Cazul Caraion (II)
articol aparut in Cultura, nr. 150 din 2007-11-22» cultura cultura literara » in ariergarda avangardei
Autor: EUGEN SIMION
Ce concluzii putem trage vazând aceste rapoarte, scenarii, rezolutii în marginea notelor informative date de Artur, în fine, acest mecanism bine pus la punct care reuseste sa transforme o tragedie cumplita (condamnarea la munca silnica pe viata a unui poet important) într-o istorie mizerabila de complicitate, delatiune, mistificare morala? Înainte de a raspunde sa citim notele informative semnate de „Nicolae Anatol“, devenit, la 2 februarie 1972, „Artur“. >Prima nota semnata sub nume conspirativ de Ion Caraion e din 21 decembrie 1964 si se refera la reactia lui Emil Manu si a unui corector de la Editura Muzicala fata de recenzia, admirativa, publicata de Alain Bosquet în „Le Monde“ despre Cioran. „Recenzia despre ultima carte a lui Cioran era sorbita cu un interes debordant“, serie cu obida Nicolae Apostol. O nota meschina, o delatiune marunta, trebuie sa recunoastem. La 24 mai 1965, relateaza o discutie cu Mitzura Arghezi despre Paul Celan, care s-ar fi interesat de el, Caraion, si ar fi dorit sa-i scrie. Caraion se leapada si încearca sa se justifice, zicând ca nu s-a vazut cu Celan, în toata viata lui, decât o data sau de doua ori. Informatii, iarasi, minore, curioase. Maiorul Albescu le ia, totusi, în seama, dovada ca le trimite la Directia a II-a, interesata, daca înteleg bine din text, de relatiile cu Occidentul. În iulie 1965, Caraion marturiseste ca i-a trimis vorba lui Virgil Ierunca printr-o sportiva (Ionescu Atanasia) sa-i procure un volum de Michaux si altul de Valéry. Gluma se îngroasa. Deja, agentul Nicolae Aanatol denunta o persoana inocenta, sportiva citata. O roaga, altfel zis, sa-i faca un serviciu si, apoi, o încondeiaza. Din rezolutia Maiorului Albescu rezulta ca agentul Anatol este dirijat de Securitate spre sportiva citata în scopul de a stabili o legatura cu Virgil Ierunca... Nu cumva sportiva respectiva avea, ea însasi, misiuni secrete coordonate de Securitate? Pentru a nu pacatui opresc întrebarea aici. „Combinatia este facuta în colaborare cu Directia a II-a careia îi vom da o copie dupa nota“ – serie Albescu. La 11 noiembrie 1965, Caraion face o vizita Atanasiei Ionescu în strada Avalansei si afla ca numita nu l-a putut gasi pe Ierunca la Paris si nici n-a putut sa-i procure volumele dorite. Constiincios, Artur relateaza aceste esec Maiorului Albescu. S-ar putea zice ca Artur este excesiv de zelos, nu lasa sa treaca nimic din ceea ce vede si face fara a raporta mai sus. Vrea sa-si dovedeasca fidelitatea?... În septembrie 1966, primeste de la Petru Comarnescu 600 de lei, echivalentul a 260 de franci dati de Ierunca, la Paris, pentru el, Caraion. Relateaza si acest fapt în nota catre corespondentul Albescu. Tot aici precizeaza ca Virgil Ierunca si Monica Lovinescu s-ar întoarce în tara daca ar sti ca nu vor pati ceva. Supozitie suprarealista. Albescu, vigilent, atrage atentia asupra lui Comarnescu. Trebuie lucrat „si el de organele Securitatii“. În noiembrie 1969, Caraion participa împreuna cu Veronica Porumbacu si Dieter Schelesak la o reuniune literara („Zilele Mondorfului“), unde sunt prezenti si poetii francezi Guillevic si Michel Degui. În nota pe care o redacteaza la 26 noiembrie 1968, face o descriptie amanuntita a reuniunii si-l încondeiaza rau pe Dieter Schelesak care, aprovizionat cu coniac si votca din tara, bea cu toata lumea si devine simpatic tuturor. În plus, având rude în Germania, primeste sprijin financiar si se gândeste chiar sa-si cumpere o masina. Caraion, gelos, îl toarna. Într-o noapte, destrabalatul Dieter a stat pâna dimineata la bar si a cheltuit la repezeala cele 80 de marci aduse din tara. *Ce-i paradoxal, aici si în notele informative ce urmeaza, este talentul pe care Ion Caraion îl pune în astfel de relatari dubioase din toate punctele de vedere. Frazele curg bine, delatiunile cuprind si judecati de valoare (multe corecte), altele arata verzeala urii fostului detinut politic fata de confratii mai tineri care n-au trecut prin ceea ce a trecut el. Faptul se vede si în articolele sale despre poetii tineri. Ioan Alexandru, Marin Sorescu si Nichita Stanescu sunt, deseori, tintele lui polemice. În nota din noiembrie 1968, îi denunta pe primii doi ca viziteaza pe Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, alaturi de altii (Blandiana, Banulescu, Tepeneag etc.). Sau da lista celor care cer sa fie primiti de cuplul parizian, cu mare influenta la „Europa libera“, si nu sunt acceptati: Zaharia Stancu, Mihai Gafita, Eugen Jebeleanu, Aurel Baranga, Ovid. S. Crohmalniceanu, Maria Banus... În genere, notele conspirative ale lui Caraion dau o dubla impresie: 1) Cea pe care am semnalat-o deja, si anume ca risipeste talentul sau în redactarea „literara“ a acestor delatiuni (analogii dezvoltate, metafore rare, organizare buna a discursului), ceea ce reprezinta un paradox greu de înteles. Si 2) Poetul Ion Caraion, lovit de istorie, nedreptatit de contemporani, îsi toarce aici, metodic si cu îndârjire, idiosincraziile, frustrarile, geloziile sale de om de litere ... Nu-i cruta nici pe prietenii sai Miron Radu Paraschivescu si Geo Dumitrescu (îl acuza, între altele, de antisemitism) sau, cum vom vedea, pe Marin Preda si Ov. S. Crohmalniceanu. Este limpede ca Ion Caraion este ulcerat mai ales de succesul tinerilor, în tara si în exil. Semnaleaza prezenta lor la cenaclul lui Leonid Mamaliga si este iritat, dezamagit, ca amicii parizieni (Monica Lovinescu si Virgil Ierunca) vorbesc des, prea des si prea de bine despre ei în emisiunile de la „Europa Libera“... Dupa ce relateaza, repet cu lux de amanunte, tot ce a aflat si a auzit la Paris, agentul Nicolae Anatol face o sinteza asupra exilului românesc din Occident din care aflam, între altele, ca multi dintre oamenii de cultura români refugiati în Franta ar dori o reintegrare în cultura tarii („domneste aproape în sufletul fiecaruia din acesti refugiati politici un amestec de nostalgie vetrele natale si în acelasi timp de resentimente fata de comunism“...) Ceea ce, trebuie sa recunoastem, este corect spus. Au marturisit-o, de altfel, ulterior, chiar cei în cauza, iar dupa 1990 mai toti scriitorii importanti au încercat sa se reintegreze în cultura româna. Mai toti au reusit.Revenind la notele lui Artur: sunt excesiv de critice fata de D. Tepeneag pe care îl suspecteaza de a nu avea un talent robust. D. Tepeneag era, în 1968, la debutul lui, asa ca nu-i puteau fi judecate corect posibilitatile talentului. De unde vine, atunci, aceasta înversunare? Explicatia o aflam din rezolutia Maiorului Albescu în marginea acestei ample note informative: „la plecarea în strainatate informatorul a fost instruit ca în discutiile cu sotii Ierunca sa încerce sa-l discrediteze pe D. Tepeneag ca scriitor. El a respectat instructiunile, însa rezultatul nu a fost cel scontat“... Efectul acestui esec este ca Maiorul Albescu anunta ca D. Tepeneag, V. Ivanceanu si St. Banulescu – „sunt lucrati de noi“. Altfel zis, cei numiti erau deja în atentia „organelor“, cum se zice adesea în aceste rapoarte secrete, iar de aici înainte, vor fi „lucrati“ mai bine.Nota lui Caraion este deceptionata în ansamblu. Merge, care va sa zica, la Paris cu instructiuni precise, le respecta si, apoi, întors în tara pune totul pe hârtie cu sârg si, cum am precizat, cu o vadita, absurda preocupare pentru frumusetea discursului delator. Înca o data: un paradox ce ascunde un mare orgoliu (literar) si, din unghiul cititorului poeziei sale, un orgoliu absurd, dezamagitor.>1.„Artur“ intra în actiune. Istorii din exil.
N. Steinhardt nu vrea sa devina turnator.>Dar sa urmarim în continuare aventura informatorului „Artur“ (numele apare, în documentele cuprinse în volumul pe care îl comentez, în nota din 2 decembrie 1972), dublul conspirativ al poetului Ion Caraion... La 12 decembrie 1972, informeaza ca Leonid Dimov, aflat la Paris, a cerut sa vorbeasca la „Europa Libera“. La început, din motive legate de securitatea poetului, a fost refuzat, apoi a fost acceptat pentru ca Dimov ar fi protestat cu aceste vorbe: „N-am dreptul sa vorbesc? Va sa zica mi se pune calusul în gura si aici?“. De unde stie „Artur“ ce s-a întâmplat în redactia pariziana a „Europei Libere“?... A povestit Dimov aceasta întâmplare când s-a întors în tara sau au povestit-o cei din redactia de la Paris a „Europei Libere“? Vorbele circula, oricum, repede la Paris, ca si la Bucuresti. Începem sa intram la idei si sa ne pierdem în ipoteze. Curiosul Artur afla, oricum, si duce mai departe vorbele, iar Maiorul Albescu (lectorul prim al acestei literaturi de colportaj) ia numaidecât masuri: „L. Dimov este lucrat în DNI“... Tot în dec. 1972, Artur revine asupra lui D. Tepeneag si-i face un portret de „neîmblânzit contestatar“. Mai înainte (25 septembrie 1972) da relatii despre Paul Goma, pe care îl întâlnise în casa Sandei Stolojan, dupa ce acesta reusise sa publice romanul „Usa“ în Germania. Caraion noteaza ce aflase de la sotii Ierunca, sursa lui pariziana. Acestia se arata îngrijorati de soarta lui Paul Goma (aflat înca în tara) si-l îndeamna la prudenta. Constiincios, Artur noteaza si raspunsul pe care l-ar fi dat Goma: „N-ar mai fi scriitor daca nu si-ar fi asumat întreaga raspundere a celor marturisite“... O precizie de scrib îndaratnic care, în cazul de fata, este indirect pozitiva pentru ca, din relatarile lui, putem scoate unele amanunte de istorie literara. Altminteri nu le-am sti. Artur atrage atentia asupra pozitiei de stânga „de-a dreptul odioase“ a lui Dieter Schelesak, refugiat în Germania Occidentala. Atent, Maiorul Albescu prinde nuanta si, în rezolutia sa, promite sa se ocupe în chip special de acest emigrant de stânga („ma refer la unele masuri de influentare sau atragere“)...Multe informatii date de Artur depasesc în chip considerabil sfera politicului. Ajungând la Paris, el aude fel de fel de istorii privind oamenii din exil si le reproduce, cu o evidenta satisfactie rautacioasa, în notele catre lectorul sau (sau, în limbaj naratologic, „naratorul“ sau) locotenent-colonel Albescu. Face, de pilda, un portret negativ lui N. Breban la 25 noiembrie 1972, insistând pe orgoliul lui scriitoricesc. Reproduce, apoi, convorbirile lui
N. Breban cu Ioan Cusa, un incident legat de bani, anecdote ce circula prin mediul românesc din Paris. Face acelasi lucru cu scriitorii care frecventeaza „Cenaclul Mamaliga“ si le da note proaste, inclusiv lui Eliade care citeste acolo nuvela „Uniforme de general“ („ceva destul de haotic, de îngâmfat si de jalnic, în definitiv“). Artur se defuleaza, citeaza frazele complezente ale participantilor, îi ridiculizeaza, în fine, mai spune o data ca nuvela lui Eliade e minora, naiva, sub nivelul Teodoreanu – „o literatura tenebroasa, fara interes, mirosind a biserica, a noapte, a ceara si a huligalism refulat“. Când lui N. Steinhardt i se face perchezitie si i se confisca „Jurnalul fericirii“, Artur îl întâlneste si afla ce-au discutat anchetatorii securitatii cu el. Reproduce, apoi, aceste propozitii: „I-am rugat – ar fi zis Steinhardt – sa nu ma faca turnator. Orice, dar asta nu. Nu pot. M-au întrebat cum as reactiona daca as afla de o actiune sau de o activitate împotriva statului, daca m-as duce sa spun. Am raspuns ca daca ar fi ceva care sa puna în pericol siguranta statului, m-as duce. Dar ca sa spun ca a înjurat cutare sau cutare ca e scumpa brânza ori asa ceva – asta niciodata! Am sa pier în închisoare. Ce sa fac? Sunt un pacatos. N-am sa mai pot lucra. Or sa-mi ia pensia. Or sa ma dea afara din casa. Ramân pe drumuri. Un nenorocit!“ Ce rezulta de aici? Rezulta ca, dupa aceasta întâmplare, N. Steinhardt este speriat si ca Artur (Ion Caraion) îl socoteste „într-o masura, de-a adevaratele, scrintit“. Mai aflam ca anchetatorii au încercat sa-l traga de limba, dar el a refuzat... „Eu cer iertare la toti. Nu, nu, turnator“ – ar fi spus calugarul Nicolae. Din rezolutia Colonelului Albescu deducem ca N. Steinhardt se afla în grija „I.M.B.“ si ca, atentie!, Artur „ne-a semnalat despre existenta manuscrisului si ne-a pus în posesia lui“... Propozitie dubioasa. Urmeaza alta si mai suspecta: „vom ruga I.M.B. sa manifeste grija pentru conspirarea informatorului, informându-l în acelasi timp despre starea lui N. Steinhardt“. Rezulta de aici ca (Ion Caraion) stia de existenta manuscrisului, i-l încredintase, poate, chiar N. Steinhardt, încrezator în oameni cum era, pentru a-l citi, iar acesta (Artur) gaseste de cuviinta sa-l semnaleze Securitatii. Mai mult: face în asa fel încât manuscrisul ajunge pe masa Colonelului Albescu. Altminteri cum sa traducem precizarea acestuia: „ne-a pus în posesia lui“ (a manuscrisului) si grija de „a conspira“ pe informator?! Daca este asa, atunci fapta delatorului este grava, foarte grava. Tot la 12 noiembrie 1972 (sa se observe ca Artur lucreaza în serie, are zile când scrie doua-trei note informative, de regula dupa ce calatoreste în strainatate), Artur, zic, povesteste duhovnicului sau de la Securitate ce-a patit Marin Preda la vama de la Curtici (a fost gasit cu 200 de dolari) si, apoi, ce-a facut prozatorul la Paris, pe cine a vazut, ce-a spus, cât a platit la hotel etc. Preda era prietenul din tinerete al lui Caraion si, dupa eliberarea acestuia din închisoare, s-a straduit sa-l ajute sa se reintegreze în viata literara. Îl auzeam adesea spunând: „ar trebui sa scrieti mai mult despre bietul Caraion, a suferit mult, este poet bun“. Sfatul acesta se adresa îndeosebi mie, lui Lucian Raicu si Valeriu Cristea... Iata-l, acum, pe Ion Caraion relatând Securitatii faptul ca, la Paris, Marin Preda împrumuta franci pentru a da lei în România si, în discutiile cu prietenii sai, „se da un persecutat“... Vigilent, Artur denunta inpostura. Peste o luna (12 decembrie 1972) revine asupra Cenaclului condus de Leonid Mamaliga si, vazând ca acolo se consuma gustari calde, bauturi, prajituri, îsi pune problema de unde vin atâtia bani, de ce atâta risipa? Banuitor, deduce: „ar fi aproape exclus ca Leonid Mamaliga sa risipeasca si sa-si îngaduie investitiile necesitate de luxul unui cenaclu literar, daca în afara de buzunarul sau n-ar avea deschise si alte buzunare“. Artur face ipoteze, da idei Securitatii. Nu-i un informator oarecare, este unul care tine la calitatea sa de analist. Când Pierre Emmanuel, poet si academician, vine în România însotit de secretara lui, Roselyne Chenu, Caraion – care-i cunoaste de la Paris – noteaza ce-a zis fiecare, pe cine vad, ce parere si-a facut poetul parizian si, la urma, sugereaza ca s-ar putea ca Roselyne sa aiba sarcini „mult mai mari“ decât acelea ale lui Emmanuel. O ipoteza, iarasi, conspirativa. Artur are, apoi, o întâlnire la Athenée Palace cu Pierre Emmanuel si, în nota pe care i-o trimite lectorului Albescu, reproduce discutiile avute acolo, în prezenta lui Doinas, Ovidiu Cotrus si Ioan Alexandru. Nu uita sa-l încondeieze pe Doinas care ar fi zis ceva rau despre functionarii de la Consiliul Culturii. Reia ideea ca Pierre Emmanuel are misii secrete (subversive) în România, si ideea de „periculozitate“ prinde: Albescu întocmeste o nota care atrage atentia asupra suspectului Doinas. Tot el îl asigura pe Artur ca-i va proteja, în continuare, conspirativitatea.