Masochism si carti pentru copii
articol aparut in Cultura, nr. 151 din 2007-11-29» cultura cultura politica »
Autor: Valentin Protopopescu
Fetita mea, Sara, are doi ani si noua luni. Nu vorbeste înca foarte bine, dar e dornica sa comunice si se enerveaza la culme daca nu-i sunt întelese vorbulitele rostite într-un stil foarte personal. Mai mult, Sara adora cartile. Cele pentru copii, fireste. Si pentru ca nu stie sa citeasca, ea priveste exclusiv la poze, dupa ce în prealabil noi, adultii, i-am narat basmul cu pricina. Dar fiind mititica, exista primejdia, cu totul reala, ca ea sa rupa – din neatentie, din neputinta de a manevra cumsecade ori chiar din artag – paginile cartilor de povesti. De aceea, am încercat de fiecare data sa-i ofer carti cu coperte si pagini cartonate. Fireste ca am cautat volume cu ilustratii reusite, viu colorate si înfatisare placuta. De asemenea, fetitei mele îi plac la nebunie cartile în 3 D – adica acele volume cu ilustratii în relief, având trei dimensiuni si care ies „în afara“ paginii, dând iluzia de „realitate“ palpabila, pe deasupra caracterului „plat“ al paginii obisnuite. Dar ori de câte ori am încercat sa gasesc carti de acest tip deziluzia mea a fost crunta. Aproape toate titlurile identificate erau de conceptie straina (britanica, italiana, germana, franceza), tiparirea fiind realizata în afara tarii (sa zicem în Slovacia sau Ungaria). Preturile erau prohibitive si chiar daca lucrul acesta nu m-a descurajat, ei bine, unele dintre titluri nici nu mai erau de gasit în stocul afisat pe web al editurilor, de parca reeditarea ar fi fost un fenomen cu totul necunoscut editorilor respectivi.Ei bine, iata contextul. Unul dramatic, trebuie sa o recunosc fara placere. Si asta pentru ca în România nu exista decât doua edituri care produc carti în 3D si probabil înca vreo patru-cinci care sa realizeze carti integral cartonate, pentru copiii de sub trei ani. Nici în ceea ce priveste celelalte tipuri de carte pentru copii, tiparite pe o hârtie mai putin groasa si beneficiind de o policromie mai vetusta, realitatea nu e mai putin trista. În plus, într-o proportie jenant de mare, toate aceste case de editura de profil prefera sa achizitioneze copy right-ul din Occident în vederea publicarii cartilor destinate copiilor, în loc sa încurajeze, fie si minim, creatia autohtona. Pe scurt, e aproape imposibil sa identifici o minima conceptie locala, pornind de la design si ilustratie si sfârsind cu textul si modelarea tematicii infantile. Lucrurile stau de parca în România, care este o tara cu aproximativ 22 de milioane de locuitori, din care aproape 17% copii (de ambe sexe), adica vreo 3, 9 milioane de potentiali utilizatori de carte tematica, nu ar exista nici public-tinta, nici interes si nici piata pentru astfel de obiecte comerciale cum sunt cartile pentru copii. Situatia e cu atât mai aberanta cu cât pe toate canalele mass-media zilnic, de 18 ani încoace, toti liderii de opinie, formali si informali, se plâng de fenomenul dramatic al degradarii calitatii învatamântului national. Auzim pâna la abuz si suprasaturatie ca „televiziunea si internetul ne distrug copiii“, care „au pierdut buna deprindere de a mai citi“.Buun, si daca ar fi asa? (În ciuda faptului ca nici Net-ul, nici TV-ul nu sunt chiar atât de nocive daca educatorii îsi iau cu seriozitate sarcina în serios.) Ce facem, noi, adultii, parintii, pedagogii pentru ca micutii sa se reapropie de lectura? Ce carti le oferim? De ce calitate, grafica si informationala? La ce preturi? Prin ce tipuri de politici ne protejam investitia în inteligenta emotiva si intelectiva a copiilor? Tacere asurzitoare. Editurile care cuteaza sa publice carti adresate micutilor risca preturi prohibitive la tiparul color, caci sunt încadrate în categoria marilor comanditari de policromie (în genul corporatiilor multinationale ce-si executa materialele promotionale!). Ca un titlu pentru copii sa-si merite investitia, e nevoie ca tirajul sa fie undeva pe la 5-10 mii de exemplare. Dar cine are bani sa cumpere astfel de carti – sau, mai precis, câti dintre maturi se gândesc sa investeasca în bibliografie infantila? Fatalmente, un procent indecent de mic. Asa ca pe piata ajung cinci sute, o mie, o mie cinci sute de exemplare – cifra total insuficienta, care se „erodeaza“ greu, într-un interval temporal mare, iar reeditarea întârzie înca si mai mult, atunci când efectiv este luata în calcul… Sigur ca lucrurile ar putea sa stea mai bine daca ar exista o legislatie adecvata, care sa încurajeze editurile sa publice carte pentru copii în conditii financiare speciale. Din pacate, nimic de acest gen nu a fost întreprins pâna acum de nici unul dintre cabinetele care s-au perindat pe la Palatul Victoria.În esenta, totul se petrece de parca adultii din România si-ar urî din rasputeri copiii, neglijându-le educatia livresca „at home“ – cea primara si decisiva, pe care scoala nu o va putea înlocui niciodata. Întrucât nu cred într-o astfel de prezumtie, psihanalitic, nu pot decât sa intuiesc faptul ca maturii mioritici îsi urasc de fapt propria copilarie, aceea comunista si ceausista în cazul majoritatii lor, ei fiind victimele inconstiente ale unei stranii compulsii la repetitie de tip comunitar. Prost asezati în copilaria lor, acestia, prin intermediul odraslelor proprii, cauta sa revina, marcati de culpabilitate, la locul „crimei , în speranta desarta ca ar putea sa repare ceva. Dar, la fel ca în orice compulsie, revenirea este mecanica si speculara, caci nimic nu este reasezat pe baze noi, sanatoase, iar senzatia traita este identica în maleficiul ei cu cea originara, destructuranta. La rigoare, parintii de azi proiecteaza asupra copiilor proprii atitudinea pe care o simt fata de îndepartata lor copilarie. Prin urmare, câta vreme parintii români ai anilor 2000 nu vor iesi din cercul masochist al unei asemenea functionari psihice, e greu de presupus ca micutii lor, vaduviti de formativitatea lecturii private, vor fi mai sanatosi ori mai normali decât genitorii lor… Si e pacat, zau asa.