Cartile românesti, la cutia milei?
articol aparut in Cultura, nr. 150 din 2007-11-22» cultura ars combinatoria »
Autor: CORNELIA MARIA SAVU
La început de noiembrie, pentru a noua oara, au avut loc, la Câmpina, Galele Asociatiei Publicatiilor Literare si Editurilor din România (APLER). Gale care, pe lânga premiile acordate de un juriu de specialisti caselor editoriale, revistelor, graficienilor, scriitorilor si criticilor literari care s-au remarcat cu un an în urma, sunt si singurele initiatoare, în România, a unor discutii profesionale la care participa actantii pietei autohtone de carte.De la Câmpina a pornit proiectul Legii 186, Legea Cartii, la Câmpina s-au pus bazele Federatiei Editorilor si Difuzorilor de Carte din România (FEDCR), de aici a plecat initiativa primului Forum European al Revistelor Literare (desfasurat în septembrie 2007 la Mamaia) si tot de aici s-a lansat anul acesta si Apelul pentru înfiintarea Centrului National al Cartii (CNC), rezultatul unor dezbateri aprinse, moderate cu aplicatiune de acad. Eugen Simion. Menirea acestei noi institutii ar fi aceea de a „coagula interesul statului cu energiile breslei si de a gestiona coerent si unitar, printr-un management modern, dupa modelul european, în speta cel francez, strategiile, resursele umane si fondurile alocate sau atrase, pentru sustinerea si promovarea cartii si lecturii.“Dupa ineficienta comisiilor de resort de la Ministerul Culturii si Cultelor, dupa ce Legea Cartii n-a fost pusa în aplicare decât partial, eludându-se capitole esentiale, cum ar fi acela al înfiintarii comisiei care sa gestioneze promovarea literaturii române în strainatate, dupa ce „externalizarea“ fondurilor destinate subventionarii culturii scrise vii s-a pierdut în haosul numit AFCN, apare îndreptatita întrebare daca si acest nou Centru National al Cartii n-ar urma sa fie doar înca una dintre formele fara fond ale domeniului. Cu alte cuvinte, o batalie pierduta înainte sa fi fost începuta... Cu atât mai mult cu cât finantarea în discutie nu reprezinta decât sub 1% din cifra de afaceri a industriei editoriale de la noi.Ca asemenea centre functioneaza perfect în Franta, Spania, Grecia etc. e de domeniul evidentei. Buna lor functionare pleaca însa de la un deziderat de neaflat în România, acela al protejarii literaturii si publicatiilor culturale autohtone, bunuri strategice cu valoare patrimoniala. Când, dupa 17 ani de... democratie, Biblioteca Nationala a României continua sa nu aiba un sediu, în vreme ce pentru Biblioteca Nationala a Frantei s-au „taiat“ special un bulevard si o pasarela, iar Estonia si-a construit, în mai putin de doi ani, o noua Biblioteca Nationala, Apelul amintit pare, la prima vedere, superfluu. Ca si considerentele unor editori mai cu cheag cum ca piata de carte româneasca e într-o crestere benefica, daca luam în seama faptul ca aceasta piata reprezinta doar o treime din piata de carte a Ungariei. Cum s-ar descurca ei daca ar trebui sa dea „partea leului“ literaturii române contemporane si nu traducerilor, manualelor si cursurilor universitare, ghidurilor de calatorie etc., cum ar face fata costisitoarelor, laborioaselor editii critice, considerate „de tezaur“ în lumea editoriala civilizata ? (ca o curiozitate – sa zicem! – avem Proiecte Cantemir, dar nu avem o editie critica încheiata a operei celui ce cu adevarat este o personalitate a culturii universale...)Caci, daca am depasit demult zisa ca „traductiunile nu fac o literatura“, iata ca, de ani buni, „traductiunile“ fac (aproape) trei sferturi din piata autohtona de carte. Nu pot uita frisonul care a cuprins audienta româneasca la Festivalul „Zile si Nopti de Literatura“ de la Neptun când reprezentantii editurilor Gallimard si Suhkamp au spus, primul, ca prestigioasa casa editoriala franceza publica anual, din cele 10 000 de titluri, doar 34 din literatura straina, al doilea, ca prestigioasa editura germana nu publica autori, ci carti. Alte mentalitati, alte rezultate. În lumea civilizata, nimeni nu considera subventionarea literaturii autohtone si a revistelor culturale ca pe un fel de cutie a milei, la care se apeleaza cu jena sau cu lehamite, ci ca pe o necesara (si onoranta) sustinere de valori patrimoniale. Criteriile sunt clare, birocratia e redusa la minimum, cei care participa la functionarea mecanismului sunt profesionisti ai domeniului. Fie ca lucreaza pentru Centre Nationale ale cartii, fie ca gestioneaza Fondurile pentru sustinerea literaturilor nationale sau pentru promovarea lor în strainatate (cum se întâmpla în Polonia si Ungaria), fie ca gestioneaza subventia integrala a proiectelor editoriale care publica literatura contemporana (de exemplu, în Canada). Fara deliberari care dureaza luni bune, fara evaluatori ale caror ifose sunt egale cu nepriceperea în ceea ce evalueaza, fara decontari aberante, înca o data scoase la iveala, cu crescuta exasperare, la reuniunea profesionala de la Câmpina. Cu meteahna noastra de a face complicat orice lucru simplu si de a „planta“ în functii si responsabilitati tocmai pe cei care „se afla in treaba“ (si, nu-i asa, nu pot ramâne „fara coledzi“), teama mi-e ca si visat-proiectat-anuntatul Centru National al Cartii sa nu devina acelasi AFCN cu alta palarie (fie ea si importata de la Paris). Si totusi, daca Apelul de la Câmpina (semnat de catre toti participantii la Gale) va prinde si, într-adevar, Centrul National al Cartii va exista, ca „institutie publica si cu personalitate juridica, sub tutela Guvernului României“, cu fonduri mult mai mari decât acel aproximativ 1% din cifra de afaceri a industriei editoriale de la noi, având „si atributii de reglementare, certificare, atestare, informare si monitorizare în domeniul culturii scrise, prin gestionarea Registrului Cartii, a Fondului Cartii, a Catalogului National al Cartii si a altor instrumente de management a domeniului“, atunci cred ca se va fi facut un important pas spre normalitate si în piata de carte româneasca. Iata de ce subscriu la aceasta posibila reusita purtând marca APLER si plecând, afirmat apasat, din start, de la un model frantuzesc, pe numele sau Centre National du Livre. Cei care au scos, ilegal, reprezentantii asociatiilor de editori din comisiile de subventii si achizitii (prezenta lor în aceste organisme fiind reglementata prin Legea Cartii), ca si cei care vor sa induca ideea ca subventiile în domeniu sunt amintita cutie a milei la care apeleaza cei ce nu stiu sa se „descurce“ în afaceri editoriale ar putea sa se documenteze asupra „organigramei“ modelului. Ar vedea atunci competentele membrilor Consiliului de Administratie, prezenta între decidenti si a librarilor, bibliotecarilor, scriitorilor, traducatorilor, difuzorilor, jurnalistilor culturali si, culmea, a editorilor de vârf. De la Albin Michel, Seuil... si Antoine Gallimard, PDG al Editurii Gallimard. Ar putea s-o faca, dar, cu siguranta, n-o vor face.