Discursul umanist traditional. Finalul unei epoci care întârzie sa dispara (II)
articol aparut in Cultura, nr. 150 din 2007-11-22» cultura cultura ideilor »
Autor: Lucian Delescu
Exigenta conform careia totalitatea conceptelor/notiunilor utilizate la nivelul unei definitii oarecare trebuie în mod necesar sa acopere realitatea la care se refera marcheaza aparitia unui model de gândire care, dincolo de a fi atribuit pragmatismului, realismului formal sau oricarei alte analize ce restrânge sfera speculativa la o referinta acceptata ca deja existând propune dialogul cu realitatea facând în mod paradoxal apel la notiuni de ordin pur fictiv. Este cu totul inedit sa conchidem de la bun început ca „realismul“ face, în fond, apel la notiuni non-reale.Însa din perspectiva problematicii generale a sensului si semnificarii care, dincolo de a se margini la definirea limbajului ca sistem de semne, asa cum o face filosofia limbajului (prea bine cunoscutul linguistic turn), devine o expresie a intentionalitatii care, mai departe de a prelua si de a transporta un sens înca ascuns pentru a-l clarifica din punct de vedere logic, îsi propune sa constituie, acolo unde nu exista nimic, sensuri necesare cunoasterii, implicând totalitatea proceselor cognitive. Regasim aici o dilema fundamentala a modului în care cunoasterea umana se petrece aducând la un loc natura intepretarilor aparent divergente a evenimentelor din lumea reala. Metafizic vorbind, cunoasterea pe care stiintele umane si stiintele exacte o cauta nu este contradictorie la nivelul ultimitatii sale si nici la nivelul a ceea ce ele considera ca fiind obiectul lor. Însa felul cum constituie separat notiunile fictive cu care opereaza atunci când nu mai exista nici un indiciu ce permite avansarea evidenta a procesului general de cunoastere ne obliga sa rediscutam în permanenta statutul si obiectul lor. Wittgenstein defineste aceste notiuni ca fiind „ostensive“. Mai clar, acolo unde spiritul uman întâlneste forme sau fenomene ce nu intra în tiparul nici unei definitii deja formulate, este obligat sa produca notiuni care, desi nu au o acoperire imediata în spatiul concretului pe care încearca sa-l defineasca, permit totusi o extensie conceptuala suficient de puternica (de „elastica“) încât sa genereze sens. Este vorba astfel de un „salt notional“ imaginativ (am adauga) care produce posibilitatea cunoasterii atunci când nu mai exista nici un reper prestabilit. În termeni husserlieni, aceeasi situatie s-ar traduce prin posibilitatea de a semnifica ceva în pofida absentei referintei, lucru ce devine realizabil la nivel intentional. Din acest punct de vedere, nici vechea definitie a lui Saussure (arbitraritatea semnului lingvistic), nici tentativele lui Wittgenstein (primul Wittgenstein) nu au reusit mai mult decât sa indice existenta unui fenomen de ordin lingvistic fara însa sa sesize ceea ce se afla cu adevarat în spatele acestuia, adica ceea ce ar putea reprezenta locul unde totalitatea proceselor cunoasterii (actele cognitive ca atare) îsi verifica limitele si implicit natura lor. Dificultatea întâlnita de Wittgenstein ramâne nerezolvata tocmai datorita faptului ca filosoful austriac nu poate depasi limitele viziunii asupra limbajului considerat ca ultimitate. Prin urmare, încercarea de a solutiona dilema „irationalitatii temporare“ - saltul notional este consecinta unei devieri de la modelul logicii standard fara a fi realizat exclusiv prin asocieri lingvistice - nu trebuie redusa exclusiv la functia limbajului. Desi nu sunt întru totul de acord cu termenul de „facultati imaginative“, îl voi utliza tocmai pentru a localiza tematica ivita aici.Nu este deloc clar ce ne obliga sa facem distinctii de ordin fundamental între ceea ce ar trebuie sa însemene spiritul critic (considerat aici în sens kantian) si locul sau momentul care ne legitimeaza sa apelam la „facultatile imaginative“ (din nou în sens kantian). A nu se confunda explicatia dupa care spiritul critic realist este nevoit sa se plieze naturii lucrurilor reale tocmai pentru a reusi sa le explice si geneza spiritului realist la care ma refer.Putem deduce din cele mentionate anterior ca ar exista doua forme de cunostere în act: prima se obliga sa urmeze o procedura etapica conform careia nici un obiect lingvisitc nu poate fi înfiintat dincolo de verificare sa prealabila la nivelul referintei vizate. Altfel spus, nici o notiune lingvistica (concept) nu poate evolua independent de continutul desemnat si nu poate semnifica mai mult decât totalitatea calitatilor obiectului la care se refera. A doua forma de cunoastere vine sa completeze spatiile vide, locurile unde prima forma de cunoastere nu gaseste solutii. În limbaj kantian, aceasta forma de cunoastere este rezultatul sintezei în urma careia imaginatia (din nou în sens kantian) este capabila sa construiasca nu numai o expresie lingvistica, ci o referinta înca absenta. Este inevitabil vorba de o forma de libertate a cunoasterii prin intuitie care i-a condus pe romantici sa deplaseze totalitatea discursului filosofic în zona esteticului. Aici se afla originea stiintelor umane si tot aici se gaseste finalitatea sa care însa nu poate fi reprosata lui Kant. Dintr-un anumit punct de vedere, stiintele umane îsi propun sa analizeze dimensiunile subiectului uman acolo unde acestea scapa definitiilor deductive. În consecinta, estetica, între altele, devine domeniul privilegiat, restul problematicilor tipic umaniste decurgând aproape de la sine. Individul în lume este de acum deviza prin care se proclama în traditia continentala moartea metafizicii confundata cu ceea ce se crede absolutul cautat de filosofi. Însa filosofia nu a cautat niciodata un absolut asa cum i-a fost reprosat. Filosofia ca demers general nu este o forma de religie mascata, un ateism cu manusi, cum ar spune P. Tutea referindu-se la Spinoza, cu atât mai putin o forma de misticism prolix. Ceea ce trebuie sa se reproseze romantismului este faptul de as fi constituit întregul program teoretic plecând de la confuzii conceptuale extrem de grave pe de o parte si de la postularea unui arhetip al libertatii individuale aflat în permanenta contradictie cu ceea ce romantismul considera austeritatea rationalismului, pe de alta parte. Însasi terminologia utilizata acum este o consecinta directa a unor serii de neîntelegeri profunde în ce priveste realitatea proiectelor de cercetare pe care anumiti autori le-au propus. Problem centrala a esteticii romantice este, asadar, transferul chestiunilor de ordin epistemologic la nivelul unui discurs estetic fara sa fi rezolvat în prealabil dilemele pe care epistemologia si în genere teoria cunoasterii le-au identificat. Se poate raspunde la aceasta obiectie ca datoria stiintelor umane nu este sa solutioneze programul de cercetare al teoriei cunoasterii. Însa nu se afla ele, din nou, în plin paradox, de vreme ce împrumuta aceleasi dileme înca nerezolvate, grabindu-se sa evolueze într-o alta directie? Nu este oare reprosul lui Kant fata de Herder tocmai o atentionare asupra faptului ca transferul conceptual sau, mai degraba, transferul continutului unei tematici înca nerezolvate tinând de teoria cunoasterii în sfera stiintelor umane e tocmai expresia profundei nemultumiri în fata pretinsului „exceptionalism“ al stiintelor umane? Aceeasi situatie se va repeta mai târziu între Husserl si Heidegger. Fracturile produse între ceea ce se numeste, în general, „teoria cunoasterii“ tocmai pentru a impune o distinctie de ordin metodologic general între demersul „metafizic“ si demersul stiintelor umane rezulta, pe de o parte, din credinta demersului stiintelor umane într-o forma de intuitie care ne-ar permite sa depasim etapele fara neaparat sa consolidam totalitatea demersului cunosterii obiective iar, pe de alta parte, din graba cu care s-a decis „amurgul filosofiei“? Intentia mea nu e sa discreditez statutul stiintelor umane, însa a venit probabil timpul sa vedem în ce masura întemeierea lor poate fi cu adevarat validata în urma unui examen general al felului în care s-au operat anumite distinctii. Ca atare, perioada romantica de la Herder încoace devine esentiala pentru analiza de fata, de vreme ce acolo se afla originea unor clisee care au permis mult mai târziu nasterea postmodernismului si a scandalului generat de el.