A fi „metafizician“*
articol aparut in Cultura, nr. 151 din 2007-11-29» cultura cultura ideilor »
Autor: OANA PUGHINEANU
(pamflet?)
Nu stiu cum o fi pe la altii, dar la noi în sat (oras, tara) poti asista destul de des la dispute „ridicate“ pâna la nivelul penibilului, între ceea ce ar fi, cica, doua tabere: filosofi – filologi, sau, în cadrul filosofiei: metafizicieni – relativisti. Acest din urma cuplu reitereaza, parca, sau degaja cel putin aceeasi aroma ca acea din disputa ce a paralizat îndeajuns de mult cultura româna: traditional sau modern? Cultura sau civilizatie? Dar, poate ca în acest ultim caz a folosi termenul de disputa e mult prea exagerat. Si nu numai pentru ca galagioasa agora îsi duce viata prin cotidiene, ci si pentru ca pentru un adevarat „metafizician“ ideile nu intra niciodata în dialog. Desigur el nu va recunoaste niciodata asta pentru ca a învatat sa poarte – ce-i drept cam sleampat –, haina „politic corecta“ a dreptului la cuvântul altuia. Dar e numai o fatada. Nu ca ar fi „metafizicianul“ greu de cap – desi i se poate întâmpla si asta –, dar sta în natura lucrurilor ca gândirea lui sa adaste. Daca Fiinta e imobila, suficienta siesi atunci gândirea Fiintei ar fi imposibil sa fie altfel. Trebuie sa recunoastem ca e un mod elegant de a bate pasul pe loc. O alta trasatura demna de luat în seama a „metafizicianului“ e convingerea lui ca sistemul/ordinea lumii sunt incontestabile si date. Prin urmare unui „metafizician“ i se va parea întotdeauna inutil sa se contreze cu sistemul, fiind în ciuda naturii lui inefabile extrem de adaptabil. Daca se întâmpla ca lucrurile sa se schimbe totusi prin jurul lui, el va considera toate schimbarile niste „fleacuri“ apartinând devenirii. Ceea ce pentru altii se numeste „lupta“ sau „munca“ pentru „metafizicieni“ se numeste „accident“. Desigur, multe dintre accidentele pe care le dispretuieste îi vor fi convenabile... dar sa-l întelegem, e si el numai un om. Totusi, poate accepta devenirea în forma dialectica, adica: accepta ca totul poate fi depasit, mai putin el însusi. Ca un corolar al faptului ca sistemul este dat, rezulta totusi si pentru „metafizician“ o responsabilitate: aceea de a respecta cu sfintenie ierarhiile, de a astepta ordinele, telefoanele „Tatutei“. În armata mai poti auzi din când în când sintagma „pe loc repaus“, dar nu si la „metafizicieni“. Desigur, ca în orice sistem militaresc si strict, gândirea va fi usor deturnata de la menirea ei principala (a bate pasul pe loc) si se va transforma într-un soi de „pândire“. Micii „metafizicieni“ vor face totul pentru a se asigura ca si camarazii lor respecta „ordinele“ (ei sunt „pastratorii Fiintei“, marii umanisti care umbla cu pusca pe umar). Cei ce nu fac asta vor fi trecuti în tagma fraierilor, a celor ce nu-si cunosc interesul sau a „relativistilor“, caci nu exista blasfemie mai mare decât acest salt de la „a gândi pentru altii“, la „a gândi pentru tine“. În mod ciudat „metafizicienii“ nu vor recunoaste niciodata drept maestri decât pe Platon, Descartes sau Hegel (plus gânditorii cu tenta teologica). Marii „metafizicieni aplicati“ precum Stalin sau Hitler le vor provoca reactii alergice. Dar si asta are o explicatie logica: ideile sunt numai ceva de contemplat, nu si de aplicat. „Metafizica“ e o chestiune de devotiune interioara, ca si credinta si nu trebuie sa ne miram când un „metafizician“ va recita din Hegel aburindu-si audienta la fel cum popa îsi abureste enoriasii cu cadelnita. De aici putem deduce o alta minunata caracteristica a „metafizicianului“: dorinta de a-i converti pe toti la universalele lui. O discutie cu un „metafizician“ va fi la fel de fructuoasa ca una cu un martor a lui Iehova, atâta doar ca „metafizicianul“ nu va recita numai din Biblie. În mod „nenatural“, tocmai în acest punct de extrema devotiune (a recitarii, caci „metafizicienii“ nu sunt nerespectuosi si nu ajung niciodata sa vorbeasca „despre“ ceva) se insereaza si extremul snobism al „metafizicianului“. Are un adevarat cult pentru „obscur“, o vocatie esoterica si o frica asemanatoare cu cea a dracului pentru apa sfintita, fata de tot ceea ce e „vizibil“. Discursurile care fac sens (neluând forma predicilor, aceste „concesii“ pentru mase) sunt inacceptabile. Exista totusi un detaliu tehnic trecut cu vederea, care îi face pe „metafizicieni“, la fel ca pe oamenii triburilor sa se adune în jurul focului pentru a vorbi despre aceleasi si aceleasi lucruri: citirea textelor sacre în româna. Ca Hegel e un gânditor dificil nu e greu de acceptat, dar un Hegel în româna depaseste „limitele“ obscuritatii pentru a plonja într-o întunecime totala. Un Heidegger îsi pierde toata „poezia“ având pasaje întregi în care suna ca un scolar care face compuneri de clasa a IV-a. Dar nu asta e important, ci faptul ca traducerile îndeplinesc si mai abitir nevoia naturala a „metafizicianului“ de non-sens. Astfel, dupa cum spuneam, devotiunea si snobismul se contopesc într-un soi de „bovarism triumfator“ în care „francmasoneria semnelor înlocuieste actul complex al inteligentei“ (Jules de Gaultier, „Bovarismul“, Institutul European).Dar cum se fereste „metafizicianul“ de „relativism“, altfel decât prin predici? În primul rând, nu citeste literatura, nu e cinefil, iar în materie de filozofie se opreste la Nietzsche. Prin urmare, formula acestui „Antihrist“ dupa care unii cunosc, iar altii gândesc nu îi poate pune pe gânduri. „Metafizicianul“ poate fi recunoscut cu usurinta prin dificultatea cu care va folosi termeni precum: semnificat, semnificant, diseminare, himen, epistema, arhiva etc. Poate fi realmente bagat în sperieti rostindu-se orice nume de artist avangardist. Va fi de-a dreptul scos din minti si adus în stadiul de turbare la auzul unor nume de feministe. Îmi aduc si acum aminte de un „metafizician“ care-mi explica patimas ca „Liiceanu de-aia nu publica feministe ca n-a gasit înca una care sa merite sa fie tiparita“. I-am zis: „o.k., dar atunci de ce publica Bebe Mihaiescu?“. „Ei, aia e pentru facut bani!“ mi-a replicat verticalul „metafizician“ care nici nu si-a dat seama de contradictia în care intrase cu „orizontalele“ si care mai asteapta înca sa-i pice valorile incontestabile în gura ca perele malaiete. De aici se poate deduce o alta trasatura – i-as spune eficienta –, a „metafizicianului“: discursul va fi în totala contradictie cu demersul. Astfel, pentru un „metafizician“ conteaza numai cartile bune scrise de un intelectual si nu caracterul, ca doar filosofia nu e facuta pentru cunoasterea de sine, pentru „dialogul interior“, ci doar, dupa cum am aratat, pentru cunoasterea ideilor altora. Pâna si Maestrii pot fi detronati cu dialectica asta periculoasa a politicii corecte purtata la rever ca un martisor (cazul Noica-Lavastine). Argumentele morale vor semana mult cu cele ale lui Rousseau care si-a abandonat cei cinci copii (s-a ostenit sa-i scrie numai primului initialele) în fata Spitalului Copiilor Gasiti (cf. Paul Johnson, „Intelectualii“, Humanitas), si care s-a justificat, mai apoi, spunând ca a „practicat ceea ce a predicat“, prin abandonul copiilor întelegând un sacrificiu parintesc care l-a transformat într-un cetatean model care are încredere orbeasca în Stat, fiind demn de a intra în Republica lui Platon. Oamenii vor fi judecati în functie de inteligenta si nu de caracter, acesta fiind o chestiune laterala, „accidentala“. De fapt în locul unei benefice completari a inteligentei si a caracterului se va institui între ele o „contradictie“ ca cea dintre cultura si civilizatie. Nu gasesc nici acum o replica mai buna la aceasta ineptie decât ceea ce scrisese Ralea în 1928, observând ca n-avem nevoie de „profeti“, de „ideologi cu parti-pris-uri nostime si interesante“, ci de „câtiva oameni de caracter si câteva mii de water-closete sistematice…“.*Tin sa specific ca acest text nu se vrea împotriva metafizicii (de aceea folosesc ghilimele) si a marilor gânditori metafizicieni pentru care nu poti avea decât respect chiar si atunci când îi „depasesti“, ci este îndreptat împotriva unei anumite forme de practicare de „casta“ a „metafizicii“ si a unei anumite confuzii prin care întreaga filozofie este vazuta ca metafizica. De altfel, cred ca multe dintre cele de mai sus se pot aplica si altor cercuri... cele „poetice“ spre exemplu.