La centenarul unui clasic
articol aparut in Cultura, nr. 150 din 2007-11-22» cultura cultura literara » Texte si contexte
Autor: CONSTANTIN COROIU
În acest noiembrie s-a împlinit un secol de la nasterea lui Mihai Beniuc, un poet cu Ardealul în glas, în linia lui Octavian Goga, un poet social, poate „ultimul dintr-o serie disparuta“, în opinia criticului C. Stanescu. Nu ezit sa afirm ca autorul „Cântecelor de pierzanie“ si al poemului „Ursul românesc“, mai emblematic decât oricând pentru destinul si istoria acestei tari, dar si al multor poezii de dragoste care ating uneori nivelul liricitatii clasicilor universali, al liricitatii eminesciene, este un mare poet.Din pacate, pe Mihai Beniuc pare sa-l fi înghitit uitarea. Profund nedreapta. Despre poet s-a vorbit în ultimele decenii extrem de putin, îndeosebi cu prilejul aparitiei, în 1985, a antologiei intitulate „Rugul poeziei“ si în 1999, când Editura Eminescu i-a publicat postumele „disidente“ într-un volum cu un titlu literalmente memorabil: „Cântece si descântece de pierzanie“, la 60 de ani de la debutul poetului. Criticul si istoricul literar Ioan Adam semna atunci în revista la care lucram – „Adevarul literar si artistic“ – un excelent comentariu, caracterizând volumul ca fiind „jurnalul unei deziluzii pe care Beniuc a slujit-o o viata întreaga“. Inegal si industrios, Beniuc era, asa cum mi-am putut da seama si cu ocazia unui interviu pe care mi l-a acordat, în 1975, pentru revista „Convorbiri literare“, constient de excesele si derapajele sale, chiar daca le gasea o motivatie. Foarte tânar la acea data, considerându-l un clasic, cum îl consider si în prezent, am înclinat, în cele din urma, sa-i accept unele argumente (întrebarile mele fiind, totusi, putin cam insolente), ba chiar mi-am evocat în gând, marturisind apoi acest lucru si într-un chapeau al interviului, un paradox al lui Borges: „Numai poetii de mâna a doua scriu doar versuri bune. Un poet trebuie sa aiba si versuri proaste. Macar din politete“. Sigur, daca i-am da crezare lui Borges, ar trebui sa observam ca Beniuc a dat dovada de o... „politete“ exagerata si de o lipsa de masura pe care nu o putem întelege decât, eventual, în iubire. „Voi intra masiv si greu în vreme/ Cu un car cât dealul de poeme“. S-a tinut de cuvânt, minându-si însa, asa-zicând, posteritatea. E drept, cum bine se stie, la aceasta a contribuit din plin si omul cu pacatele sale, nu putine. Atât de invocate si condamnate si de cei vrednici si de multi nevrednici de a-l judeca. Ele nici nu prea mai intereseaza – sau ar trebui sa nu mai intereseze – odata cu trecerea timpului. Chiar daca procurori se vor gasi mereu.În interviul de care aminteam – sa nu uitam ca ne aflam în 1975, deci în plina minirevolutie culturala – întrebarea: ce ar face, daca s-ar afla acum în pragul debutului, Mihai Beniuc îmi raspundea: „E greu de spus. În orice caz, stiu ca-i mai usor sa debutezi azi, decât pe vremea mea, din punctul de vedere al posibilitatilor materiale. Dar nu este mai usor din punctul de vedere al materialului cu care te prezinti. Eu am avut curajul sa debutez cu niste poeme despre care stiam cum o sa fie primite. De exemplu: «Ursul românesc». Stiam ca se va întelege despre ce este vorba aici, tot asa cum avea sa se înteleaga mai târziu cu «Chivara rosie». Este vorba de o atitudine si de norocul sa ai libertatea sa iei atitudine. Nu e suficient sa ticluiesti un text, ci sa ai o atitudine ferma. Or, din acest punct de vedere, nu stiu daca m-as descurca mai usor astazi“ (atunci, în 1938, avusese probleme cu cenzura, volumul „Cântece de pierzanie“ aparând la insistentele si cu sprijinul lui N.D. Cocea – n. mea). As mai remarca acum si raspunsul la o întrebare privind dubla ipostaza a interlocutorului meu: de poet si de om de stiinta (profesor de psihologia animalelor): „Psihologia animalelor si poezia nu prea au înrudire. Doar ca si poezia si stiinta pleaca de la realitate. Mi s-a întâmplat odata, în Marea Nordului, sa scoatem, împreuna cu pescarii, o epava plina cu actinii, un strat de flori exceptional de frumoase. Nu m-am gândit la nici un fel de poezie atunci. Am dus-o la acvariu, la Hamburg, pentru ca sa o vada lumea. Mai târziu mi s-a întâmplat mie un naufragiu. Si naufragiul acela de ordin sentimental mi-a scos la iveala aceasta epava, pe care eu o clasasem în alt catalog – al stiintei. Si atunci am scris o poezie. Ca si florile de pe acea epava, poezia a crescut si ea ca o framântare sufleteasca. Mi-aduc aminte ca am citit în Valery ca el, la un moment dat, a gasit un loc, la mare, unde pescarii aruncasera maruntaiele pestilor mari pe care-i vânasera. El spune ca daca nu le-ar fi vazut prin transparenta apei marine i-ar fi produs repulsie. Asa, ele au capatat o frumusete cu totul neobisnuita. Semnificatia lucrurilor pentru artist se schimba fara ca acestea, lucrurile, sa se înstraineze“.Beniuc a retinut întrucâtva atentia în epoca postdecembrista cu o carte de memorii: „Sub patru dictaturi“, carte care este, dincolo de niste mici rautati si insinuari, mult prea blânda în comparatie cu ceea ce promitea, prin anii ’70, ca va lasa în urma sa. Mie însumi mi-a aratat triumfator si misterios totodata un fel de lada, când l-am vizitat pentru interviul din care am citat, asigurându-ma ca ea contine marturii zguduitoare privind epoca pe care a trait-o si oamenii pe care i-a cunoscut. Or, putine „dezvaluiri“ din cartea aparuta, gratie lui Ion Cristoiu, m-au zguduit, iar unele „discretii“ ale memorialistului mi s-au parut de neînteles. El povesteste pentru viitorime, dar ramâne „rastignit“ în prezentul scrierii si mai ales prea „lipit“ de trecut. Nu se poate nega însa ca ne aflam totusi în fata unei marturii de o incontestabila valoare. M-am mirat ca Alex Stefanescu, care a publicat – si bine a facut, cum am scris la momentul potrivit – fictiunile memorialistice ale eternului membru în C.C. al P.C.R., Titus Popovici, a fost atât de exigent cu amintirile lui Beniuc. E drept ca ale lui Titus Popovici au remarcabile virtuti epice, sunt mai subtile, mai captivante, dar vadind o întristatoare lipsa de minima gravitate, definitorie de altfel pentru un om si un scriitor care a luat totul în usor, inclusiv propriul talent, ceea ce mi se pare atipic pentru un ardelean. La Beniuc însa lucrurile stau cu totul altfel, adica tipic ardeleneste. El ia si se ia în serios, este grav pâna acolo încât risca sa alunece în ridicol.Istoricul literar, poate nu atât cel de azi, atins iremediabil de morbul europenisto-revizionist care i-a înfierbântat creierul, cât cel de mâine, ar avea destule de retinut si de „valorificat“ din volumul „Sub patru dictaturi“. Asta, în cazul în care va mai exista în România si în lume istorie si critica literara. Semnele nu sunt foarte încurajatoare...Între altele, cartea la care ma refer ne introduce în atmosfera epocii, o epoca evocata de „un om care s-a ocupat de politica literara a tarii ani si ani de zile dupa Eliberare“, cum, nu fara o anumita trufasa candoare, se recomanda memorialistul. Frapante sunt mai ales similitudinile cu atmosfera epocii de dupa o alta eliberare: cea din 1989. Caci aceasta este, se pare, soarta românilor: s-o duca, asa, de la începutul pâna la sfârsitul istoriei lor, din eliberare în eliberare, fara sa ajunga sa fie vreodata cu adevarat liberi!Si atunci, dupa... eliberarea din ’44, ca si acum, Eminescu, de pilda, era pus la zid. Si atunci niste ipochimeni, aidoma celor de azi, îi masurau si îi interpretau ideologic genialele poeme (articolele politice, culme a ziaristicii românesti, neegalata de nimeni pâna în prezent, nici nu puteau fi amintite), dar îi micsorau pâna si fotografia. La centenarul nasterii lui Eminescu, în 1950, „Luceafarul“ era eliminat din editiile ce se voiau – nu-i asa? – omagiale, sintagma „poet national“ fiind considerata de-a dreptul criminala pentru internationalistii si kominternistii vremii, ca si pentru neokominternistii de azi. Numele lui Eminescu era nedemn de Piata Romana, iar o statuie a sa în acest loc ar fi constituit o erezie de neiertat. Si atunci, scriitorii erau scosi, din cauza trecutului lor „patat“, nu doar din comitete si organizatii mai mult sau mai putin profesionale, ci si din manuale sau chiar din literatura (?!). Nu-l întreba oare pe Beniuc un fruntas politic al epocii, Miron Constantinescu, daca are nevoie literatura româna de Zaharia Stancu? Terenul trebuia curatat, inclusiv de clasici, morti sau aflati înca în viata. Gândul nu poate sa nu te duca la expulzarile postdecembriste. Nu sunt adeptul lamentarilor, dar recunosc ca e greu sa eviti niste întrebari: cum naiba a mai fiintat aceasta cultura nationala sfâsiata de atâtea „eliberari“ si revizuiri? Asa mica si neînsemnata cum este ea!... Ce se va întâmpla dupa o noua „eliberare“? Caci – mai devreme sau mai târziu - va veni cu siguranta si aceea. Pe unde vor scoate camasa procurorii de azi în fata noilor justitiari? Caci vor aparea si atunci, ca si acum, precum ciupercile dupa ploaie. Sa speram ca „pazitorii solului vesnic“ vor rezista tuturor vicisitudinilor unei istorii cu vocatia „eliberarilor“... În epoca repovestita de Beniuc, Arghezi a trebuit sa fie „reabilitat“ si apoi – atentie! – „adus în sfera creatiei literare“. Dupa demolatoarele noastre asanumite revolutii, tinta principala fiind întotdeauna valorile si în primul rând Eminescu, se încearca a se pune stapânire si pe „sfera creatiei“. O iluzie desarta, fara îndoiala. Îl poti izgoni pe Eminescu din Piata Romana, dar sa-l scoti ori sa-l bagi pe un poet genial ca el sau ca Arghezi „în sfera creatiei“ depaseste chiar si puterea si idealurile luminoase ale unei revolutii de eliberare...Simptomatica este o precizare pe care Mihai Beniuc o face, în mai multe rânduri, atunci când se refera la revizuiri si interdictii brutale pe criterii ideologice si politice. Anume ca, nu o data, nu numai sovieticii (pe seama carora au fost si sunt puse toate relele) erau cei care dictau „executiile“. Adesea ei nici nu stiau ceva despre trecutul cutarui sau cutarui scriitor, artist etc. Or fi fost si directive de la Moscova, dupa cum erau si interventiile consilierilor trimisi aici, dar zelul cu care ele erau „traduse în viata“ de cozile de topor, de plângaciosii la porti si morminte straine, de lichelele internationaliste locale, întrecea cu mult litera si spiritul cerintelor venite de la Rasarit. Pentru câtiva arginti si niste privilegii s-au gasit destui care sa-si vânda parintii spirituali si sufletul. Avea dreptate Gabriel Liiceanu care, odata, într-o emisiune a lui Stelian Tanase („Orient Expres“ de la Antena 1), observa ca noi dam întotdeauna vina pe altii si nu o vedem pe a noastra.Centrul directivelor s-a mutat acum, dupa ultima „eliberare“, la punctul cardinal opus. Mâine s-ar putea sa se afle din nou la Rasarit. Internationalistii, kominternistii de tip nou, dispusi oricând sa-si schimbe pielea, dar nu si naravul, admiratorii de azi ai avioanelor si rachetelor americane nu vor ezita sa treaca repede în cele purtând marca Suhoi... Macar Beniuc a fost consecvent. A iubit imperiul sovietic pâna întratât încât îl critica, în anumite cercuri, si chiar îl ura pe Ceausescu fiindca ar fi fost antisovietic. Si a împartasit – marturiseste el – „o singura conceptie, aceea de comunist“...Cât priveste pe poet, sa-i recitim lirica de dragoste sau pe cea de puternica vibratie patriotica – da, patriotica – pentru a mai uita o clipa de mocirla, inclusiv morala, în care ne balacim: „ Ca am fost si beat din când în când/ Ori de vin ori de femei, – se poate./ Sunt aicea-n carte scrise toate./ Una stiu: Nu m-am supus la vânt! (...) Toata vremea am ramas eu însumi,/ Pe la porti domnesti n-am fost milog,/ N-am stiut si nu pot sa ma rog,/ Nici n-as vrea s-auza altii plânsu-mi“.