„Aberatii de bun-simt“
articol aparut in Cultura, nr. 150 din 2007-11-22» cultura cultura literara »
Autor: CATALIN STURZA
În povestirile lui Sorin Stoica se joaca fotbal pe rupte. Emil Constantinescu, de pilda, a jucat fotbal la Cotroceni si a pierdut. De acolo crede fostul presedinte al României ca i se trage declinul. Acum viseaza sa-si relanseze cariera politica la o miuta, însa de data aceasta va sta în aparare. Se mai joaca fotbal la gramada, pe lungul si pe latul terenului comunal, cu mingi dezumflate, fara strategii sofisticate, unde-i mingea, acolo sunt si baietii, toti în jurul ei.
Notabil, notabilitateNesofisticat pare si stilul lui Sorin Stoica. Fraze scurte, observatii fruste, acelasi prozator-ziarist-antropolog atent la tot ceea ce se întâmpla în jurul lui. Cu unele dintre personajele sale prozatorul s-a întâlnit apoi pe strada, iar acestea l-au ocolit, i-au batut obrazul, l-au amenintat ca-l dau în judecata. Or fi fruste observatiile lui Sorin Stoica, însa nu sunt deloc lipsite de subtilitate. Vede tot felul de lucruri despre care oamenii au impresia ca reusesc sa le ascunda, intuieste, dintr-o privire, caracterul unui ins sau al unei întâmplari si-l schiteaza din trei miscari de condei. Pe scena defileaza un întreg circ uman, cu profesorasi de provincie pe nume Paganel si plasatoare intitulate Tanti Magdalena, cu un unchi scârtar, o dactilografa, un yoghin, un pompier filosof, o calugarita în viata careia nu s-a întâmplat nimic. Unele personaje, precum Nae Stabiliment, sunt vechi cunostinte din cartile lui Sorin Stoica, altele, precum Constantinescu si Ciuvica, sunt invitate, pentru prima data, dincolo de pragul fictiunii. Nu doar oamenii, ci si întâmplarile cu un tâlc oarecare, auzite sau traite, cuvintele din vorbirea curenta sau lista de obiecte de la pescuit defileaza, sub lumina reflectoarelor, pe scena. Ceva merita spus, împartasit, pentru ca i-a atras, cumva, atentia povestitorului, i s-a fixat în minte. Fie prin asocierea cu mutra unui personaj, fie printr-un amanunt memorabil, fie printr-un sunet anume. Iata un fragment dintr-o lista de cuvinte, scrise nu asa cum apar în compendiile de gramatica, ci asa cum circula ele în anumite paturi selecte: „Iordanesciene – Cascheta, Optaid, Optai, Sectembrie, Bascheti (...); Calculatoristice – Destop, Iternet; Optzeciste – Isigna, Pioner; Matematice – Patrat, Tranversal, A complecta, Misloc; Alimentare – Zacar, Pire, Piftele, Salata bef, Crenvusti: Onomastice – Constanta, Miuhen, Miai, Miaela, Costantin“ etc. Notabil nu înseamna, pentru Sorin Stoica, ceva iesit din comun: e un fapt care trimite la general, care ilustreaza o categorie sau care porneste un sir de speculatii, da nastere la reflectii orientate spre general, spre categorie. Sau care, pur si simplu, poate fi capturat într-un instantaneu perfect, într-o imagine, cum spune autorul, „rotunda ca un titlu de carte sau ca un cliseu al comentatorilor de sport“. Un personaj e prins, ca un tântar în chihlimbar, într-un astfel de instantaneu: „Teava era unul care nu stia nici câte roti are vaporul. În schimb, era extrem de priceput la alte treburi. Cum ar fi. Se aseza în fund pe scaun, casca gura si, simultan, tuguia buzele. Nu stiu nici io cum sa va explic ca facea, dar, dupa operatiunea asta, se lovea cu pumnii în cap. Si capul transformat în cutie de rezonanta rezona superb“. Bastinasi si marginaliSorin Stoica a trait putin (doar 27 de ani) si a scris foarte mult. A debutat la 21 de ani cu „Povestiri cu înjuraturi“ si a publicat, în timpul vietii, sapte carti – doua romane („Dincolo de frontiere“, „O limba comuna“), trei volume de povestiri, doua volume de antropologie (coordonate alaturi de Zoltan Rostas). „Aberatii de bun-simt“ este al doilea volum postum al lui Sorin Stoica, dupa „Jurnal“, aparut la Polirom, în 2006. Nu este o colectie unitara, si multe dintre texte par schite, observatii la cald, nuclee pentru proiecte mai mari – povestiri, romane, poate eseuri si studii antropologice. Scriitorul înregistreaza toate lucrurile notabile care îi ating cele cinci simturi (vezi mai sus ce înseamna notabil), le scrie rapid, ca si cum i-ar fi teama ca ar putea sa piarda momente, întâmplari, idei. Cartea nu are un criteriu de coeziune si, foarte probabil, multe dintre lucrurile aparute aici ar fi generat cu totul alte carti. Laolalta cu povestirile stau doua fragmente de istorii orale – „Jurnalul unei calugarite careia nu i s-a întâmplat nimic“ si „Aventurile unor români în strainatate“, cu tot cu contextul în care au fost înregistrate. Marturiile sunt însotite de comentariile prozatorului, care se raporteaza la ele fie prin observatii directe, fie decupând citate din critici literari, scriitori, antropologi sau sociologi. Alte texte apartin, de drept, tot antropologiei. Într-o povestire, cinsprezece aurolaci se urca într-un autobuz; de aici, o derulare pas cu pas a scenariului invaziei, cu doua grupuri care se separa si se tatoneaza reciproc. Aurolacii sunt alogenii, nomazi, culegatori-vânatori, în timp ce calatorii mai spalati sunt bastinasii, sedentarii. Bastinasii sfârsesc prin a-i urî pe aurolaci, se gândesc la exterminare: „daca tot i-am prins pe toti la gramada în autobuz, sa-i închidem si sa le dam foc!“. Povestirea e întrerupta de citate din „Monografia comunei Banesti“ (locul de origine al lui Sorin Stoica) si dintr-un antropolog pe nume A. Bourgeot. În volum apare chiar si un soi de poem, „Bice“, fapt cu totul neobisnuit pentru Sorin Stoica, un povestitor pâna-n maduva oaselor, povestitor prin excelenta. S-a tot spus despre S.S. ca ar fi atras de oralitatea frusta, de argotisme, de limbajul vorbit (fapt adevarat) si de realitatea asa cum e ea, de personajele descoperite mai degraba decât de cele inventate (lucru discutabil). Alaturarea eterogena din acest volum de inventie si transcriere, de fapte brute si comentariu al faptelor scoate, ceva mai bine, în evidenta granita dintre fictiune si real, când intervine imaginatia si când înregistreaza, pe pilot automat, organele de simt. Ochiul si urechea nu sunt niciodata lasate, în realitate, sa functioneze pe pilot automat. Plasatoarea Magdalena, pompierul filosof sau yoghinul zdrentaros or fi personaje de care Sorin Stoica s-a ciocnit cândva, însa în coala de hârtie au calcat doar cu pantofii, lasându-se pe dumnealor la intrare. Si-au cedat numele, din care povestitorul a facut ce-a vrut, si-a inventat caracterele cum a dorit el. Luati-l pe Emil Constantinescu: s-ar recunoaste domnia sa în epava cu dureri sciatice care crede ca a pierdut puterea pentru ca a luat bataie la fotbal? Ar putea, pe de alta parte, Emil cel adevarat sa dea un scriitor în judecata pentru ca nu-i seamana fotografia din buletin cu caricatura? E exemplul cel mai comod, pentru ca pe Tanti Magdalena, nici eu, nici dumneavoastra, cred, nu am cunoscut-o. De ce sunt amuzante povestirile lui Sorin Stoica? La unele, râzi de te prapadesti, si scriitorul nu forteaza cine stie ce efecte comice. Nu îngroasa liniile, nu speculeaza accidente hazlii cu deznodamânt catastrofal, nu îsi pune personajele sa faca surfing pe coji de banane. Poate ca realitatea, asa cum e ea, are partile ei amuzante, si când te întâlnesti cu Teava, cel care nu stie câte roti are vaporul, n-o sa te apuci sa plângi; evident ca o sa râzi! Sau poate ca Sorin vede mai ales partile vesele, el e cel care ni le arata si noua. Oamenii beau de sting dupa care iau toporul si îsi fugaresc câinele, lumea e plina de idioti, aurolaci si hoti, septelul de maidanezi din cartier se înmulteste. Noi râdem în loc sa ne vaicarim pentru ca asa vrea Sorin Stoica. El le da personajelor o sansa si înca una, cu bune si rele, si ia relele, alaturi de bune, ca pe niste lucruri firesti. Realitatea nu-i prea vesela, n-ai ce-i face, însa tocmai de aia nu-i cazul sa ne întristam prea mult. Si, înca ceva: când scrie „David le Breton spunea ca...“ sau „presupun ca povestea cutare a Irinei Nicolau va este cunoscuta“, Sorin Stoica parca ar zice: „vecinul meu de bloc povestea ca“. Pe de o parte, trimiterile livresti, citatele, cu o pondere ridicata în acest volum, sunt manevrate ca si cum ar fi culese dintr-un fond comun al cititorilor, din ceea ce stim cu totii, dupa ureche, despre politica sau sport. Pe de alta parte, e clar ca Sorin Stoica se teme, cumva, de citate, se jeneaza ca acestea nu ar suna natural, ca i s-ar potrivi mai degraba lui Paganel, profesorul insignifiant de filosofie, decât lui Sorin, povestitorul fara talente si sclifoseli. La fel, uneori fraza este taiata prea din scurt, de prea multe ori, în secvente prea lungi. Din acest motiv, ritumul se întâmpla sa nu cada firesc. Rar, ce-i drept, dar se întâmpla. Avem de-a face, o spun din nou, cu texte nefinisate. Însa are si dezinhibarea limitele ei. Bara-bara-gol!Fotbalul – pentru ca de aici am pornit – este una dintre îmtâmplarile memorabile ale lumii din jur. E principala activitate a copilariei, pe terenul prafuit din curtea scolii si, pentru multi, e si activitatea principala a vârstei adulte, pe fotoliul din fata televizorului. De altfel, Sorin Stoica spunea, într-un interviu, ca si-a început cariera de scriitor la meciurile Doftanei Banesti, unde încerca, din spatele portii, sa demoralizeze portarul echipei adverse. Si-a început si cariera de autor publicat tot de la fotbal, cu o analiza a receptarii pentru meciul FC Onesti-Steaua, în „Povestiri cu înjuraturi“. A tinut, o vreme, o rubrica despre fotbal în „Suplimentul de cultura“, intitulata „Liberul arbitru“, unde scria si despre Steaua, si despre Milan, si despre Nicolita, si despre Inzaghi, si unde-l bumbacea de zor pe „nasul“ Mircea Sandu. De aici s-ar putea strânge, cred, multe materiale pentru înca un volum al lui Sorin Stoica. N-ar fi o inflatie, o supralicitare a semnaturii: fiecare pagina a acestui scriitor verifica ecuatia efortul editorului de a aduna materialele plus brazi taiati mai mic sau egal cu placerea cititorului, cu cartea în sarsana.