Yuhuhu, F.N.T.!
articol aparut in Cultura, nr. 150 din 2007-11-22» cultura cultura spectacolului » Adevarul bufonului
Autor: Cristina Rusiecki
A saptesprezecea editie a Festivalului International de Teatru, un veritabil maraton, s-a încheiat. Nu stiu cum era sa faci parte dintre organizatori, când chiar si pentru spectatorul care s-a ambitionat sa vada cel putin doua spectacole pe zi a fost o zbatereeee... Pe scurt, doua saptamâni cu vreo nouazeci de evenimente. La asemenea navala buimacitoare de spectacol dupa spectacol, lansare dupa lansare, conferinta dupa conferinta, workshop dupa workshop, Iago sa fii, si tot nu poti decât sa privesti îznapoi cu respect la aceasta a saptesprezecea editie. Întâi pentru ca atâta puzderie de evenimente îti epuizeaza glanda cautarii nodului în papura. Apoi, pentru ca – Chapeau! -, a fost cel mai bun dintre toate cele saptesprezece. Nu cel mai bun, ci mult, muuult mai bun. Categoric, în primul rând datorita participarii straine în doua module distincte. Deja Festivalul câstigase enorm înca de anul trecut prin „achizitionarea” Modulului de dans, organizat în parteneriat cu CNDB. Si anul acesta segmentul respectiv a ridicat considerabil stacheta. Recunosc, mai ales prin spectacolele invitate din strainatate.
Nu ca nu mi-ar fi placut sa semnez cu marker permanent pe popoul lui Ion Dumitrescu în „Ceea ce am convenit noi a fi hazard”, filmata pe ascuns, si sa ma distrez observând „video” cum altii, sfielnici, aleg particele putin mai ortodoxe din corpul sau nud, expus, daruit cu generozitate artistica semnatarilor participanti la performance. În zilele urmatoare, când l-am mai vazut la spectacole, îmi tot venea sa-l interpelez magareste cu: „Aveti ceva pe fund ce-mi apartine” sau „Pot sa va controlez dorsalul sa vad daca markerul era de-adevaratelea permanent?”. Si totusi, umorul, improvizatia, delectarea cu relatia între dans si text, buimaceala si sovaiala din cele doua solouri prezentate de portugheza Vera Mantero, „un Lucru misterios, a spus e.e. cummings” si „Poate ca ar putea sa danseze întâi si sa gândeasca apoi” mi s-au parut mult mai incitante. Iar gratia, rapelul la baletul si armonia clasica dublata de ruptura din coloana sonora, cu zgomote industriale sau scârtâitul unei viori dezacordate, pentru ca apoi sa se revina la muzica, virtuozitatea dansatoarelor Carol Gomes si Isabelle Kurzi, gradarea spectacolului care lasa doar sa se presimta straturile adânci ale sensibilitatii, rar gasite în dansul contemporan de azi, au facut ca „Voltes” de la Centrul National de Coregrafie din Rennes si Bretagne sa fie una dintre cele mai interesante propuneri din acest modul. (Spectatorii clujeni au putut vedea si ei spectacolul în cadrul Festivalului Man.In.Fest.) Despre „Filosofii” de Josef Nadj cu care s-a deschis festivalul bucurestean lasam specialistii sa se exprime în pagina urmatoare. Ochiul neavizat a fost surprins de imaginarul suprarealist, de ezoterismul stropit cu ironie, de fantezia în ocuparea spatiului si a burtilor lui înguste si de virtuozitatea actorilor-dansatori. Desigur, „Block Bach”, productia Teatrului Odeon, în regia lui Alexandru Dabija, cu Razvan Mazilu, Monica Petrica, Coca Bloos si CRBL, a probat faptul ca genul e reprezentat la cote respectabile si în peisajul românesc. Nu numai ca editia a saptesprezecea a FNT a adus spectacole straine de valoare, dar ceea ce e si mai stimulant e ca au reprezentat genuri foarte diferite. Summum-ul Festivalului ramâne „Nora”, în regia lui Thomas Ostermeier, unul dintre marile nume ale regiei de teatru europene de azi. Vazând spectacolele straine de pâna atunci îmi închipui ca publicul avizat, practicieni si teoreticieni, s-ar fi putut reconforta, în dulcele stil clasic românesc, cu ideea ca si teatrul nostru e de nivel european. Si la România naste teatru. Ei, bine, „Nora” lui Ostermeier a fost momentul când acesti entuziasti ar fi trebuit sa cada pe gânduri. Actualizata pâna în vârful dintilor, cu decorul copie dupa ultimele cladiri din sticla, cu turnanta (care mergea uns, nu stiu ce-i fac nemtii astia!) si proiectii video bine dramuite, nu rareori în ambianta de hard rock, cu o actorie moderna si extraordinar sustinuta de situatii, motivatii, evolutie psihologica (hm, si noi demonstram de ani buni care mai de care ca maniera e depasita!), cu schimbari permanente de ritm, cu un Torvald care pentru prima data e de înteles, într-atât e de actual si de complet justificat, cu un imaginar de secol XXI, „Nora” s-a transformat într-o piesa asa de credibila încât parea scrisa ieri. Aceasta si datorita performantei Annei Tismer, protagonista si în „Concert la cerere” (de nerecunoscut în cele doua spectacole, chit ca s-ar vedea unul dupa altul), montat de acelasi Ostermeier. Aici stilistica este complet diferita, mult influentata de reality show-uri, respectiv de actiunea petrecuta în timp real. De fapt, multe dintre spectacolele straine au devoalat un tip de limbaj înca neuzitat în România, fie ca el se dovedeste o amestecatura de culinar, dramatism, viata emotionala si încordare suplinita si ironizata prin dans (desi mai potrivit ar fi termenul de miscare), ca în „Doi pentru o cina în doi” produs de BDNC Theatre din Irlanda, fie ca uzeaza de toate acumularile mai noi din limbajele diferitelor arte, ca în spectacolul belgian „Camera Isabellei”. Acesta mixeaza dansul, muzica performata live, videoul si un script cu epic extrem de sustinut, unde planurile temporale danseaza o polca sprintara din care personajele distincte aproape au disparut. Între vii si morti nu mai exista nici o bariera de comunicare, dar rezultatul nu e decât un muzical inteligent la care se relaxeaza si revitalizeaza nu numai stupizii îndragostiti de TV, ci si cei care au mai citit câte ceva si din romanul secolului XX. O pilula de energie pentru toate IQ-urile. Surpriza si valoarea acestei editii FNT au venit mai ales din bogatia de spectacole si din valoarea invitatilor straini. Caci daca în festival ar fi evoluat numai trupele românesti (cu cele vreo cinci „reverente” – recte cinci spectacole invitate -, care i s-au facut lui Mihai Maniutiu) si multe productii selectate conjunctural, tonu(su)l, la sfârsitul acestei a saptesprezecea editii, ar fi fost mult mai posomorât. Dar despre teatrul românesc si bubele lui redundante într-un episod viitor. Deocamdata sa ne oprim la ce a fost bine: oferta opulenta, varietatea propunerii si – nu ma pot abtine sa nu semnalez si la editia aceasta -, organizarea. Programul a mers, întârzierile nu au depasit limitele obisnuite ale decentei balcanice, accidentele ne-au ocolit. Deci, de doi ani, se vede ca se poate... Desigur, daca în 2005 vreo doua voci tinere, entuziaste în gol, aka nerealiste, care nu au tinut seama de faptul ca breasla noastra are, pe ansamblu, venituri pipernicite, n-ar fi întreprins o nefericita campanie si nu s-ar fi trezit strigând civic, sus si tare, ca biletele trebuie vândute, în 2007 profesionistii n-ar mai fi ramas de atâtea ori pe dinafara iar salile mai mari n-ar mai fi ramas de atâtea ori usor golute. Si nici biroul de presa FNT nu ne-ar fi bombardat cu atâtea comunicate conform carora era o bataie pe bilete de parca în Festivalul National de Teatru se vindeau jartiere la pret redus.