Pagini de dictionar
articol aparut in Cultura, nr. 150 din 2007-11-22» cultura cultura literara » Remake
Autor: DANIEL CRISTEA-ENACHE
RACUL, roman de Alexandru Ivasiuc. A aparut în 1976, la Editura Albatros. Ultim volum antum al prozatorului (care avea sa moara curând, în cutremurul din 1977), a fost considerat de acesta o sinteza a temelor sale: „avatarurile puterii, violenta, lupta pentru umanitate si, mai ales, pentru om”. Receptat favorabil de majoritatea comentatorilor, romanul este, alaturi de „Vestibul“, elementul de rezistenta din creatia lui Alexandru Ivasiuc
Romanul politic a fost practicat în literatura româna din timpul comunismului, în anii consecutivi liberalizarii regimului, mai ales sub forma anchetei minutioase a dramelor din „obsedantul deceniu” (un deceniu extins, de fapt, la mai mult de trei lustri: 1948-1964). Exceptie facând câteva carti dense sub raport artistic si moral, specia a fost reprezentata de rechizitorii epice la adresa abuzurilor mai vechi (din epoca Dej), întretesute cu pledoarii mai abile sau mai transparente în favoarea activistului cu fata umana, reflexie a noului Conducator. Racul nu are nimic comun cu aceasta serie. Desi a fost scris de un autor care, dupa ce a facut puscarie politica, si-a pus inteligenta scaparatoare în logica dialectica a marxismului, justificând teoretic cursul implacabil al istoriei, romanul de fata este o exceptionala radiografie a regimurilor întemeiate pe dreptul fortei. Plasata într-un decor de recognoscibila amprenta latino-americana, actiunea cartii (desfasurata lent, pe durata unei singure zile, cu largi ochiuri descriptiv-analitice în plasa întâmplarilor narate) configureaza mecanica dobândirii Puterii absolute si mutatia etica prin care individul se transforma într-un instrument al Sistemului. Cu toate ca si-a parasit tovarasii de idealuri, traversând spectrul politic de la stânga la extrema dreapta, pâna în proximitatea lui Don Athanasios, tânarul Miguel, secretarul personal al acestui modern si cumplit dictator, reprezinta, deocamdata, o constiinta. Are întrebari, framântari, îndoieli, dileme ramase în suspensie – si arta romancierului este aceea de a-l lasa pe erou sa-si parcurga pâna la capat traseul moral involutiv, printr-un set de experiente aparent facute în deplina libertate, de fapt prevazute în detaliu de catre diabolicul Athanasios. Protagonistul si celelalte personaje ale romanului sunt prinse, de la început si pâna la sfârsit, în plasa de paianjen a acestuia. Nutrind iluzia ca detin, în continuare, liberul arbitru, posibilitatea de a spune „da” sau „nu” unor experiente viitoare, ele nu fac decât sa umple cu carne umana calculele seci si coloanele de cifre reci ale marelui regizor. Societatea întreaga (epura a lumii contemporane) s-a structurat pe felii de o omogenitate agresiva, cu colectivitati nivelând orice „excrescenta” de gândire si conduita personala. Sub câte un „tipic” de teorie bine învatata si activare în spiritul ei, individualitatea si tot ceea ce face diferenta, în alcatuirea unei fiinte vii, se volatilizeaza. Benevisto, liderul grupului revolutionar, proslaveste si el organizatia, colectivul, pretinzând o disciplina de fier ca si cea a adversarului ideologic. Nu culoarea ideologiei conteaza, ci tendinta si reusita de a suprapune realitatii un construct geometric, o Idee cu muchii taioase ce îi va „ajusta” pe oamenii-cobai. Nici Tahereh, prietena lui Miguel, nu scapa acestui desen schematic. Ea raspunde violentei de dreapta cu un terorism de stânga, crimelor, cu alte crime, întâlnindu-se cu cealalta tabara pe puntea lata a asasinatului politic, bogat argumentat de ambele parti. Reîntâlnirea sa cu eroul e sinonima cu întâlnirea dintre o femeie si un barbat, într-una din cele mai frumoase pagini ale cartii. Scena va aduce o umanizare a combatantei si, ca efect direct, moartea ei, pe noua spirala a crimei cu justificari doctrinare. Miguel însusi scapa la limita sa fie executat în cadrul vastei operatiuni planificate de Don Athanasios si cunoscuta, de el, în amanunt. Salvarea pielii e însa echivalenta cu pierderea definitiva a constiintei: îngrozit retroactiv, eroul devine o unealta oarba a represiunii, un rac monstruos acoperit cu „o platosa de chitina, ca sa nu simta nimic din ce se întâmpla cu adevarat în jur”. Similaritatile cu rinocerizarea din piesa lui Ionesco sunt izbitoare. Dar înca mai frapanta e prefigurarea, în paginile acestei carti de fictiune, a unor desfasurari din planul realitatii propriu-zise, pe timpul Revolutiei române din decembrie 1989. Astfel, în romanul lui Ivasiuc, publicat în 1976, apar un actor purtat de „spontana reactie populara”, un „guvern de salvare nationala” si un presedinte al acestuia care este „emanatia directa a poporului, a tuturor oamenilor de bine” (s.a.)... E cea mai buna dovada ca, departe de a fantaza în marginea unor experimente ideologice exotice, fara legatura cu planul vietii reale si al Istoriei mari, romancierul a patruns logica interna a dobândirii si consolidarii Puterii. Desfacând si explicând, cu o acuitate si o finete exceptionale, mecanismul prin care lumea poate fi luata în posesie. Si din acest punct de vedere, ca si din cel al relevantei strict artistice, „Racul“ este un roman de prim-plan, în opera lui Al. Ivasiuc si într-o biblioteca esentiala a literaturii noastre postbelice.