Arta sub bombardament
articol aparut in Cultura, nr. 150 din 2007-11-22» cultura revista revistelor »
Autor: C. STANESCU
Un cronicar de mare clasa al lumii literare românesti din ultimul sfert al veacului trecut este timisoreanul devenit în anii din urma bucurestean Livius Ciocârlie. Memorabile, „Secventele cu scriitori“ (1978-1981) publicate recent de „România literara“ mustesc de umor continut, filozofic, aruncând asupra primilor ani din „deceniul satanic“ o altfel de privire, detasat senina, în comparatie cu ochiul „rau“ si sumbru din „Jurnalul“ regretatului Mircea Zaciu, contaminat binisor de balcanismul regatean, dar si de fierea si veninul în care s-au cristalizat mizeriile din jurul „Dictionarului“.
Desi el însusi personaj de elita în lumea literara, Livius Ciocârlie adopta privirea unui „persan“, curios, atent si vag intrigat, însa confratern si afabil sau, daca dorim, viziunea lui Candide al lui Voltaire, intrigat de posomorala acra a vesnic nemultumitului cârcotas Pococurante. Secventele ne pun în fata o lume forfotitoare si sclipitoare, plina de culoare, precum si o extraordinara galerie de portrete fulgurante, prinse din zbor de un condei caruia rafinamentul nu i-a rapit prospetimea si naivitatea. Umorul fin, scutit de sagetile caricaturale din majoritatea jurnalelor de si cu scriitori, gâlgâie nestingherit în aceasta evocare dintr-un timp, altminteri, cenusiu si apasator. Capriciile si hilaritatile nu lipsesc, din contra, ele fac farmecul si dau deliciul acestei lumi, dar notarea lor în „secventele“ lui Livius Ciocârlie nu raneste pe nimeni, nici cu o floare, ci are o functie exclusiv caracterizanta. Autorul îsi pastreaza mereu o prezenta discreta ori abstrasa, face parte din tablou, dar se „ascunde“ într-un colt, ca zugravul în unele picturi din Renastere. De aici, din aceasta „absenta“ atenta si intens afectuoasa iese tot farmecul „secventelor“. Într-una din ele, petrecuta la Mogosoaia, „Se încinge un chef furtunos cu molanul, pestele, tuica si varza cu carne aduse de la Slobozia, cu vorbe porcoase, cu vorbe subtiri. Inapt si pentru unele si pentru celelalte, nu scot toata noaptea un cuvânt. În schimb, nu ma plictisesc. Se spun tot felul de povesti. Întrebat ce crede despre Lancranjan, Marin Preda raspunsese, de fata cu primul secretar judetean : «Lancranjan asta a scris 1.500 de pagini despre un taran care ezita sa intre în colectiva. E o falsa problema, taranii români n-au ezitat.» Zâmbete parintesti la prezidiu. «Taranii români au fost împotriva, toti », adauga morometele cu vocea lui de strachini sparte“. Din seria unor stralucite fizionomii de „trouble fête“ ca Marin Preda mai citez una, poate capodopera portretistica a „secventelor“ lui Livius Ciocârlie: „…Alexandru George, furios ca desi a scris o carte despre Lovinescu nu l-au invitat, improvizeaza stralucitor despre atacurile la care a fost supus Lovinescu de catre unii care-l lauda acum. Se asaza si, pâna la sfârsit, îsi aduna de pe covor sticlele de la ochelari si toate partile ramei, desfacuta în trei bucati si doua suruburi, când le are pe toate iar le scapa, îi mai ajut si eu sa le adune, sa le scape. Ma întreaba, inocent, nu cumva si pe dumneata te-au invitat ? Ia vorba din gura unuia si altuia, ori pufneste poftim! ca sa vezi! E copilul de nestapânit al casei, maiorul de rosiori care a navalit în salon si toarna otrava în dulceata de morcovi pregatita de D. R. (…) Intervine Ioana Postelnicu, foarte nemultumita de vorbitori, nu asa se aniverseaza marele Lovinescu, nici nu-l recunosti. Povesteste ea amintiri, toate luate din Memorii. Alexandru George le stie mai bine si ori îi ia poanta, ori o corecteaza, tot timpul bombanind.“ Extraordinar, încarcat de simpatie si afectiune, portretul de aici nu rivalizeaza decât, poate, cu acela datorat lui Constantin Toiu, însa lipsit de acea subtire ceata malitioasa pe care autorul „Caderii în lume“ o arunca, si el cu gratie si afectiune, asupra personajului: „Altadata, prin 1970, când eram secretar de redactie la «Luceafarul » – scrie acesta în «Memorii din când în când » – criticul bucurestean intra în birou cu sacosa sa de piata captusita dedesubt cu piele, sa tie. În stânga mea, la masa de lucru, se afla Sânziana Pop, în dreapta Gabriela Melinescu. Doua fete frumoase, simpatice, carora într-o zi le cumparasem doua berete albe, identice. Alexandru George se asezase timid în coltul mesei la care lucra Gabriela. Ma faceam ca nu vad, desi vedeam. La un moment dat, s-a auzit un zdranganit ca de bucatarie, apoi un râs nebun, al Melineascai. Când m-am uitat, pe biroul ei vazui o oala noua, rosie, si o cratita albastra, noi-noute, achizitia cavalerului singuratic, burlac, gospodar, a criticului pe care îl admiram atât (…) Alexandru George, întors spre noi, ne privea mirat. Nu întelegea. Acesta a fost momentul când am priceput nu ca e «sucit», când am înteles ca are geniu“. Puse unul lânga altul, cele doua viziuni portretistice contureaza în prozatorul eminent si criticul redutabil profilul unui personaj impresionant al lumii literare românesti. Expert incontestabil în opera unor Mateiu Caragiale, E. Lovinescu si Tudor Arghezi, Alexandru George este si autorul unor capodopere de tip livresc, în memorabilele „Simple întâmplari cu sensul la urma“, publicate pe la sfârsitul deceniului sapte din secolul trecut, bijuterii de arta literara, din pacate nepretuite la adevarata, marea lor valoare. Dupa 1989, ne-a facut onoarea de a colabora cu o rubrica saptamânala, câtiva ani buni, alaturi de Costache Olareanu, la „Adevarul literar si artistic“. Îl citim acum mai ales în revista de la Gaesti, „Litere“, careia i-a ramas un colaborator fidel cu o rubrica de „Accente“, plina de opinii si evocari care mai de care mai percutante, pastrându-si acuitatea si spiritul critic proprii acestui incomparabil „trouble fête“ al nostru. Într-unul din „Accente“, autorul „Marelui Alpha“ evoca un sir de experiente dramatice în sprijinul ideii ca istoria, cu toate meandrele ei si catastrofele abatute asupra bietilor pamânteni nu i-a împiedicat pe cei mai buni dintre acestia sa-si exercite, si în cele mai neobisnuite conditii, vocatia si talentul. Evocând afluxul de spectatori la „Din jale se-ntrupeaza Electra“ a americanului Eugene O’Neill jucata sub bombardamentele aeriene din aprilie 1944, când ne aflam în razboi si cu Statele Unite ale Americii, Alexandru George scrie : „Razboiul, de care e vorba si în piesa, nu a împiedicat niciodata actul de cultura… Sa mai spun ca i-a si inspirat ?“ Radu Cioculescu, un muzicolog si eseist ceva mai vârstnic decât Serban, mai ilustrul sau frate – scrie Alexandru George – „se afla pe front, la Cotul Donului, combatant ca ofiter de rezerva. Faptul ca facea unele comentarii criticie, ca era un cunoscut corifeu al francmasoneriei au ajuns la urechile autoritatilor, care au decis sa-l recheme în tara si sa-l interneze în lagarul de la Târgu Jiu. Asa a scapat miraculos de coplesitoarea ofensiva sovietica, în care au pierit vreo doua corpuri de armata românesti. Dar faptul care merita a fi relevat e ca omul îsi luase cu el masina de scris, pe saua calului, si s-a întors cu ea pentru ca, în clipele de acalmie, lucra intens la traducerea «Cautarii timpului pierdut», asadar a lui Proust ! (…) Cam în aceeasi situatie a fost profesorul Ion Bentoiu, traducatorul lui Heine, dar si al altor poeti germani (…) Manuscrisele i-au ramas de izbeliste, dar arestarea l-a surprins în timp ce dadea lectii de limba greaca nepotului sau (…) În fine, daca e sa punem capat unei enumerari de fapt nesfârsite, fratele mai mic al lui Ion Bentoiu, Aurelian, marele avocat si om politic liberal, începuse, între doua arestari sub comunism, sa-si scrie memoriile si eu am beneficiat de lectura unui fragment prin 1955 (…) A fost arestat si «lichidat» în anii urmatori…“. Sunt, deci, experiente tragice, care arata, cum scrie Al. George, ca „Razboiul nu a împiedicat niciodata actul de cultura“. Nici comunismul, detestat de autorul atâtor carti publicate de el în timpul comunismului – „Marele Alpha“, 1970, „Simple întâmplari cu sensul la urma“, 1970, „Clepsidra cu venin“, 1971, „Semne si repere“, 1971, „La sfârsitul lecturii“, I-IV, 1973-1993, „În jurul lui
E. Lovinescu“, 1975, „Mateiu I. Caragiale“, 1981, „Simple întâmplari în gând si spatii“, 1982, „Caiet pentru…“, 1984, „Petreceri cu gândul si inductii sentimentale“, 1986, „Dimineata devreme“, 1987, „Seara târziu“, 1988, „Într-o dimineata de toamna“, 1989. Traduceri : Ph. Van Tieghem, „Marile doctrine literare în Franta“, 1972, Villiers de l’Isle Adam, „Povestiri crude si insolite“, 1973, Jean Starobinski, „Relatia critica“, 1974, Rémy de Gourmont, „Eseuri“, 1975, Emile Zola, „Saloanele mele“, 1976, Anatole France, „Viata literara“, 1978, Edmond de Goncourt si Jules Goncourt, „Arta franceza a secolului al XVIII-lea“, 1979, Jean Pierre Richard, „Literatura si senzatie“, 1980, Louis Hautecoeur, „Literatura si pictura în Franta în secolele XVII-XX“, 1982, Voltaire, „Secolul lui Ludovic al XIV-lea“, 1983, Pierre Joseph Proudhon, „Principiul artei si destinatia ei sociala“, 1986 – n-a putut împiedica dupa cum vedem exercitarea actului de cultura în timpul „bombardamentului“ ideologic, sub care au cazut în mod tragic atâtea victime precum cele evocate de Alexandru George. Cu toate acestea, el scrie : „Asemenea tragice întâmplari pot fi folosite de atâtia conservatori din zilele noastre ca sa afirme victoriosi, de la Eugen Simion la C. Stanescu, ca, totusi, în comunism s-au scris si au aparut o multime de carti «bune»“. „Conservator“ – admit ! –, „victorios“ nu, (fiindca n-am de ce), voi continua sa-l supar pe fostul nostru bun colaborator invocând evidenta, dar si propriul sau exemplu de productivitate: da, în timpul comunismului, nicidecum din cauza comunismului, s-au scris si au aparut si „o multime de carti bune“. Bune, fara ghilimelele de un comic absurd ale dlui Alexandru George. Caruia, cu aceeasi mare pretuire marturisita, în scris, din 1970 si pâna acum, îi recomand din nou excelenta caracterizare a regretatului critic literar Radu G. Teposu: „Morocanos, dar plin de umor, iconoclast pentru firile susceptibile, mereu înversunat împotriva locurilor comune, a prejudecatilor si fetisurilor, fire polemica prin excelenta, sicanator, uneori de amorul artei, G. reprezinta cazul tipic al scriitorului incomod.“ Ideea ca într-o jumatate de secol nu s-au putut scrie si publica si multe carti bune, ca ale lui Al. George, a devenit, deja, o prejudecata oarecum oportunista: de dragul anticomunismului! Ceea ce, sa ma ierte ilustrul meu fost colaborator cu elan heliadesc, nu mai e iconoclastie, ci curata prostie…