Gândirea placebo

articol aparut in Cultura, nr. 150 din 2007-11-22
» cultura cultura literara »
Autor: MIHAI IOVANEL

Nu ma voi referi la ultimul volum de pâna acum al lui Andrei Plesu (o colectie de patru conferinte tinute în strainatate în perioada 2000-2003) în termeni de performanta literara. Scaderea pe care mi-o asum e de a lasa deoparte virtutea cea mai consistenta, mai certa si mai spectaculoasa a lui Andrei Plesu. Altminteri, aceasta scadere va îngadui o mai buna focalizare a ideilor pe care Andrei Plesu le avanseaza în spatiul circumstantial - dar prin asta nu mai putin caracteristic - al conferintelor.

De fapt: circumstantial si tocmai prin asta caracteristic. Revin imediat.

Volumasul contine patru conferinte tinute în fata unui public germanic: „Despre bucurie în Est si în Vest“, „Despre elite în Est si în Vest“, „Toleranta si intolerabilul. Criza unui concept“, „Ideologiile între ridicol si subversiune“. Cea de a treia e singura care a fost reluata în varianta româneasca – „la începutul anului 2005, în seria de prelegeri organizata de saptamânalul (de fapt lunarul – n.m., M.I.) „Cuvântul“.“

„Nu e vorba de studii aprofundate, ci de expuneri destinate unui public larg“, se justifica, pe jumatate, Andrei Plesu într-o „nota lamuritoare“.

Se justifica – de ce? Este ceva nou?

Circumstantial si caracteristic

Teoria literara a pus în circulatie conceptul de naratar, de cititor implicat de un text. Problema cu textele lui Plesu nu e ca circumstanta x a facut ca textul y sa fie adresat „unui public larg“; e ca mizeaza pe un naratar cu handicap, obtinându-si efectele din cooptarea lui în text ca interlocutor/rezoneur. Un naratar buimac, nedumerit, un om al vechiului regim cu probleme de adaptare si de întelegere. Andrei Plesu este inteligent în relatia dialectica pe care o fixeaza cu un astfel de interlocutor.

Sa luam exemplul editorialelor sale. Acolo, Andrei Plesu descopera de regula câte ceva care a încetat de multa vreme sa mai reprezinte vreo noutate; sa zicem, Internetul. Bun: Andrei Plesu descopera Internetul si serbeaza aceasta descoperire, într-o prima miscare, mimând ca retraieste spaima simtita de pieile-rosii la aparitia primului tren. Internetul apare drept ceva sumbru, neguros si rapace; drept ceva fundamental incognoscibil, ca Dumnezeul lui Spencer, dar negresit periculos, ca Dumnezeul lui Israel. Urmeaza miscarea a doua: acum, Andrei Plesu pare sa descopere în propriile-i premise sumbre o umbra de sens, pe care cu sfortari demne, de geometru, o largeste încet-încet. Asa se ajunge la pasul al treilea, în care Andrei Plesu concede ca Internetul, folosit cu prudenta si civilitate, are avantajele lui.

Dincolo de spectacolul literar întotdeauna delectabil, sub raportul ideii, astfel de texte sunt nule. Lucrurile pe care le descopera adesea Andrei Plesu intra în plaja de rutine a oricarui ins mediu adaptat la viata curenta.

Nu reduc la strategia retorica de mai sus întreaga literatura a lui Andrei Plesu, care contine lucrari de specialitate stimabile sau eseuri de o perfecta cinetica a inteligentei speculative („Minima Moralia“). Ma refer doar la textele în care Andrei Plesu se expune ca intelectual public: articole, editoriale, conferinte. Prin acestea, si mai putin prin „Despre îngeri“, participa Andrei Plesu la dinamica spatiului public.

Sa ne întoarcem la volumasul despre care spuneam ca este caracteristic.

Mai multe probleme, o singura solutie: umorul

E o idee care vertebreaza sistemul lui Andrei Plesu, si anume: trebuie sa avem umor. Surprinzator, acest truism apare pe post de concluzie în trei din cele patru conferinte.

În „Despre bucurie în Est si în Vest“: „Pentru a ajunge la un numitor comun ar trebui ca si dumneavoastra si noi sa avem mai mult umor.“

În „Toleranta si intolerabilul. Criza unui concept“: „O foarte consistenta sursa de toleranta, insuficient luata în seama, este umorul.“

În „Ideologiile între ridicol si subversiune“: „Pentru a le rezista (ideologiilor - n.m., M.I), trebuie sa ramâi viu, reactiv, neînregimentabil. Si sa-ti pastrezi umorul.“

...dar nu numai

Andrei Plesu detine o plina de... umor predilectie pentru truisme, nazbâtii sau idei-placebo. Pe lânga solutia universala a umorului, conferintele mai propun urmatoarele.

„Despre bucurie în Est si în Vest“ propune reconstructiei europene aritmetica unificarii bucuriilor: „Unificarea europeana va însemna, între altele, si o unificare a bucuriilor noastre, o armonizare a experientei bucuriei din Est cu experienta bucuriei din Vest.“ (Cum? Nu se spune.)

„Despre elite în Est si în Vest“ ajunge, dupa ocoluri si reductionisme de felul „ceea ce comunismul vizeaza cu adevarat sunt elitele“, la conceptul mistic al unui sponsor cu disponibitati de Mesia compulsiv: „În ce ma priveste, am în minte un portret ideal al sponsorului „cultural“ si, de altfel, cred ca l-am si întâlnit de câteva ori: e cineva care, dupa ce a investit cu folos în mari proiecte de educatie universitara, în cercetari despre arta guvernarii, legislatie, liberalism, ecologie si minoritati, în programe de revitalizare economica si institutionala, simte nevoia sa iasa din circumstantial, din rezonabilul de prima instanta, pentru a investi într-un joc cu margele de sticla. A finanta instalarea lui Newton sub mar sau navigatia utopica a lui Columb s-a dovedit rentabil.“

De observat ca practica româneasca a conceptului acestuia de sponsor e data de dialectica Patriciu-Gigi Becali.

Daca solutia de mai sus e discutabil mistica, solutia din „Toleranta si intolerabilul. Criza unui concept“ e fara doar si poate mistica: „Alaturi de umor, un fundal stimulativ pentru toleranta este credinta adevarata, sau, ca sa folosesc un termen mai larg, simtul transcendentei. Intoleranta este, dimpotriva, o supralicitare a imanentei, o specie de miopie, care monumentalizeaza diferentele existente în desfasurarea indefinita a orizontalei, o miopie incapabila sa ia înaltime, sa priveasca lucrurile nu din perspectiva zarvei cotidiene, ci din aceea a unei calme, înalte, atemporalitati. Toleranta anticipeaza sau imita «îngaduinta» suverana a lui Dumnezeu...“

În conditiile în care incipitul conferintei a ironizat pretentiile unui universitar indian de a fundamenta drepturile omului pe dharma, un termen parohial-mitologic cu totul exotic în contextul rational-“universalist“ al discutiei, greseala lui Andrei Plesu este, la rândul ei, grosolana, ceva de tipul „Am dat iada si-am luat capra“.

În cerc

Pe lânga retardul manifestat în orice înseamna context pragmatic neanecdotic (de tipul: exista problema x pentru ca y si z; propun ca solutii secventele a, b si c pentru ca d, e si f), o alta disponibilitate amplu exploatata a conferintelor lui Andrei Plesu este predilectia discursului pentru circularitate.

Iata conferinta „Ideologiile între ridicol si subversiune“. Aici pasii sunt urmatorii:

(1) Premisa: Toate ideologiile sunt rele;

(2) Definirea domeniului: „toate ideologiile“ egal „comunism+nazism+ceva subproduse ale stângii americane“;

(3) Definitie a ideologiilor pe baza premisei ca ideologiile sunt rele;

(4) Pe baza definitiei, sunt desprinde doua trasaturi tari ale ideologiilor;

(5) Aceste doua trasaturi tari sunt discutate pentru a ajunge la concluzia ca, surpriza, toate ideologiile sunt rele.



Ca sa nu mai amintesc de accidente de traseu de tipul urmatoarei definitii „de lucru“: „ideologiile sunt constructii rapide de idei, izvorâte dintr-un interes privat sau de grup si având drept scop modificarea mentalitatii publice, a institutiilor si a vietii sociale. (...) ideologiile nu se preocupa de elaborari ample, nu întârzie în detalii si n-au timp de analize temeinice. Nu vor sa produca sisteme explicative, ci scheme transante, mobilizatoare. Punctul lor de pornire nu e realitatea propriu-zisa, ci un interes de clasa sau de categorie sociala. Prin urmare, ideologul nu vrea sa înteleaga lumea. Vrea s-o schimbe, într-un fel care sa coincida cu principiile si telurile sale; e, asadar, o natura mai curând utopica si egolatra. El se crede chemat sa decida asupra modului optim de organizare a lumii si crede ca felul sau de a întelege fericirea se potriveste întregii umanitati.“

Aceasta definitie pare sa fie luata din „Enciclopedia Blackwell a gândirii politice“, si anume din pasajul care identifica definirea critica a ideologiei asa cum apare ea în corpusul marxismului fondator. Iata-l pe Andrei Plesu calarindu-l pe Marx împotriva comunismului: o imagine de retinut.

---