Mihail Sebastian si cultul personalitatii
articol aparut in Cultura, nr. 151 din 2007-11-29» cultura revista revistelor »
Autor: C. STANESCU
„N-a avut timpul sa devina un scriitor mare. Dar a fost o mare inteligenta, o admirabila inima, o prezenta. Era un martor pasionat al vietii. Tânar fara graba, matur fara oboseala, entuziast si metodic, fervent si ferm, el facea pace între inteligenta si pasiune, alegând mereu hotarul între ele, cel mai dificil hotar. O moarte tragica l-a rupt nu numai unui destin de arta si iubire, pe care l-ar fi dus, desigur, la mari victorii, dar l-a rapit tinerelor generatii pentru care putea fi un îndreptar“: sa-si fi prefigurat tânarul Mihail Sebastian propriul autoportret în aceste consideratii atasante si profunde dedicate lui Jaques Riviere? Este înca un merit al lui Geo Serban care, ajuns la a sasea editie speciala a „Realitatii evreiesti“ dedicata centenarului Mihail Sebastian, intuieste ca „este credibil sa fi descoperit, din vreme, simetrii cu Jaques Riviere, încât unele consideratii pe marginea vitregiei soartei pentru francez, disparut deopotriva de absurd în pragul maturitatii, i se potrivesc de minune.“ Cu siguranta, autorul „Stelei fara nume“ este un geaman tragic al scriitorului francez, al carui destin îl repeta. Doar ca gloria postuma a „Jurnalului“, în mare masura unilateral si inabil administrata, a avut efectul paradoxal de a-i întuneca personalitatea de o mult mai mare complexitate si amploare a prezentei decât o arata paginile din „Jurnal“! Pun acest efect paradoxal pe seama transformarii „Jurnalului“ aproape exclusiv într-un instrument de acuzare si atac, manipulat de administratorii gloriei postume într-o directie straina formatului intelectual si moral al acestei mari si admirabile constiinte a scrisului românesc. Ceea ce n-au izbutit sa statorniceasca entuziastii si patimasii adulatori ai „Jurnalului“ este exact ce pretuieste Sebastian în cel mai înalt grad la „omologul“ sau francez: „Tânar fara graba, matur fara oboseala, entuziast si metodic, fervent si ferm, el facea pace între inteligenta si pasiune, alegând mereu hotarul între ele, cel mai dificil hotar.“ Cei care jura cu o patima exclusivista si militanta pe „Jurnal“ n-au facut decât sa încalce acest „hotar“, tradând astfel pacea între inteligenta si pasiune. Si este cel putin amuzant ca majoritatea combatantilor pe frontul „Jurnalului“, fie ca se plaseaza în stânga sau în dreapta lui, confirma acea obsesie a criticului bucurestean – o carenta a disputei de idei în cultura româna – despre care scria Sebastian în 1935: „A distruge, a suci gâtul, a face praf este obsesia criticului bucurestean. L-am vazut de multe ori ridicându-se de la masa lui de scris dupa un articol fulminant si frecându-si mâinile justitiar: L-am distrus. Ma mir de câti oameni valizi au ramas totusi în cultura noastra, dupa atâtea executari, cum se zice, sângeroase. Valori si idei au pentru el înfatisarea de dusmani personali fizici, carora trebuie sa le dea la cap (alta expresie culturala curenta). Nu vorbesc nici de polemistii platiti, nici de polemistii bolnavi. Nici de acei care scriu contra unui ordin de plata, nici de acei care scriu pentru racorirea unui microb ascuns si încins. Vorbesc pur si simplu de oamenii de idei onesti, de militantii sinceri, de revoltatii convinsi. Toti întrebuinteaza acelasi vocabular de artilerie“. Omul pacii între inteligenta si pasiune, al nuantelor si echilibrului, incapabil sa sara „hotarul“ si sa utilizeze „vocabularul de artilerie“ al polemistilor bolnavi, Sebastian nu-si lasa întunecate nici macar o singura data judecatile sub influenta resentimentului moral, politic, rasial. N-o face nici când „idolul“ sau, dând semne de o convertire periculoasa, e taxat de un „polemist bolnav“ drept un ratat: „Domnul T. S., scrie el, vede în Mircea Eliade un reactionar, un agent de dreapta, un fascist. E posibil. Nu stiu, nu cred, n-as vrea – dar posibil este. Am vazut atâtea convertiri stupefiante, încât am ajuns sa cred orice cu putinta. Liber este d-sa sa spuna orice despre adversarul sau politic. Ca n-are dreptate. Ca greseste. Ca se înseala. Ca este un fascist periculos… Când are atâtea atacuri la îndemâna, atâtea vocative la dispozitie, atâtea fulgere polemice la discretie, de ce sa recurga la cel mai stupid, la cel mai vizibil fals, la cel mai categoric mincinos? Intelectual ratat! Ratat în plina munca? În plina creatie? În plina neliniste si cautare? Ratat dupa zece carti, care traiesc, anima si stimuleaza? Dupa câteva mii de pagini care dau
pulsul unui întreg moment de tinerete poate confuza, poate eronata, poate incerta, dar coplesitoare prin fortele ei de viata?“ Neatinse de patima oarba ori resentiment, judecatile criticului si eseistului Sebastian ramân incontestabile aproape pretutindeni în vasta lui opera publicistica dedicata scriitorilor români si straini, aceea strânsa cu mare devotament si acribile filologica în „Jurnal de epoca“ de dna Cornelia Stefanescu si, acum, într-o întreprindere admirabila de Geo Serban în editiile speciale „Centenar Sebastian“ ale „Realitatii evreiesti“: veritabila opera de restituire a figurii de prim-plan a unui mare „minor“, un „minor“ ale carui analize luminoase si verdicte critice ferme având adesea si meritul întâietatii îsi pastreaza pâna azi deplina valabilitate. Nutrita de marea lui inteligenta si de o sensibilitate fara pereche, de cultura aproape neverosimil de vasta, temeinic si rapid asimilata, actiunea critica a lui Sebastian, comparabila în justete si echilibru cu a altui mare „minor“, Pompiliu Constantinescu, a lasat urme adânci în cultura româna. Cel de-al doilea volum al „Jurnalului“ publicat de Tesu Solomovici prin decupaje inspirate din publicistica scriitorului a fost considerat, injust, o pura afacere comerciala. Indiscutabil pretându-se si la o asemenea, absolut fezabila, calificare, cartea respectiva mi se pare însa inspirata de o ratiune mai profunda, implicit polemica: ea reprezinta un apel foarte oportun de a-l recepta pe marele intelectual, eseist si critic literar la dimensiunea reala si impresionanta a vastei lui contributii spirituale. Si de a-l „elibera“ oarecum din cusca „Jurnalului“ unde l-au vârât adulatorii din varii motive, dar fara sa-si dea seama ca din prea multa dragoste, sufocanta, aripile acestui mare erou al muncii intelectuale nu mai bat înaltimi la care el ajunsese. Coplesitor în „Jurnal“, Sebastian nu este nici macar acolo întregul Sebastian, cu mult mai vast, mai patrunzator si mai important prin toata opera sa „risipita“ cu febrilitate si poate cu un anume presentiment în presa interbelica. Readucerea în atentie a acestei nepretuite contributii echivaleaza cu o veritabila si spectaculoasa restituire. Putem sa procedam linistiti la promovarea unui „cult al personalitatii“ lui Mihail Sebastian. Îl merita pe deplin, ca si alti mari creatori români, ireductibili doar la una sau alta din operele lor. Un om întreg În doua numere din „Realitatea evreiasca“ citim un foarte instructiv interviu luat de Nedeea Burca academicianului Ionel Haiduc, presedintele Academiei Române. Din suma raspunsurilor pe care savantul le ofera întrebarilor pertinente si inspirate ale dnei Nedeea Burca ne putem face o imagine asupra celui din fruntea nemuritorilor roamâni: chimistul Ionel Haiduc este, cu vorbele lui Sebastian de mai sus, o personalitate echilibrata, care „face pace între inteligenta si pasiune, alegând mereu hotarul între ele, cel mai dificil hotar“. Pe ce ma bazez? Ca noi toti, academicianul de azi a trecut si el prin „infern“, prin totalitarism vreau sa zic. Pe la 13 ani, în clasa a saptea, profesoara de chimie are „curajul“ sa-i dea cheile laboratorului, „unde puteam intra si singur, în timpul liber, dupa masa. Scoala avea un laborator bun, este actualul liceu Emil Racovita din Cluj“. Hm, atâta încredere si libertate (libertinaj, ce mai!) în totalitarism si înca într-un liceu („cimitir al tineretii mele“ – vorba poetului) le pot parea polemistilor bolnavi exageratiuni. „Când am absolvit, zice academicianul Haiduc, faceam parte din prima promotie cu zece clase, iar cei care aveau diploma de merit intrau la facultate fara examen. Parintii mei erau oameni simpli, asa ca problemele de origine sociala de care se izbeau unii pe vremea aceea, eu nu le-am avut. S-a încercat chiar recrutarea mea pentru diplomatie…“. S-a încercat, si desi recrutorii „au insistat foarte mult“ si l-au amenintat ca n-o sa poata intra în alta parte, tânarul absolvent i-a „refuzat categoric“. La acest „refuz“ cu siguranta vor strâmba din nas cei care, la fel de tineri pe atunci ca academicianul de azi, n-au „refuzat“ si au semnat nu stiu ce hârtie numita „angajament“, ca altfel nu se putea, sustin ei, în acel totalitarism devenit un fel de cimitir al multelor noastre lasitati. Ionel Haiduc s-a dus la chimie, se lasa „socat“ de propunerea profesorului Liteanu, care-i sugereaza o tema insolita: „polimeri fara carbon“. Asa începe o cariera stralucita si fructuoasa, un drum lung si greu, prin infernul totalitar, un drum printre „ciclurile anorganice“, „chimia organometalica“ si cu aspirantura la Moscova, într-o perioada corespunzatoare cu „relativa deschidere din România“ când, zice acad I. Haiduc, „au fost destul de multi trimisi în strainatate, cu burse Humboldt sau Fulbright“.