mazilescu reediteaza, cu alte mijloace si într-o paradigma diferita, experienta lirica bacoviana. Analogia este însa fara accent axiologic. Dincolo de formula sensibilitatii si creatiei lui Virgil Mazilescu, acesta nu are, în cadrul generatiei si perioadei sale, un rol si o posteritate comparabile cu cele ale neîntelesului, în epoca interbelica, creator de „Plumb“.