Împotriva literaturocentrismului
articol aparut in Cultura, nr. 150 din 2007-11-22» cultura cultura literara »
Autor: ANDREI TERIAN
Despre Paul Cernat nu cred ca e nevoie sa va spun prea multe. Cine zice ca n-a auzit de el ori e ipocrit, ori n-are nicio treaba cu literatura contemporana. Caci Paul Cernat a devenit, în ultimul deceniu, unul dintre cei mai credibili cronicari literari de la noi. Ce-i drept, nu acesta e culoarul predilect pe care alearga „exploratorul“ comunismului românesc. Dovada faptul ca, desi n-a ratat aproape nimic din aparitiile editoriale de prim-plan ale ultimilor ani, Paul Cernat n-a avut pâna acum ambitia sa intre în ritmul saptamânal al cronicii de carte si nici nu si-a strâns foiletoanele în volum.Nu vreau sa spun prin asta ca Paul Cernat nu ar fi un foarte bun cronicar – dimpotriva. Ci doar ca mizele sale bat într-o alta directie. De altfel, chiar si în ceea ce priveste „întâmpinarea“ cartilor, Paul Cernat lasa mereu impresia ca nu e un cronicar de voie, ci de nevoie. Adica unul care refuza sa accepte micile naivitati ale speciei si care nu pierde nicio ocazie sa-i puna la colt pe impresionistii sprintari si pe jurnalistii culturali. În fond, Paul Cernat nu vede în cronica o reprezentatie de sine statatoare, ci doar o repetitie modesta ce pregateste adevaratul show, acela al studiilor academice si al istoriei literare.Poate de aceea principala calitate a criticii lui Paul Cernat consta în capacitatea ei de contextualizare. Cronicarul nu-i un împatimit al close-reading-urilor (si cu atât mai putin al misreading-urilor); însa manevreaza ireprosabil situarea si clasificarea operelor. Citind cronicile lui Paul Cernat, afli întotdeauna când, unde, cu cine si de ce. Fireste, asta nu înseamna ca cronicarul s-ar pricepe doar la inventar si ca n-ar avea acces la inventie. Atâta doar ca noutatea interpretarilor sale vine, de regula, din redimensionarea contextului, si rareori a textului. Altfel spus, punctul forte al criticii lui Paul Cernat mi se pare a fi nu atât relectura, cât recontextualizarea. Nu încape vorba ca aceasta nu-i singura conditie a criticii si istoriei literare; dar ea reprezinta, în orice caz, o cerinta nenegociabila a meseriei cu pricina. Între pozitivism si neoistorismToate trasaturile cronicarului se întâlnesc în recentul volum „Avangarda româneasca si complexul periferiei“. Marturisesc ca am asteptat cu o curiozitate sporita aparitia cartii; voiam sa vad daca spiritul riguros si documentat pe care Paul Cernat îl invoca mereu în cronicile sale se va regasi în structura propriilor volume. Si trebuie sa recunosc ca autorul s-a tinut de cuvânt: nu numai ca revendicarile lui nu sunt vorbe goale, dar ele constituie, în acelasi timp, o pledoarie pro domo. E drept ca volumul de proza scurta publicat de Arghezi în 1930 se numeste „Poarta neagra“, si nu „Poarta alba“ (p. 140); sau ca tableta în care Calinescu parodiaza, în 1937, „Ion“ al lui Rebreanu se numeste „Tragedii taranesti“, si nu „Sinuciderea“ (p. 355); însa a insista într-o asemenea directie ar însemna deja sa caut noduri în papura. Partea documentara a cartii e practic imbatabila si fara îndoiala ca avem de-a face aici cu unul dintre cele mai solide studii consacrate la noi fenomenului avangardist. Volume, ziare, reviste, afise, scrisori, dedicatii, relatii personale, surse de finantare, afilieri politice, mentalitati, grupuri, grupari si gasti – nimic din ceea ce ar fi putut descâlci încurcatele fire ale avangardei românesti nu-i e strain lui Paul Cernat. Totul este prins într-o plasa fina si deasa, fara ca aceasta învaluire ca conduca însa la mumificarea obiectului sau a cercetarii.Si totusi, Paul Cernat s-a temut ca nu cumva prin aceasta aglomerare de date si fapte sa-si îndeparteze cititorii, astfel încât în „Argument“-ul volumului se simte dator sa atraga atentia ca „Avangarda...“ „demareaza greu“. Nu mi se pare. Dimpotriva, am citit-o de la început cu interes si unele capitole (mai ales acelea dedicate – culmea! – receptarii critice) sunt de-a dreptul pasionante. Singurele secvente în care lectura treneaza ca urmare a excesului factologic sunt acelea consacrate cartografierii analitice a revistei „Contimporanul“. Din acest motiv – ori poate din simple obligatii editoriale – Paul Cernat le-a si publicat într-un volum separat („«Contimporanul». Istoria unei reviste de avangarda“). Ele puteau sa si lipseasca din cartea de fata, care ar fi dobândit astfel o mai mare fluenta. Ceea ce nu înseamna, totusi, ca ele sunt inutile în economia lucrarii. Numai ca dimensiunea „pozitiva“ covârseste aici partitura interpretativa.Si celelalte capitole ale cartii etaleaza acelasi arsenal documentar impresionant. Însa, în restul cartii, acesta nu mai e inventariat din unghi pozitivist, ci testat dintr-o perspectiva critica apropiata neoistorismului. Spun „apropiata“ pentru ca, desi unele proceduri interpretative utilizate de catre Paul Cernat amintesc de cea mai în voga scoala critica americana a momentului, din cartea sa lipseste orice referinta la textele lui Greenblatt, Orgel & Co. Dar, la urma urmei, aceasta filiatie ipotetica nici macar nu conteaza. Conteaza doar faptul ca, în ciuda declaratiilor programatice modeste ale autorului, „Avangarda româneasca...“ nu e doar un „montaj vérité, de tipul puzzle în puzzle“, ci o thick description în care practici discursive dintre cele mai diferite fuzioneaza într-o structura unitara ce arunca o perspectiva noua asupra „primului val“ al avangardei românesti.Complexele culturale – encore une foisÎn ce consta, totusi, noutatea interpretarii? Modul în care autorul cartii de fata pune problema îmi confirma una din intuitiile de la început. Si anume aceea ca Paul Cernat nu mizeaza atât pe relectura, ci pe umplerea „golurilor“ si, mai ales, pe recontextualizare. O schimbare de optica asupra avangardei românesti nu se poate realiza – ni se spune în „Argument“ – decât „mergând direct la textele din periodice, recuperându-le pe cele uitate, ocultate, insuficient sau deloc discutate, schimbând de fiecare data când e posibil cadrul de interpretare fata de cel devenit inertial sau neproductiv, completând «spatiile albe» trecute prea usor cu vederea si – mai ales! – evadând din traditionalul literaturocentrism. Am fost, de la bun început, constient ca aproape tot ceea ce era de spus în materie de critica estetica a avangardei autohtone si a autorilor avangardisti s-a spus. Si s-a spus bine. Nu mi-am propus, în consecinta, sa fac «revizuiri» acolo unde nu e cazul, nici sa scriu o lucrare de poetica sau de hermeneutica.“ (p. 5)Nu pot decât sa regret ca o eventuala revizuire „estetica“ (sau, mai bine zis, literara) a avangardei nu i-a stârnit interesul lui Paul Cernat. Mai întâi, pentru ca nu am nicio îndoiala ca autorul cartii de fata ar fi fost nu numai capabil, ci si indicat sa o faca. Spun asta deoarece, în ciuda suspiciunilor pe care le aveam cu privire la aptitudinile analitice ale lui Paul Cernat, comentariile aplicate (din pacate, prea putine, precum acelea consacrate dialogului intertextual Tzara-Vinea sau prozei lui Jacques G. Costin) se numara printre cele mai incitante pagini ale cartii. Pe de alta parte, nu sunt deloc convins ca în materie de poezie si proza avangardista „s-a spus aproape tot ce era de spus“. Dimpotriva, problema mi se pare departe de a fi rezolvata si, vrând-nevrând, tot va trebui sa ne întoarcem la ea. Dar, pâna atunci, sa ne întoarcem mai bine la firul demonstratiei lui Paul Cernat.Fara a fi tentat, asadar, de critica aplicata, autorul cartii de fata îsi coalizeaza trupele împotriva „literaturocentrismului“. Ce presupune, în mod concret, o asemenea alianta? În esenta, trei lucruri. În primul rând, o deplasare a perspectivei dinspre imanenta textului spre contextul – social, politic, ideologic, artistic (în sens extraliterar) s.a.m.d. – al epocii investigate; în al doilea rând, o lectura în cheie „identitara“ a textelor (cu precadere a acelora cu caracter programatic), care nu mai sunt percepute (doar) ca vehicule ale unor principii „estetice“, ci (si) ca expresie a unor strategii de legitimare, adica de revendicare, cucerire si exercitare a puterii; în sfârsit, o critica a criticii, care genereaza cele mai bune capitole ale cartii – acela despre receptarea avangardei de catre critica „modernista“ si acela privind posteritatea critica a lui Urmuz.Fara îndoiala, niciuna din aceste metode nu este cu totul noua: perspectiva „contextualista“ si „culturalista“ urmeaza în linii mari modelul lui Paul Cornea din „Originile romantismului românesc“, optica „identitara“ de afla în descendenta „complexelor“ teoretizate de catre Mircea Martin, pe când critica criticii a devenit de câteva decenii o practica obisnuita la noi. Însa „Avangarda româneasca...“ nu este o carte de teorie literara: importante nu sunt aici instrumentele ca atare, ci utilizarea acestora. Iar, din acest punct de vedere, demonstratia lui Paul Cernat este exemplara: el unifica sub sintagma „complexul periferiei“ toate cele 9 „complexe“ culturale identificate de catre Mircea Martin si demonstreaza ca, departe de a fi un vârf de lance al literaturii noastre, avangarda româneasca a purtat, la rândul ei, aceeasi povara care a coplesit înca de la începuturile sale literatura autohtona. Aici se afla, de altfel, centrul de greutate al cartii, pe care autorul însusi îl puncteaza astfel: „«Complexul periferiei» explica, pe de o parte, eforturile «Contimporanului» de a populariza în România toate miscarile de avangarda si, pe de alta parte, frustrarea membrilor gruparii fata de nerecunoasterea externa a artei noi autohtone. De asemenea – nevoia de a asimila inovatia radicala prin construirea ex-nihilo a unei traditii moderne.“ (p. 408)Dincolo de aceasta „teza“, care apare diseminata în toate capitolele volumului, alte puncte tari (în sens inovator) ale interpretarii lui Paul Cernat mi se par reabilitarea figurilor unor marginali precum Alexandru Bogdan-Pitesti sau Jacques G. Costin, analiza comparativa a curentelor si ideologiilor epocii (cu stabilirea unor conexiuni inedite între avangarda istorica, pe de o parte, si estetism, gândirism si „trairism“, pe de alta parte), precum si investigarea filiatiei surprinzatoare care a facut ca avangardismul românesc sa devina, în perioada ceausista, una din principalele cai de legitimare ale protocronismului. Apropo de relatia avangarda–protocronism, îi semnalez colegial lui Paul Cernat un pasaj extras dintr-una din cartile de capatâi ale protocronistilor si care indica, în opinia mea, proportiile fenomenului amintit: „Cultura româna s-a aflat, totdeauna, în situatia de a reprezenta avangarda, nu periferia spiritului european, mai întâi în spatiul ei specific, acela al ariei culturale rasaritene de traditie bizantina, iar apoi, din secolul al XVIII si mai ales din secolul al XX-lea, în marele spatiu european.“ (Dan Zamfirescu. „Via Magna“, Editura Eminescu, 1979, p. 195)Riscurile medieriiMa despart, totusi, de Paul Cernat într-un punct esential, care vizeaza „non-literaturocentrismul“ sau declarat. Nu e vorba aici de o obiectie teoretica, ci de una pragmatica. Cu alte cuvinte, daca am dreptate, asta nu înseamna ca toate inovatiile interpretative pe care le aduce Paul Cernat si pe care le-am semnalat mai sus devin caduce. Ele ramân valabile oricum. Însa ele mi se par, în acelasi timp, limitate. Si aceasta deoarece prin „non-literaturocentric“ Paul Cernat nu întelege atât o abordare „extraestetica“ a literaturii, asa cum ar putea parea la prima citire, cât una mediata, filtrata pe calea reprezentarilor (critice, istorice, ideologice etc.) pe care le avem despre literatura. Ceea ce reprezinta o întreprindere deopotriva necesara (pentru ca nu putem sti ce-i de schimbat pâna nu stim ce avem efectiv) si inevitabila (pentru ca propria noastra reprezentare despre avangarda este ea însasi „mediata“ de felurite reprezentari). Dar, totodata, insuficienta – pentru ca nu vom putea arbitra niciodata între diversele reprezentari decât propunând drept standarde valorice propriile noastre reprezentari, chiar daca suntem constienti ca acestea nu sunt „decât“ reprezentari si nu exprima niciodata „lucrurile-in-sine“.Ei bine, tocmai acest paradox refuza sa si-l asume Paul Cernat. Interpretarea lui se desfasoara, cu minime exceptii, pe terenul reprezentarilor despre opere si nu al operelor propriu-zise. Iar rezultatul lecturii este în buna masura derutant, de vreme ce observatiile inovatoare ale criticului se construiesc tot pe o baza „traditionalista“: Paul Cernat preia fara amendamente clasificarea tripartita a avangardei românesti propusa de catre Ion Pop si evita cu gratie cele doua întrebari provocatoare ale fenomenului (daca avangarda româneasca este „doar“ o literatura a manifestelor si daca avangarda româneasca este „doar“ o subdiviziune a modernismului). Face aceste lucruri nu pentru ca i-ar lipsi spiritul critic (dimpotriva, nicio opinie nu este acceptata fara a fi mai întâi verificata), ci pentru ca îsi interzice el însusi accesul la dimensiunea „literara“ a avangardei. Consecinta acestei optici (auto)limitative este ca, desi da o interpretare pertinenta dinamicii avangardismului românesc si îl asaza convingator într-un context „culturologic“, criticul lasa în suspensie o chestiune cruciala, si anume (re)situarea avangardei în istoria noastra literara.Oricum, tragând linie, studiul lui Paul Cernat despre „primul val“ avangardist mi se pare cea mai buna carte publicata pâna acum de catre un reprezentant al ultimului val de critici de la noi.