Câteva gânduri...
articol aparut in Cultura, nr. 150 din 2007-11-22» cultura cultura politica »
Autor: ALEXANDRU Bogdan Duca
Se pare ca mi-am facut o imagine de extremist. Faptul ca, sub presiunea împrejurarilor, majoritatea textelor scrise si publicate de mine au macar o nota polemica a dus la construirea unei imagini a persoanei mele pe care nu mi-o însusesc.
Minciuni mici, preocupari mariPutini cunosc preocuparile mele teologice sau exercitiile mele filosofice, majoritatea orientate spre spatii culturale precum ontologia, metafizica sau teologia spirituala unde polemica nu îsi gaseste locul si rostul. De aceea, de multe ori îmi propun sa accentuez dimensiunea culturala a colaborarii mele cu aceasta revista. Totusi, timpul acesta, pe care îl traim toti, mi se asaza mereu împotriva.Critica societatii, filosofiilor si ideologiilor recente transforma, nu neaparat în bine, pe cel ce se dedica ei. Cel care priveste abisul, avertizeaza Nietzsche, este privit, la rândul lui, de catre acel abis. Iar, dincolo de aforism, nu de putine ori tentatia cea mai mare este aceea de a combate extremismul cu alte forme de extremism. Tentatie ce trebuie depasita, caderea în asemenea ispita nefiind altceva decât înlocuirea unui rau cu altul, cel putin la fel de mare.E greu sa nu fii extremist când te ocupi, critic, de manifestari agresive care ataca propria ta identitate, propria ta viata. Iar aceasta lupta disperata pentru echilibru nu este cu nimic ajutata de factorii externi. Invoc tot cazul meu: încerc sa pastrez un drum echilibrat, unde fermitatea credintei sa fie dublata de moderatia lipsei de ura. Pe acest parcurs spiritual însa, si prieteni, si dusmani îmi reproseaza extremismul. Legionar, neofascist, fascist, protofascist, nazist, rasist, chiar si comunist, iata reprosurile ce mi se aduc, mai mult sau mai putin voalat, de catre prieteni si de catre dusmani.Motivatia lor? Nu ma opresc (nu ma pot opri!) din critica acestui sistem de lucruri în care traiesc. Or, cine critica un sistem social e musai sa aiba si niscaiva periculoase gânduri revolutionare de distrugere a acestuia.Un alt motiv este faptul ca as vedea peste tot Raul. Cel mai bun prieten al meu îmi reprosa ca risc sa o iau razna din moment ce pot sa cred o stire vehiculata în mass-media, care vorbeste despre introducerea corectitudinii politice în... astronomie. Dumnezeu, cel mai mare protofascist din Istorie (Fiul Sau, Isus Hristos, a fost primul comunist. Doamne! Ce familie!) a îndraznit sa faca mai multe galaxii în forma de svastica, pe care diverse organizatii legate de memoria Holocaustului încearca acum sa le ascunda dupa un voal de minciuna corecta politic.Prietenul meu îmi reprosa cum de pot crede o asemenea stire absurda! Uluitor pentru mine a fost faptul ca acest repros survenea la câteva zile dupa ce el însusi se lovise de absurdul corectitudinii politice: o decizie a CNA transa ca „irelevant“ (si, implicit interzis!) pentru jurnalisti chiar subiectul zilei. În „1984“ al lui Orwell personajul principal lucreaza zilnic la cea mai mare campanie de manipulare ce a putut fi imaginata vreodata. Îsi face munca constiincios pâna în clipa în care este frapat de o minciuna banala pe care trebuia sa o transforme în adevar (repet, asta era munca sa zilnica!). Aceasta minciuna banala, si nu miile de falsuri pe care le comitea zilnic, este cea care îl determina sa înfrunte sistemul. Si prietenul meu, asemenea personajului orwellian, prefera (din autoprotectie sufleteasca?) sa se rezume la o singura minciuna. În rest, respinge cuminte, prin acceptare, absurdul corectitudinii politice.Coerenta lume nouaEu nu pot face aceasta. Mai mult chiar, vad în adunarea tuturor acestor relatari cu privire la minunata lume noua o coerenta de idei de-a dreptul înfricosatoare. Aceasta nu înseamna ca as crede în cine stie ce teorie a conspiratiei (nici o masonerie sau organizatie secreta nu ar conspira pentru distrugerea umanitatii!), ci doar în efectele unei eroziuni biologice, ale unei boli a acestei lumi. Firescul cu care lumea se îndreapta spre o odihna vesnica este, cel putin pentru mine, prea evident pentru a putea crede în eficienta unor prostioare precum protocoalele de la Toronto.Dar sa revenim... la mine. Nu sunt multe zile de când, într-o discutie cu o prietena, vorbeam despre o posibila orientare a mea politica spre partidul lui George Becali. Doamne! Ce valuri a stârnit o asemenea afirmatie! Brusc, din prietenul întelept am devenit un amestec dubios de extremist si un vânator de parvenire. Cele scrise de mine pe marginea actualitatii politice deveneau, automat, material propagandistic pentru Becali. Am încercat sa ma justific. „Nu exista justificari!“ mi s-a raspuns. De ce? Pentru ca, paradoxal, prin declararea unei posibile optiuni politice de fapt reusisem sa îmi linistesc, nu sa îmi provoc prietena. În ce sens? Am fost, în sfârsit, catalogat.Ce este amuzant e faptul ca, în discutiile ce au urmat, prietena respectiva îmi recomanda staruitor un fel de biblie a ateilor care, spera ea, va zgudui macar crestinismul meu dogmatic. Sa înteleg oare ca a reusit sa identifice si sursele „extremismului“ meu? Felicitarile mele. Dar nu voi citi cartea respectiva...Nimanui nu îi pasa daca Becali sau Duca sunt extremisti sau nu. Ceea ce conteaza, ceea ce e cel mai important e faptul ca acestia pot fi catalogati, pot fi trimisi la tomberonul de gunoi al extremistilor. Aceasta pentru ca ceea ce spun ei si cei ca ei de cele mai multe ori deranjeaza. Nu voi discuta aici cazul domnului Becali (sper sa am ocazia sa îmi exprim cândva, argumentat, punctul meu de vedere, dureros de sincer, despre domnia sa), ci voi reveni la cazul meu.Un Decalog înca actualDeci, sunt extremist pentru ca resping critic filosofiile la moda ale timpului meu, pentru ca încerc sa propun (mai mult verbal decât prin fapte, din pacate) morala crestina atât de ignorata de aceste vremuri. Sunt fascist pentru ca doresc adevarul, sunt nazist pentru ca sunt mândru de etnia mea, sunt rasist pentru ca resping relativismul cultural, sunt încuiat pentru ca nu am deschidere spre arta recenta, sunt bigot pentru ca vad în avort o crima monstruoasa.Din pacate pentru cei care îmi imputa toate formele de extremism de mai sus, morala iudeo-crestina este de nedepasit chiar si pentru ei (cine ar putea sa denunte poruncile morale din Decalog?); adevarul, chiar daca doare, este primul pas spre un progres real; neamul este un dat de care fiecare trebuie sa tinem cont, macar prin limba pe care o vorbim din copilarie; în sfârsit, relativismul cultural si arta recenta sunt, amândoua, variatii pe aceeasi tema: povestea hainelor cele noi ale împaratului, povestea timpului nostru si a fiecaruia dintre noi. Cât despre avort, independent de complexele sofisme justificative, uciderea unui om continua sa ramâna o crima, crima pentru care societatea noastra va trebui sa raspunda.Cât despre conceptele de „fascism“, „bigotism“ si „nazism“, apelul criticilor mei la niste dictionare bune ma va scuti, sper, pe viitor, de aruncarea unor asemenea acuze.