Un caz tragic: Ion Caraion (III)
articol aparut in Cultura, nr. 151 din 2007-11-29» cultura cultura literara » in ariergarda avangardei
Autor: EUGEN SIMION
Artur este, sa se observe, foarte activ în aceasta perioada. Vede din nou pe N. Steinhardt (în continuare înfricosat de Securitate!) si relateaza ce-a vorbit cu el. La 20 octombrie 1973, îi transmite lui Albescu ce-a aflat de la amicul sau, Ov. S. Crohmalniceanu, care-l vizitase pe D. Ghise. În discutie este romanul lui N. Breban „Îngerul de gips...“ Artur face supozitii prapastioase, denunta comploturi, umfla faptele în asa chip încât Colonelul Albescu, excedat de zelul informatorului sau, noteaza: „apare însa si aici ca si în alte materiale nota personala de exagerare din partea informatorului“, modul în care el „încondeiaza“ aceste fapte. Atentie!... O reactie, trebuie sa recunoastem, rationala... Colonelul vrea sa domoleasca zelul informatorului sau...Este limpede ca, pe masura ce sporeste numarul acestor rusinoase delatiuni, scriitorul Ion Caraion prinde gustul pamfletului si al îndrumarii ideololgice si morale. Propune o strategie chiar, fapt curios la o victima a sistemului totalitar. Începe, altfel zis, sa dea sfaturi fostilor sai calai si, uneori, sa le corecteze actiunilor. Scrie, apoi, ceea ce în presa literara la care are acces ezita sa scrie totdeauna. Pamflete, de pilda, contra amicilor si inamicilor literari. Cum am precizat deja, Ion Caraion nu s-a consolat niciodata cu ideea ca, în timp ce el statea în închisoare, altii erau liberi, scriau, publicau, aveau succes literar... Ce-i curios în aceasta atitudine este ca Artur ataca si pe cei care l-au sprijinit dupa eliberarea lui. Merge în Franta, este gazduit de vechi amici, primeste ajutoare, apoi, revenit în tara, îi batjocoreste în notele informative. Sau pozitia fata de Preda. Când apare „Delirul“ (1975), Artur scrie pagini întregi corespondentului sau, Albescu, dând la iveala simbolurile politice ale romanului. Parerea lui este crunta: cartea este „foarte slaba“, o „lectura de tramvai“, o citesc cu nesat legionarii, prozatorul îl prezinta favorabil pe Antonescu, în fine, Preda l-a ales pe Pamfil Seicaru ca exponent al gazetariei, ignorând ca în epoca au existat altii, „vrednici de cinste“, democrati... Concluzia este ca „Delirul“ reprezinta, în totalitate, un esec de proportii. Un esec ideologic în primul rând: „Mentalitatea lui în selectarea si caracterizarea personajelor e tipic burgheza si multumeste orizontul burtos, anecdotic, îngust al unor serii nesfârsite de indivizi pe care nu convingerile politice riscante si creatoare de raspundere i-au caracterizat vreodata. În afara de legionari, de Antonescu si de burghezie, „ Delirul „ abia daca mai îngâna câteva vorbe despre compozitia ideologica a societatii românesti din anii razboiului. Intentionat? Greu de spus ca nu“... Citind aceste acuzatii grave, Colonelul Albescu, noteaza: „se vor lua masuri de verificare“... Artur sta de vorba cu cei care calatoresc la Stuttgard si afla ca D. Tepeneag scoate „Cahiers de l'Est“ cu bani sovietici si unguresti (2 decembrie 1975). Informeaza apoi (15 martie 1976) pe Albescu ca Nichita Stanescu l-ar fi înjurat pe Marin Preda la Mogosoaia si ca ar fi spus: „Delirul“ „e cartea unui porc“. Mai mult: „Marin Preda e un porc si-o sa aiba într-o zi ce merita“... Poate ca poetul Nichita Stanescu, suparat, a spus aceste vorbe urâte, dar tot el a scris despre Preda propozitii admirative, socotindu-l un mare scriitor, un scriitor national. Artur vâneaza asemenea incidente, frecvente si inesentiale, si le transmite unde trebuie. Urât! Afla, tot atunci, ca Ion Alexandru (pe care Ion Caraion îl uraste cu sinceritate, ca si pe Sorescu si pe Nichita Stanescu!), asistent universitar, a rupt foile dintr-o teza de licenta si le-a ascuns în servieta sa (adica le-a furat). „Rusinea de neiertat a acestei tari face ca sa toleram asemenea impostori si sa-i tiparim“ – vitupereaza el. Pe Paul Goma îl face „egoist, meschin si las“, împotriva lui Eugène Ionesco scrie un pamflet total neinspirat atunci când afla ca dramaturgul îl lauda pe Goma si-l compara cu Soljenitîn. Asta întrece orice masura si, iritat, agentul Artur da o replica usturatoare, contestându-i talentul si caracterul. Ca sa fie mai elocvent, citeaza din I. L. Caragiale si La Rochefoucauld... Colonelul Albescu vrea sa cunoasca starea de spirit a scriitorimii române si cere din când în când avizul lui Artur. Acesta, disponibil, face sondaje de opinie si scrie, apoi, un eseu prin care semnaleaza faptul ca fidelitatea scriitorilor români fata de Partid este relativa: „nu izvoraste mereu din convingere, ci din interes“. Ceea ce, trebuie sa recunoastem, este adevarat. Diagnosticul lui Artur este corect. „E ceva unanim – zice el – parte macar (si din pacate nu o mica parte, ci din contra!) a scriitorilor au comportamente si constiinta de vasali, de slugoi. Dar slugoii acestia, care au cam vazut ce se petrece prin baie, prin dormitor, pe la bucatarie, daca se apuca sa vorbeasca, sunt în stare sa spuna lucruri extrem de dezagreabile si mai mult înca nu-s tulburati, lucrurile ramân unde sunt. Mergându-se însa la aruncarea lor în stare de inconfort, la plafonarea câstigurilor cine mai garanteaza? Fiecare bufon e în stare sa ne faca de râs si sa trimita peste granita naiba stie ce manuscris cu continut vrednic de mers la inima propagandei de dincolo. Si atunci?“ Si, ca sa dea un exemplu de duplicitatea scriitorilor care una zic în public si alta scriu acasa, intransigentul Artur citeaza pe Fanus Neagu care, dupa cum singur ar fi marturisit, tine un jurnal intim în care „besteleste la rând – precizeaza informatorul – conducerea de Partid“. Ei bine, în loc ca jurnalul sa fie confiscat, i se da scriitorului o vila, fapt scandalos dupa Artur. Judecata lui morala este necrutatoare: „Viata dusa de Fanus Neagu e o viata de huligan“... Colonelul Wawiernia, care-l înlocuieste pe Albescu, verifica informatiile si constata ca, în cazul lui Fanus Neagu (problema jurnalului intim), faptele nu sunt exacte. Conclude si el, ca si predecesorul sau, ca informatorul e „cunoscut ca om vesnic nemultumit“. Nemultumitul Artur o încondeiaza bine si pe Nina Cassian care este suparata si vrea sa plece din tara. Documentat si vigilent, omul nostru face biografia poetei, precizeaza ca a primit din Franta o bluza albastra si, nu este sigur, dar banuieste, culoarea albastra poate fi un simbol... Fostul puscarias este cât se poate de suspicios. Suspiciunea pare în cazul citat cu totul ridicola. Într-un rând pledeaza în favoarea scriitorilor din exil, sugerând o reconciliere cu ei în sfera culturala. Nota este din 6 iunie 1976 si se întinde pe multe pagini. Este, în fapt, un eseu de politica culturala care se încheie în stil apoteotic, rar întâlnit în scrisul mizantropului Ion Caraion: „Suntem un popor dotat, inteligent, care n-avem în sângele nostru dezordinea si întunericul. Sa ne caznim sa aratam omenirii întregi însusirile acestea, cu care nu oricine se poate recomanda. Sa trimitem mii de studenti la învatatura în strainatate, sa ne bucuram ori de câte ori vor prinde radacini într-o tara sau alta, sa-i privim ca pe semintele destinului poporului român în lume. Cei mai multi, daca nu toti, vor fi mâine mesagerii spiritualitatii cauzelor si aspiratiilor noastre pe glob. Sa îngaduim scriitorilor, artistilor, oamenilor de stiinta si oricarui intelectual sa circule oriunde, sa ne bucuram de toate relatiile, succesele, aprecierile de care ei se bucura din partea altor popoare si sa-i raspândim continuu, pretutindeni, cât mai mult. Vor fi propagandistii nostri în lume. Vor fi argumentele noastre cele mai tari fata de orice propaganda inamica. Un partid si un stat care procedeaza astfel devine mai puternic, nu mai slab. El devine inatacabil. România are nevoie de propaganda bine facuta. Prin cât mai multe tiparituri în tara si în afara tarii, prin cât mai multa cultura si cât mai multe contacte individuale, prin pomparea neîncetata de minti românesti în lume, vom lua-o înaintea altora si înaintea timpului. E strigator la cer sa se piarda acest moment cardinal din istorie. Altminteri disparitia pe care ne-o doresc vecinii pândeste la usa, a venit foarte aproape, ne da cosmare. Sa le alungam si sa avem curaj. Lumea si viitorul ne vor admira“. Ce-i curios e ca judecata informatorului este corecta si sfaturile lui ca scriitorii sa circule prin lume sunt bune. Buna parere despre scriitorii din exil nu tine însa mult. La 23 februarie 1977, Artur declara ca nu mai vrea sa-i vada niciodata „pe acesti functionari ai denigrarilor“ (cu referire speriata la V. Ierunca, M. Lovinescu, Sanda Stolojan), dar „i se cere“ si, daca i se cere (de Securitate, desigur), se duce sa-i vada si sa-i auda: „sa deslusesc mecanismul lor de gândire, sa discern ce-i convingere sau numai angajament mercantil în campania pe care o duc“. Sta de vorba cu Noel Bernard si cu altii, apoi raporteaza, pe puncte, ideile sale privind atitudinea posibila a autoritatilor române fata de „Europa Libera“. Pe Eugen Barbu, pe care îl detesta cu sinceritate, îl banuieste ca are legaturi ascunse cu Noel Bernard. Sta, apoi, de vorba cu Dan Desliu si raporteaza numaidecât ce-a discutat cu el, în fine, când are loc procesul Dinescu – Iulian Neacsu, Artur este pe faza si noteaza cine vine (dintre scriitori) sa sustina la proces pe Dinescu... Când scriitorii fac un protest, Artur e de fata si comunica, apoi, Colonelului Albescu ce se întâmpla. Are loc, apoi, Conferinta Scriitorilor. Artur consemneaza doleantele scriitorilor. Ultima nota a neobositului informator Artur este din 4 aprilie 1981. Ultimii pe care îi toarna sunt Mircea Ciobanu si Pompiliu Marcea. Unul i-a dat o carte de poeme pentru Monica Lovinescu, altul i-a dat o adresa. Artur nu uita nimic, nu iarta pe nimeni... Se pregateste de plecare în Occident si, „lectorul“ sau, Colonelul Albescu, îi face instructajul necesar. Inutil, pentru ca Artur se decisese deja sa recapete identitatea lui Ion Caraion, poet român, fost detinut politic, condamnat – va sustine el în exil – de doua ori la moarte...