Câte ceva despre baietii cuminti
articol aparut in Cultura, nr. 150 din 2007-11-22» cultura cultura politica » Psihologia cotidianului
Autor: VALENTIN PROTOPOPESCU
Exista o specie de intelectuali care ilustreaza perfect înteleapta vorba din popor „nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase“. Acest ins generic, însa bine reprezentat numeric, este subiectul cu buna formatie universitara, cu titluri si diplome onorante în buzunar. Este premiantul cu bursa, este beneficiarul profesionist în cadrul a nenumarate programe si proiecte internationale, este, pe scurt, un campion al actului meditativ, dar care sta excelent si în raporturile sale cu realitatea. Adica, a învatat rapid ce înseamna sa fii pragmatic. Moralmente, profilul sau este destul de sanatos, nu face marile compromisuri, nu se dezonoreaza vizibil, evita compania extremistilor si a mafiotilor, nu se gudura pe lânga vedete si guru la moda în mediile artistice. Are opiniile lui, frecvent critice, nu se da la o parte când e vorba de polemica, are credinte ferme si argumente în masura sa le sustina.
Pâna aici, toate bune si frumoase. Ce i se poate însa reprosa unui personaj încadrabil în categoria descrisa succint mai sus? întrebarea nu e deloc retorica câta vreme insul acelei tipologii umane pare sa însumeze foarte multe calitati. Asadar, ce i se poate reprosa? Voi raspunde pe ocolite la asemenea interogatie… si voi spune ca i se poate reprosa exact ceea ce reprosa Paul Goma imensei majoritati a colegilor sai scriitori în anii ’70-’80 ai veacului trecut: rationalizarea lasitatii. Ce înseamna aceasta sintagma? Nimic altceva decât argumentarea astutioasa, strânsa si aparent irefutabila a noncombatului ce presupune si alt risc decât cel „de salon“ (ratarea unei functii, nepublicarea unei carti, exceptarea de la o avansare, ignorarea din partea unei parti a criticii, neacordarea unui premiu, supararea unui „director de constiinta“ etc.). Cu alte cuvinte, insul nostru risca doar atât cât sa nu deranjeze pe cei mari si puternici. Vocatia sa polemica este slefuita pâna la transparenta totala, pâna la disparitia radicala. Dânsul intra în polemica abia atunci când nu mai are de ales, când situatia este atât de dramatica încât nu mai are nimic de pierdut întrucât a pierdut deja totul. Sau, dimpotriva, polemizeaza numai întrucât simte nevoia sa arate formal ca „are ceva de spus“, ca emite opinii personale si ca peste parerea lui nu se poate trece prea usor. Este însa vorba despre o polemica de preambul, în genul „ia sa vedem ce prolegomene absolut teoretice pot introduce la ideea de polemica tale quale“. În realitate, taisul polemistului de opereta care este s-a tocit de mult timp, în febra preparativelor asidue de a deveni „baiat bun“, stâlp al societatii si membru onorabil al mediului în care activeaza. Caldut, acest personaj, pe care Thomas Mann l-ar fi încadrat neproblematic în rasa micilor burghezi, nu este nici atât de idiot încât sa treaca drept o cantitate neglijabila, dar nici atât de inteligent încât sa realizeze ca uneori în viata se cuvine sa mai scuipi si contra vântului, daca demnitatea si virtutea unei idei trebuie aparate la modul real. In deficit de virilitate, mult prea îndragostit de propria-i adaptare sociala, exagerat de narcisic în ceea ce priveste propriu-i potential, acest intelectual, fara sa se gândeasca prea mult, da confortul pe razboinicie si comoditatea functionareasca pe insecurizanta marginalitate critica. El a învatat cum sa nu-i deranjeze structural pe maharii vietii artistice, cum sa nu-i tulbure fundamental pe mecenatii de ocazie, cum sa mimeze verticalitatea coloanei în circumstante ce ar reclama erectie morala si contestare decisa, nu mârâieli aprobative si retrageri sofiste. Pentru tot acest noncombat derutant beneficiile se însira ca margelele pe ata. Nu e vorba despre marea lovitura, ci despre vagi si necesare sinecuri, care fac viata suportabila si împrejurul confortabil. Deprinzând arta de a lua culoarea mediului, eroul nostru nu se va distinge decât atât cât îi vor îngadui belferii culturali si politici, în rest, îsi va vedea de opera sa muncita, serioasa si plata, practicând o harnicie exemplara si autista.Morala? Nu pretinde nimeni eroism si donquijotism, ci doar decenta si curajul propriei opinii, ca si înfruntarea sanitara a unor lideri retardati si depasiti de vremuri. Nu e mult. Ar fi exact cât trebuie ca aerul culturii noastre sa devina oarecum respirabil…