Trebuie sa aducem pe scena cât de multe forme artistice

articol aparut in Cultura, nr. 150 din 2007-11-22
» cultura cultura interogatiei »
Autor: Nava Semel in dialog cu Cristina Rusiecki

Scriitoarea Nava Semel s-a nascut în 1954 la Tel-Aviv. A publicat sase romane, un volum de proza scurta, unul de poezie, doua piese, sase carti de copii si e autoare de scenarii TV. Cartile ei au fost traduse în numeroase limbi (engleza, italiana, germana, ceha, spaniola, chineza, olandeza, albaneza). În România i-au aparut volumele „Gershona“, Editura Fiat Lux, Bucuresti 1996, „Mireasa de hârtie“, Editura Pandora, Bucuresti, 2000, „Palaria de sticla“, Editura Hasefer, Bucuresti 2002. Dupa multe dintre scrierile sale s-au facut adaptari pentru teatru, film, radio si TV. Nava Semel a primit importante premii literare (American National Jewish Book Award for Childrens Literature, Woman Writers of the Mediterranean Award 1996, Premiul pentru Literatura al Primului Ministru israelian, The Austrian Best Radio Drama Award si the Rosenblum Prize for Stage Art). Este membra a Institutului „Massua“ de Studiere a Holocaustului. A lucrat ca jurnalist, critic de arta, producator de emisiuni radio.



Festivalul National de Teatru a gazduit întâlnirea cu autoarea Nava Semel cu prilejul premierei „Copilul din spatele ochilor“, spectacol produs de Asociatia Femeilor din Teatru If/Daca... si ArCub, în regia Lianei Ceterchi si în interpretarea actritei Gabriela Popescu. Spectacolul se va juca la Sala Studio a Teatrului „Nottara“.

Cristina Rusiecki: Parintii dv. sunt de origine româna, se trag din Bucovina. Dar dv. nu stiti limba româna.

Nava Semel: Da. Tatal meu e din Siret si mama din Suceava. Au plecat în Israel în 1946. Dar vorbeau în casa germana. Româna o foloseau doar când aveau secrete fata de mine. Asa ca singurul cuvânt pe care îl stiu eu în româneste e „fetita“. Când îl auzeam, stiam imediat ca vorbesc despre mine. Si iata ca piesa mea are azi premiera în România, tara în care s-au nascut si au crescut parintii mei. Am scris-o în ebraica – limba lor adoptiva – si acum, la saizeci de ani dupa ce ei au emigrat în Israel, facându-si din Israel casa lor, piesa va fi jucata în limba lor materna.



C.R.: Daca aceasta era limba lor materna, cum de nu o vorbeau în casa?

N.S.: Nu vorbeau româna pentru ca o data ce au ajuns în Israel s-au hotarât sa spuna adio trecutului, sa-si lase toate radacinile europene în spate si sa înceapa o viata noua. Se considerau supravietuitori. Si, ca multi oameni din Israel, au vrut sa înceapa o viata noua cu o limba noua. Asa ca au vorbit cu copiii numai limba acestei tari.



C.R.: Cum s-a nascut „Copilul din spatele ochilor“?

N.S.: Piesa e foarte veche. Eu sunt, de fapt, romanciera. Scriu piese doar între doua romane. Literatura e o meserie solitara. Traiesc tot timpul singura, în universul meu, cu fictiunea si personajele mele. Spre deosebire de teatru, unde e numai munca de echipa iar regizorii si actorii pot propune orice interpretare personala, în literatura e o solitudine aproape de puscarie. Când termin o carte, am nevoie de contact uman, am nevoie sa vad oameni reali. Asa s-a întâmplat în 1985, când a venit la mine o actrita din Israel care avea un copil cu sindromul Down. Publicasem deja o carte, „Palaria de sticla“, în care era vorba despre suferinta din familiile cu supravietuitori ai Holocaustului. S-a tradus si în româna. Actrita mi-a spus: „daca tot ati scris o carte despre durere, de ce nu ati scrie si o piesa despre copiii cu sindromul Down?“ Prima reactie a fost sa refuz. Îmi ajunsese atâta suferinta. Eram prea obosita si prea epuizata ca sa o iau din nou de la capat cu durerea.



C.R.: Pare un argument solid. Cum a reusit actrita respectiva sa transforme un refuz atât de vehement în acceptare? 

N.S.: M-a invitat la ea acasa sa-l vad pe fiul ei. Avea sapte ani. La rândul meu, l-am luat cu mine pe fiul meu cel mare, atunci în vârsta de sase ani. Si când i-am vazut pe cei doi copii jucându-se, pe baiatul meu si pe al ei, am ramas fascinata. Baiatul acela avea magie. Era plin de lumina. S-a asezat la pian si a început sa cânte. Acela a fost momentul când am decis sa scriu piesa ca sa sfarâm tabuurile în legatura cu familiile care au copii cu handicap. Timp de un an am lucrat la piesa, apoi am început repetitiile.



C.R.: Piesa a fost usor acceptata de teatre?

N.S.: Nici vorba. Nimeni nu a vrut sa se atinga de piesa. Nici un teatru si nici un producator. Toti spuneau: „Ne cerem scuze, dar o piesa despre un copil cu sindrom Down si o mama este egal cu nici un spectator în sala“. Pâna la urma, aceasta piesa a fost initiata de femei. Ele au dus stafeta. Am întâlnit o producatoare care si-a asumat riscul. Am fost invitati sa o jucam la un festival de teatru în Israel si atunci parca s-a deschis cerul. Cronicile au fost excelente. Si acest spectacol, pe care nu voia nimeni sa-l produca, s-a jucat în Israel timp de 11 ani. Actrita noastra, cea care a initiat piesa, a jucat mai mult de o mie de reprezentatii. Acum e deja bunica. Asa s-au deschis portile textului catre lumea larga. Prima tara straina unde s-a montat a fost Anglia. Piesa a fost preluata de BBC în interpretarea unei actrite celebre, Maureen Lipman, de la Royal Shakespeare Company, care acum e si ea bunica. Piesa se joaca în lume de douazeci de ani. Cronicile la montarea britanica m-au uluit. Cea din The Guardian spunea: „Niciodata nu am fost constienti de faptul ca în Israel traiesc familii normale. Auzim despre Israel doar ca e un loc al razboiului, al mortii si al conflictului cu arabii. Dar de fapt acolo sunt oameni care se confrunta cu probleme cotidiene.“ Atunci am înteles ca piesa mea are un mesaj universal.



C.R.: Si dv. sunteti de acord cu teza conform careia literatura israeliana trateaza în primul rând problemele politice?

N.S.: Da, avem în permanenta problema conflictului politic.

Parintii nostri sunt supravietuitori, noi suntem a doua generatie din Israel, dar prima crescuta în limba tarii noastre. Copiii nostri îsi pun întrebari despre sionism, despre viitorul tarii, calatoresc în Estul îndepartat. Mare parte din literatura noastra se ocupa de subiectele politice, de conflictul arabo-israelian, de razboi, de maniera în care ne confruntam cu problema spatiului, cu lupta cu Palestina, unde fiecare trebuie sa aiba propriul sau spatiu. Unul dintre cele mai interesante spectacole care exista acum în Israel este „Plonter“ „Nodul“, despre care revista „Cultura“ a scris când spectacolul a fost invitat în România în Festivalul International de Teatru al Bucurestiului, n.n. E un bun exemplu de companie formata din evrei si arabi care scriu o piesa împreuna, o joaca si schimba rolurile între ei. Cu toate acestea, noi suntem oameni normali care se confrunta cu probleme normale. Pentru mine „Copilul din spatele ochilor“ e o tranzitie între literatura si teatru. E monologul unei mame înainte de prima zi de scoala a copilului ei cu sindrom Down. Îi e groaznic de frica pentru ca a venit momentul sa-si trimita copilul în lume. Ar vrea sa-l protejeze, dar întelege ca pentru el e mai bine asa.



C.R.: Cu alte cuvinte, din nou o piesa traumatizanta?

N.S.: Nu, optimista. Piesa începe cu sentimentul familiei ca asupra sa planeaza un dezastru. Dar e o piesa optimista pentru ca în ea s-au depozitat toate impresiile mele initiale, din momentul când am vazut baiatul asezat la pian si mi-am dat seama ce sursa de dragoste si inspiratie poate fi un asemenea copil pentru întreaga familie...



C.R.: Nu e singura data când va referiti la copii în operele dv.

N.S.: Îmi plac copiii ca protagonisti în literatura. Este un motiv care traverseaza toate creatiile mele. Copiii privesc lumea adultilor fara sa o înteleaga si fac legatura cu persoanele cunoscute, bunica, bunicul, oameni în vârsta. Pentru mine, batrânii au ramas sursa de întelepciune straveche. În secolul XXI uneori uitam ca detin întelepciunea ancestrala si ca ar trebui sa ne întoarcem catre ei ca sa ne împartasim din cunoasterea lor.



C.R.: Stiu ca piesa dv. a avut o lunga cariera internationala.

N.S.: Piesa s-a montat si la radio, si pe scena la Roma, New York, Los Angeles, Dublin, în Franta, Belgia, în multe locuri. Primul oras unde s-a produs în Sud Estul Europei a fost la Praga acum opt ani. Am fost invitata la premiera. La început s-a jucat în tarile vestice, unde tabuurile în legatura cu subiectul se mai dezmortisera. În ultimii ani mi-am vazut piesa jucata si în locuri unde ele sunt înca puternice, mai ales în Europa de Est si în tarile arabe. Ultima premiera a fost în Turcia, unde se mai joaca înca. De fapt, se mai joaca înca si în Polonia. Aici montarea era plina de revolta: actrita e foarte tânara, are 28 de ani. Pe scena evolueaza o banda rock, asa ca muzica este în întregime live. O productie ultramoderna. Dar cel mai placut lucru pentru mine a fost ca anul trecut piesa s-a reluat în Israel în limba araba. E locul unde mesajul „deschide-te catre ceilalti“, „priveste dincolo de ochii celui din fata ta“, „percepe-l ca pe o fiinta umana“ sper sa fie înca relevant. În Anglia, productia era putin cinica, cu ton antipatetic si umor englezesc. Spectacolul arab e plin de compasiune.



C.R.: Cum a ajuns piesa în România?

N.S.: Primul care i-a dat o sansa piesei mele aici a fost Constantin Chiriac care a prilejuit în Festivalul de la Sibiu din 2004 un spectacol-lectura. Astfel expusa, piesa s-a facut cunoscuta comunitatii românesti. A fost publicata si în Antologia Festivalului. A doua persoana careia îi sunt recunoscatore e Liana Ceterchi. Ea a tradus-o acum zece ani si de atunci a avut destula încredere ca într-o zi va putea sa o regizeze si în Bucuresti. Oamenii din teatru au un pic de nebunie. Nu sunt numai ei însisi, ci împrumuta si parti din personajele pe care vor sa le interpreteze. Sunt niste visatori. Iar eu iubesc visatorii. Sunt privilegiata si onorata sa am aici o partenera ca Liana. O adevarata visatoare. Visul ei a prins contur dupa zece ani în care nu si-a pierdut speranta ca într-o zi va vedea piesa montata. În Bucuresti, monologul, un rol cu adevarat provocator, e interpretat de Gabriela Popescu. În fiecare productie din lume am vazut o interpretare diferita. Ca autor, când ma duc la premiera în diferite parti ale lumii, îmi explorez propria opera prin dimensiunile oamenilor din tara respectiva care gândesc într-o limba diferita.

C.R.: Nu vi se pare ca subiectul, fie ca e vorba de copilul cu sindrom Down, fie de mama lui, e, oarecum, de nisa?

N.S.: Nu e o piesa despre cazul particular al sindromului Down, ci despre diferenta, despre Celalalt, despre capacitatea noastra de a accepta diferenta, de a ne deschide catre oricine de pe planeta asta care e diferit de noi. Visul meu e ca piesa sa se monteze în locuri unde tabuurile înca nu s-au sfarâmat, în Iran, în alte tari arabe si africane unde conceptia spartana despre viata, conform careia numai cei puternici trebuie sa supravietuiasca e înca în vigoare. Eu sper ca spiritul atenian al piesei mele va ajunge în locurile în care e nevoie de el. Nu înseamna ca cei slabi fizic nu au forta interioara, ca nu au spirit de supravietuitori. De fapt, eu nu îmi propun sa educ oamenii, ci doar sa-i fac mai constienti prin mijloace emotionale.              

C.R.: Si atunci piesa dv. subsumeaza si un cod politic?

N.S.: Nu-mi interpretez piesele. În fiecare tara oamenii vin cu propria harta emotionala. E ca si în cazul literaturii. Oamenii citesc si umplu parantezele cu propriile sensuri. Ca autor, sper ca las destul spatiu publicului sa paseasca înauntrul operei cu propriile convingeri. E binevenit de fiecare data. Adesea am fost uluita de interpretarile cititorilor sau spectatorilor care mi-au adus chiar si mie o perspectiva noua la care nu ma gândisem niciodata pâna atunci. Profit totdeauna de bogatia descoperirilor lor.



C.R.: Vorbiti de spiritul atenian, de conceptia spartana, de Celalalt. Cum defineste scriitoarea Nava Semel conceptul de Celalalt?

N.S.: Celalalt e tot ceea ce nu suntem noi. Oamenilor, de obicei, le e teama de Celalalt care nu seamana cu el. Încearca totdeauna sa se protejeze de cei cu credinte diferite, fata diferita, culoare diferita. Eu, ca artist, am menirea sa demonstrez ca în spatele acestor diferente, în afara mastii, suntem toti la fel. Plângem la fel, suferim la fel, ni se rupe inima la fel când ceva nu ne merge bine în dragoste, ne bucuram când facem un copil, ne doare când ne pierdem parintii. Acestea sunt similitudinile din viata noastra psihica. Din pacate, oamenilor le e atât de frica încât nu le vad, spun: „esti diferit de mine, pleaca de aici“. Datoria mea e sa-i fac pe oameni sa le fie mai putin frica unii de altii. Pentru ca aceasta planeta devine atât de neîncapatoare si atât de tensionata... Am trai mult mai bine unii cu altii daca am avea încredere, desi uneori suntem diferiti si e bine sa ne pastram diferentele, sa nu devenim copii ale celorlalti. Totdeauna trebuie sa ne aducem aminte ca dedesubt se afla un nucleu uman comun.



C.R.: În ceea ce priveste creatia dv. dramatica, ati ramas la acea unica piesa din 1986?

N.S.: Suntem o tara mica, avem doar cinci teatre mari, dar multe teatre alternative si câteva festivaluri impresionante de teatru neconventional, unde sunt invitate o multime de spectacole concepute în limbaje noi. Azi, în Israel, creatorii îsi pun problema cum sa trateze cât mai vizual teatrul, cum sa foloseasca lumina, sa fie cât mai inventivi, cât mai putin conventionali. Asta e valabil si în cazul meu. În ultimii ani am colaborat cu muzicieni si am scris opera împreuna cu o compozitoare. Am imaginat un libret de opera, de fapt o piesa scrisa ca atare, doar ca se interpreteaza pe muzica. Trebuie sa aducem pe scena cât de multe forme artistice putem: video, muzica, literatura, teatru, light design. Trebuie sa combinam toate aceste forme de arta, plus teatru multimedia.         



C.R.: Succes la premiera de asta seara, „Copilul din spatele ochilor“!

N.S.: Multumesc. Am crescut alaturi de aceasta piesa. Am început-o când eram foarte tânara, acum aproape 25 de ani. Azi, copiii mei sunt mari si ma bucur ca piesa a avut o viata atât de lunga. De fiecare data când o vad, învat o lectie noua despre mine.

---