Filosofia ca „dezvat“ si „initiere profana“
articol aparut in Cultura, nr. 150 din 2007-11-22» cultura cultura ideilor »
Autor: CATALIN BOBB
Daca filosofia este predestinata sa ajunga o „afacere“ literara (Rorty) si daca secventialitatea oricarei lecturi si în acest caz a noastra, nu e iremediabil daunatoare textului, putem sa ne imaginam, în marginea cartilor „Filosofia ca gen literar“, „Sacru si Ontofanie“ respectiv „Amurgul iubirii“ scrise de Aurel Codoban urmatorul scenariu: exista, ca în orice carte de literatura un personaj: în acest caz, „omul ca toti oamenii“. Acesta este un initiat, însa unul neobisnuit, unul profan, caruia îi sunt straine atât experienta specializata a poetului si a savantului, cât si experienta exceptionala a omului religios. El e legat de existenta comuna pe care o exprima într-un limbaj nespecializat, dar care poate, sau îsi închipuie ca poate, traduce toate limbajele specializate, fie ele ale poetului, ale omului de stiinta sau ale omului religios.
Concret, experienta sa vizeaza doua câmpuri distincte: demersul si discursul în diferitele episteme în care filosofia este sau a fost cantonata. Recunoscând în filosofie o „practica a producerii sensului“, chestionarea demersului si a discursului avanseaza o strategie de rang secund bazata pe metafora jocului care se sprijina pe întâlnirea omului cu lumea, fie ea produsa de religie, ideologie, social sau imaginar. Numai sub umbrela „rationalitatii semnificante“, propusa de filosofului clujean, mai poate opera atât „omul ca toti oamenii“, cât si un discurs filosofic asupra realitatii care îsi respecta, cumva, în deplinatate statutul de joc. Însa unul care refuza ocultarile produse de rationalitatea operationala, de nostalgia originilor, respectiv de ontologiile filosofice (Fiinta). Sansa (filosofiei) data de jovialitatea si ironia „omului ca toti oamenii“ sta în exercitiul „dezvatului“ asumat total, facând fata filosofiilor care presupun un centru, sensului pe care îl presupune religia, sau suprematiei lui „eu gândesc“. Itinerariul sau nu e construit, cum s-ar crede, pe înscrierea constienta în „ordinea semnificant-operationala a lumii“, ci pe „deziluzionare“, „dezafectare“, „dezamagire“, „dezangajare“. Or, în acest sens, atât discursul cât si demersul sau, încearca în pletora de semnificatii si simboluri actuale, date de mass-media, un soi de initiere negativa, nu pozitiva. Adica îti arata pe unde sa nu mergi, mai degraba decât pe unde, în „drumul spre fiinta“. Mai clar, ceea ce pozitiv se numea „imagine asupra lumii“, ca efect al discursului filosofic cu care ne-am obisnuit, devine joc semnificant asupra lumii, ca efect al dezvatului pe care „omul ca toti oamenii“ îl propune. Uitarea raului„Istoria construirii realitatii este istoria confruntarii omului cu diferitele reprezentari ale raului“ („Sacru si ontofanie“) afirma, într-un mod deloc poetic, Aurel Codoban. Grija oricarui sistem religios sau filosofic de a înlatura raul face cariera. Regizarea unui sistem prin care raul este mereu înlaturat/îndepartat e o caracteristica a constiintei religioase (dar nu numai). Problema vizeaza doua câmpuri similare desi distincte: raul si realitatea. Ambele concepte pot fi descrise numai în lumina unei devize pe care ne-o însusim de la bun început si asupra careia Aurel Codoban insista în repetate rânduri. În studiul „Filozoful (religiilor) ca «magician»“ (în „Ioan Petru Culianu. Omul si opera“) putem regasi urmatoarea teza: „În aceeasi termeni care interpreteaza experienta religioasa drept manifestare a sacrului preponderent hierofanic ori preponderent cratofanic, deschizând apoi liniile de gândire spre simbol, mit, religii ale mitului si mistica, ori spre gândirea magica, ritual, religii ale ritualului si magie, filozoful occidental este un mistic. Adica el se multumeste sa contemple lumea si omul pentru a-i întelege mai bine si pentru a exprima mistic în cele din urma: «Totul e bine»“. Oarecum în spiritul acestei idei, Mircea Eliade („Mitul eternei reîntoarceri“) demonstreaza ca societatile „primitive“ poseda un corpus de elemente care fac dovada unei ontologii. Nu este vorba despre „fiinta“, „nefiinta“, „ireal“, „iluzoriu“ etc., ci de un ansamblu de acte (dansul, ritualuri de constructie, de fertilitate, stari de beatitudine etc.) care dau seama de o posibila constructie metafizica. Totul se petrece sub necesitatea repetarii actelor primordiale cu dorinta nestinsa de abolire a „timpului istoric“. Realitatea se construieste (sau devine reala, capatând statut ontologic) atâta vreme cât participa, prin imitatie, la un act fundamental arhetipal situat într-un spatiu si timp atemporal/ primordial. Dar ce motiveaza aceasta necesitate a constiintei arhaice de a anula „istora“? Dorinta nestinsa pe care omul arhaic o poarta cu el trebuie sa aiba în spatele ei un ceva ce o declanseaza. Ne grabim sa precizam odata cu Eliade ca „nu procedeul marturisirii în el însusi – de structura magica – ne intereseaza, ci nevoia omului primitiv de a se elibera de amintirea «pacatului», adica de o secventa de evenimente «personale» al caror ansamblu constituie «istoria»“. Îndraznind a identifica istoria cu raul am putea afirma ca realitatea omului arhaic (sa repetam: realitatea „plina de sens“, ontologica, saturata de fiinta, într-un limbaj filosofic), se constituie prin anularea/ distrugerea/ deplasarea raului. Raul motiveaza constructia realitatii, în acest caz. Însa interpretarea noastra este profund gresita, iar Eliade ne îndreapta greseala. „Sa precizam ca nu este vorba de problema raului pe care, din orice unghi am aborda-o, ramâne o problema filosofica si religioasa; este vorba de problema istoriei ca atare, de «raul» care este legat nu de conditia omului, ci de comportamentul sau fata de ceilalti“. Pentru ca noi întelegem „comportamentul omului fata de ceilalti“ într-o maniera filosofica, vom spune: raul realitatii fundamenteaza ontologia arhaica, adica fundamenteaza ceea ce este real, ceea ce poseda sens.Însa, pentru Aurel Codoban, sensul, aceasta înfricosatoare hidra, vine doar sa ne linisteasca si sa ne anunte ca, din nou, „per total totul e bine“ (exisa doua paliere distincte pe care lucreaza analiza lui Codoban unul trasat în „Filosofia ca gen literar“ legat de lucru, cunoastere, comunicare, si un al doilea în „Sacru si Ontofanie“ legat de mitic, religios, metafizic). Constiinta filosofica antica, ne spune Aurel Codoban, îsi gaseste un prim principiu care functioneaza ca si catalizator din care, apoi, toate lucrurile îsi primesc linistite consistenta. Constiinta moderna opereaza subversiv, lucrând prin cunoastere asupra lucrurilor, dislocând falsa himera a unui prim principiu, dar spunând, la fel, ca în genere toate lucrurile sunt în regula, în vreme ce constiinta postmoderna, insensibila la adresa cunoasterii cât si la adresa primelor principii, e mai degraba interesata de diferenta ca dat al paradigmei comunicarii, spunând ca numai lucrurile pe care le comunicam exista. La fel ca în spectacolul descris de Guy Debord, unde tot ceea ce apare e „bun“, în democratia nediscriminatorie a dreptului de a spune, ceea ce se poate comunica accede la „fiinta“, devenind astfel, din nou, „bun“.Asezati în contemporana proximitate a „omului ca toti oamenii“, si privind lumea prin descifrarea hermeneuticii lui Ricoeur, vom spune ca Aurel Codoban o refuza. Nu întelegem pe deplin acest refuz, ci intuim doar ca el se bazeaza pe o apropiere de Freud, caruia Ricoeur ar avea câteva reprosuri sa-i aduca. De fapt, pentru a fi precisi, problema raului realitatii presupune solutii. Ricoeur merge împotriva lui Freud, pe când Aurel Codoban crede ca merita sa mai zabovim în preajma principiului realitatii. El nu accepta, ca solutie, eshatologia ricoeureana din varii motive, sa le spunem post-moderne, în schimb accepta, împreuna cu Eliade, ca problema raului ar avea ceva solutii. Aurel Codoban e interesat deocamdata sa arate ca orice constiinta filosofica (ne referim, evident, la cele occidentale) producatoare de metafizica are în spatele sau problema raului. Putem chiar forta o analogie spunând ca ceea ce îl intereseaza este într-un mod rasturnat problema care-l preocupa pe Gusdorf („Mit si metafizica“). Georges Gusdorf marturiseste ca este interesat de toti sclavii, cu exceptia celor care s-au întâlnit cu Socrate. Pe Aurel Codoban îl intereseaza atât cei care s-au întâlnit cu Socrate (acestia având la îndemâna strategii construite de propria constiinta, strategii care vizeaza posibilitatea constructiei realitatii, cât si manevrarea vietii lor într-o astfel de realitate) cât si cei care nu s-au întâlnit (strategiile lor vin de alt undeva, sa zicem din traditie). Primii vor sesiza ca operabila distinctie dintre ontologiile arhaice, respectiv religioase, si, mai pe urma, cele metafizice face sens. În acelasi timp vor putea spune ca cele doua domenii distincte se succed. Tot acestia, la o a doua analiza, vor putea preciza fundamentul pe care tipologiile ontologice distincte se bazeaza, adica raul. Însa acesti fericiti cunoscatori ai lui Socrate vor spune mereu ca raul e în alta parte si astfel prin deplasarea sensului în altundeva vor fi pusi la adapost de el. Dimpotriva, clasa nefericitilor, mizând în totalitate pe adevarul spuselor lui Eliade, stiind ca raul care le provoaca suferinta nu are o „natura absurda“, nu se vor osteni sa construiasca, prin deplasarea raului altundeva, o realitate suportabila. Însa nu atât bunavointa umanitara, deja atât de uzata si „politic corecta“, îl anima pe Aurel Codoban în cercetarile sale, ci dorinta vie de a arata ca realitatea plina de sens, în calitate de constructie a constiintei, e cea care „rezista“ raului. Raul, în acest context, ca si în altele, motiveaza atât constructia, cât si îmbunatatirea ei. E un alt fel de a spune, la fel cum o face si Eliade, ca omul se protejeaza în fata a ceva nedefinit. A descuraja prin anulare/ deplasare prezenta raului sta în caracteristica esentiala a filosofiei occidentale. Aurel Codoban, urmarindu-l pe Heidegger, ne spune ca ar trebui sa înlaturam aceasta profunda amnezie: „Exista în filosofia occidentala o uitare mai profunda, de dinainte de uitarea Fiintei, una pe care uitarea Fiintei o acopera, o oculteaza suplimentar. Ea este garantia optimismului gnostic al filosofiei: uitarea raului“ („Filosofia ca gnoza: problema raului“, în „Orizontul sacru“). Sub incidenta consideratiilor de pâna acum vom putea întelege de ce „raul realitatii“ e o metafora. Metonimia ar trebui sa „înlocuiasca“ un nume cu un altul. Metaforic înlocuirea/ mimetismul este basculat/ transformat în cu totul altceva. Ea nu repeta/ înlocuieste, ci modifica/tansforma realitatea. Însa cerinta noastra (mizând pe „uitarea“ raului postulata de catre Codoban) ar fi o privire directa a raului în nuditatea sa, ca loc în care „nimic nu mai gliseaza sub nimic“. Raul nu e metaforic, nu ascunde, nu interpreteaza, nu creeaza sensuri, putin îi pasa de biata cosmologie umana pe care, de altfel, o produce. Dar prin aceasta indiferenta, raul face posibil faptul de a arata lucrurile asa cum sunt. Eidos-ul, arche-ul, telos-ul, energeia, transcendentalitatea, constiinta, Dumnezeu, omul, nu erau decât modalitati/ solutii de a spune ca raul nu exista. Raul pur nu suporta teoretizarea decât ca efect construit, în spatele sau (sau în fata sa), ideologic. Astfel ca singura cale de acces asupra raului pur ar fi denuntarea constructiei care-l acopera. Însa nici macar denuntul cu pricina nu acceseaza raul, fiind si el, la rândul lui, tot un efect. Raul este asemenea realitatii: de neenuntat si insuportabil.O „ontologie a detaliului“Daca Michel Foucault are dreptate si singura posibilitate de reamintire a fiintei nu o mai poate opera decât literatura, atunci filosofiei îi va sedea foarte bine ca gen literar (fie si cu gândul ca a ajuns sa fie „diferenta specifica“) ocupându-se(ne) mereu sa nu uitam de tot fiinta. Aurel Codoban propune o jumelare între polisemia împrastiata (dispersata/ distrata) a actului poetic si monosemia univoca (restrânsa/ plictisitoare) a epistemologiei. Astfel s-ar da filosofiei, prin mediere, posibilitatea constructiei unui discurs cu sens prin intermediul metaforei vazuta ca „polisemie reglata cu ajutorul conceptului“. Momentul prin care ne apropiem oarecum de fiinta (o fiinta a limbajului) nu este înca clar formulat, ci putem doar presupune ca metafora ar avea ceva de spus în acest sens. Metafora va fi deci operatorul principal care lasa atât în spatele sau cât si în fata sa un rest de analizat, un rest care neputând fi epuizat nici în concepte clare si distincte, nici în superflue „spuse“ ale indicibilului, postulate de poezie, ar face loc fiintei. Localizarea sau urmarirea „urmei“ metaforei împreuna cu aflarea „nuditatii“ sale, sunt doua pozitii distincte care postuleaza viata sau împietrirea realitatii. Pe de o parte, bagajul istorico-cultural pe care metafora îl poarta înauntrul sau poate fi descifrat/ decriptat pâna la epuizare, în vreme ce, pe de alta, aceeasi metafora ar depune marturie ca întreaga decriptare/ descifrare nu poate fi operata total. Cele doua posibilitati sunt urmarite de catre Derrida si Ricoeur, însa ceea ce ne intereseaza, urmarind pozitia lui Aurel Codoban, ar fi mai degraba mijlocul sau medierea dintre acestea.Cuvântul scris e pe cât de frumos/ dansator, pe atât de viclean, ne spune Derrida. Bietul Logos se împrastie prin logoii sai în scris si, astfel, cuvântul înceteaza sa ne raspunda, devine întepenit, pe când glasul viu continua sa ne raspunda, e maleabil/ metamorfozabil/ saltaret. Derrida poarta oarece simpatie cuvântului viu, desi cuvântul scris e sursa palimpsesta a tuturor lucrurilor. Metafora vine sa prinda ambele aspecte, atât viul cât si mortul, însa prin intermediul ei, mai ales a partii moarte, putem deconspira marea înselaciune operata de toate conceptele metafizicii occidentale. Nu trebuie decât sa deconstruim, invers pe firul istoriei, orice concept pentru a vedea în finalul lui o biata metafora epuizata. Dimpotriva, Ricoeur pluseaza spunând ca numai metafora vie e în stare sa ne mai spuna ceva despre fiinta, datorita imposibilitatii epuizarii pletorei de semnificatii pe care orice încercare de deconstructie/ decriptare ar încerca sa o opereze. Ceva ramâne înca de gândit, pare a ne spune Ricoeur, ceva, nu de ordinul nespusului (metafora uzata), nici de ordinul poeticului, nici a onto-teologiei, în fine nici macar a urmei metaforei moarte specific derridiene. Ceea ce vrem a retine din aceasta comparatie, prin intermediul lui Aurel Codoban, este masura sau granita care desparte metafora de concept. Metafora vie performeaza la nivelul a „ceea ce ramâne dupa ce am uitat tot“, pe câta vreme metafora moarta postuleaza ca întreaga constructie cultural-istorica a constiintei poate fi descifrata mergând invers pe firul istoriei. „Fie ca sustine conceptul în a gândi mai mult, fie ca îl naste prin propria uzura, metafora a încetat sa fie pentru gândirea contemporana ceea ce fusese constant pentru cea traditionala. Ea nu mai este doar un accesoriu retoric-expresiv, eventual chiar repudiat, considerat o vulgara necesitate ezoterica, si, într-un fel sau altul atât pentru hermeneuticile pozitive cât si pentru cele negative, se afla într-un raport fundamental, esential, cu conceptul“ (s.n., „Filosofia ca gen literar“). Prin postularea legaturii între concept si metafora se creeaza posibilitatea unor constructii, a unor tineri în sah a trei domenii distincte: filosofia, stiinta si poezia. A pendula între metafora si concept descriind care sunt elementele predominante într-o anumita epoca istorica, adica unde putem regasi mai multa metaforizare, sau mai multa conceptualizare în cele trei domenii devine o cheie paradigmatica prin care putem deschide usa de mult închisa a restului de fiinta. Trebuie sa specificam ca la Aurel Codoban e vorba de o fiinta redusa/ readusa din înaltimile-i metafizice, la capacitatea de a face sens în pofida Sensurilor linistitoare ale metanaratiunilor. Este – daca putem spune astfel – o fiinta în pofida Fiintei. Filosofia ca gen literar este singurul domeniu care mai are o asemenea cheie, iar pozitia adoptata de Aurel Codoban este la fel de antimetafizica precum cea a lui Richard Rorty, desi felul celor doi de a se raporta la literatura este pe cât se poate de distinct. Pentru Rorty, literatura ocupa numai un loc euristic, desi si el declara posibilitatea filosofiei ca fiind predestinata sa ajunga doar o afacere literara. Dar ironia lui Aurel Codoban atinge aceleasi „cote“ precum cea a lui Rorty. A propune „o transcendenta fara nicio transcendere“ înseamna mai mult decât „respingerea oricarui demers care crede ca în spatele sau sta un dat originar“, înseamna a fi constient de locul gol pe care nu face sens sa-l umpli cu ceva asemanator, însa nu poti rezista ispitei, conditionat poate de dorinta, sa numesti acel altceva cu acelasi nume. „Eu vreau sa propun o postmoderna ontologie a detaliului, care pune la un loc regionalizarea si declinul ontologiei lui «eu gândesc», o ontologie a lui «eu doresc»“ („Amurgul iubirii“). Exista, evident, o situare într-un context destul de precis a acestei încercari a jocului cu metafora vie a fiintei. Eficacitatea limbajului îsi are ca sursa, crede Aurel Codoban, dorinta, singura care mai poate fi „metafizica“. Prin ea se mentine si posibilitatea ca filosofia, ca gen literar, sa nu mai fie un vid purtat de nimeni. Aceasta constructie se insereaza în tematizarea comunicarii ca si ultima, sau cea mai recenta, paradigma a filosofiei (dupa cea a fiintei si a cunoasterii). Operatorul sau purtatorul tipului de discurs „filosofic“ va fi ironicul „om între oameni“ care accepta sa vorbeasca (astazi din ce în ce mai inaudibil) într-o forma digitala (adica neuitându-l pe Gutemberg) împotriva atât de iconodulului model analogic (al „realitatii“ virtuale). Acest operator are în arsenalul sau putine argumente pentru a ne face sa credem ca într-adevar mai putem vorbi cu sens despre fiinta. Mai mult, argumentele sale par a fi bazate pe sentimente. Foucault, când îl parafrazeaza pe Nietzsche, ne povesteste despre râs, plâns si ura ca mecanisme care stau în spatele cunoasterii. Însa Aurel Codoban, motivat de diferenta, nu de cunoastere, postuleaza dorinta ca instanta capabila de a mai avea valente „metafizice“, de a ne mentine în apropierea fiintei, desigur o fiinta fara nicio transcendenta. Numai în dorinta ca si continua insatietate se mai întrevede ceea ce numeam odata „absolut“, dar si posibilitatea revitalizarii formulei etice a lui „a practica ceea ce predici“. Afirmam, fara a deraia de la hermeneutica lui Aurel Codoban, ca dorinta în stare pura nu e nimic altceva decât metafora vie înca nealterata, câta vreme iubirea e forma construita cultural prin intermediul metaforei moarte.