Deruta, defensiva, diletanti
articol aparut in Cultura, nr. 150 din 2007-11-22» cultura editorial » editorial
Autor: AUGUSTIN BUZURA
Nu tocmai din întâmplare, îmi vine în minte un text al lui Mihail Ralea, în care acesta elogia spiritul practic al americanilor. Ca exemplu, dadea un spital de psihiatrie în care bolnavilor li se punea la dispozitie tot ce era necesar pentru a-si realiza în practica ideile cele mai traznite, în speranta ca macar una dintre ele ar putea fi valorificata. În decursul timpului am urmarit evolutia psihiatriei si a psihofarmacologiei, aceasta din urma interesându-ma în mod deosebit. Acum trei ani, la Boston, am avut sansa sa cunosc o distinsa psihiatra care cerceta exact ceea ce mi-as fi dorit si eu sa cercetez în îndepartata-mi tinerete. Tot ea mi-a indicat ceea ce merita retinut din literatura de specialitate, oferindu-mi totodata o sumedenie de informatii pentru a ma ajuta sa înteleg evolutia acestor discipline în rastimpul în care m-am îndepartat de clinica si de bibliotecile de stiinta. Într-una din discutiile avute cu ea, adusesem vorba si despre textul lui Ralea, dar distinsa mea interlocutoare nu-si amintea ca vreun bolnav dintr-un ospiciu sa fi inventat ceva, oricât de neînsemnat, în masura sa contribuie la bunul mers al vreunei stiinte. Urmarind evolutia nebuniei antitiganesti si antiromânesti din Italia, am descoperit ca opiniile bolnavilor psihici \n aceasta tara pot fi luate în serios acolo unde te-ai astepta cel mai putin: în Justitie! Emilia Neamtu, martorul cheie al partii italiene în procesul intentat lui Mailat - criminal devenit celebru gratie stradaniilor presei italiene, si mai nou si ale celei internationale –, a fost internata la Spitalul de Psihiatrie din Sibiu, cu un diagnostic ce nu e nevoie sa fie tradus nici macar pentru cei ce nu au habar de psihiatrie: „sindrom disociativ cu tulburari de personalitate“. Când ai un scop, când identifici niste criminali oarecari cu o etnie si cu o tara, mijloacele nu conteaza! Si scopul s-a vazut: rare zilele în care sa nu fie expulzat sau omorât, ca din întâmplare, vreun cetatean român, sa nu fie incendiata vreo tabara, sa nu fie arestat vreun raufacator, având aceeasi cetatenie etc. Mai mult, chiar si ucraineanul care avea în portbagaj un copil mort era, potrivit presei italiene, tot român! Înca n-am auzit sa se spuna ca si finlandezul care a provocat acea tragedie zguduitoare este, de fapt, român, dar nu e târziu. Si pentru ca pacatele românilor sa depaseasca tot ce se poate inventa în materie de imagine proasta, iata, avem si celula AlQaeda la Galati! Si tabere de antrenament! Asadar, alt pericol major pentru Italia si, desigur, alt motiv pentru a instiga si mai mult la antiromânism. Teroristii si sinucigasii vin, prin urmare, tot de la noi. Serviciile noastre de informatii îi anuntasera pe italieni ca au rezolvat ceva mai demult acest caz, iar partea italiana gaseste de cuviinta sa-l faca public ca pe o mare descoperire proprie, ca pe o realitate a acestui moment. Dar, devreme ce foloseste, ce importanta mai are adevarul? Cine ataca primul în media are întotdeauna câstig de cauza. Dezmintirile trec de obicei neobservate. Si repertoriul italo-european poate fi mult îmbogatit. Vampiri si alte spirite malefice aveam de secole, caci doar suntem tara lui Dracula! În spiritul aceluiasi „adevar“, asteptam cu nerabdare sa se descopere clipa în care se va descoperi ca fabricam singuri, sau împreuna cu Iranul, arme atomice si chimice, întrucât, multumita guvernelor noastre postdecembriste, arme biologice aveam demult, la vedere, prin unele scoli, iar în clasificarile parazitologilor ele poarta niste nume usor de retinut: pediculus si cimex lectularius. Adica, mai pe întelesul ministrilor Sanatatii si, respectiv, Invatamântului, paduchi si plosnite. Cei ce ar avea prin Constitutie obligatia sa apere tara, sa-i sustina cauzele si sa-i exprime punctul de vedere sunt obsedati de votul uninominal.
Si apoi, ar mai da cineva vreun ban pe noi, românii, daca ar citi parerile celui mai important barbat de stat al nostru despre guvern si parlament, despre clasa politica si despre tara, în general? De ce ne-am mai mira ca avem hoti în Italia, Spania etc., câta vreme în tara toate institutiile care ne reprezinta sunt, în viziunea domniei sale, compuse din hoti, compromisi, corupti, incapabili, expirati etc. Adica nu e vorba numai de câtiva, ci de o întreaga clasa politica, de un întreg guvern, de un întreg parlament (de fapt, de 322). Nu vreau sa comentez acum daca are sau nu are dreptate, ma întreb, însa, ce motive ar avea un om de buna-credinta sa conteste asemenea afirmatii, când ele sunt repetate mereu, cu obstinatie, de cel mai important personaj politic? Sa nu uitam, totusi, ca pâna nu demult am mai avut un barbat de stat, un singur barbat de stat bun, întelept, lucid. Ce se petrece acum sub ochii nostri este o lectie brutala, din care, daca nu vom învata nimic, înseamna ca ne meritam soarta. Producem prea des reformatori, oameni providentiali, dar nu si reforme adevarate. Atenti la ei, la penibilul circ politic national, nu auzim ce vorbeste lumea despre noi si nici nu vedem râia si paduchii ce bântuie prin unele scoli. „Luminile“ patriei nu au organ pentru asemenea realitati, caci sunt europeni, internationalisti si globali. Într-un moment atât de trist pentru România, au atipit pâna si specialistii în apeluri. Fiindca ei privesc în sus, nu în jos. Prin urmare, nu au ce astepta de la bietii saraci care si-au luat lumea în cap acceptând umilinta si saracia din alte spatii geografice în locul saraciei si nepasarii din propria lor tara sau de la tiganii pe nedrept alungati, desi sunt si ei cetateni europeni. Si atunci, e de mirare ce scriu ziarele straine? Tarile lumii lasa impresia ca sunt tolerante, dar tot ce se întâmpla acum în Italia si în Europa „civilizata“, tot ce scrie o buna parte a presei occidentale arata ca tolerante trebuie sa fie tarile slabe, toleranti trebuie sa fie cei alungati, discriminati si umiliti în fel si chip.
Se spune, pe buna dreptate, ca cine nu cunoaste istoria va fi obligat sa o repete. Si o repetam, cum se vede, caci înca nu ne-am obisnuit cu gândul ca în momentele de cumpana ramânem întotdeauna singuri. Si nu facem absolut nimic pentru a dovedi ca, în realitate, nu suntem nici mai buni, dar nici mai rai decât altii. Altadata am recurs la sentimentul national, la amintirea a ceea ce am fost, la miturile împreuna cu care am traversat istoria veche si pe cea mai noua. Unitatea si dârzenia celor fara nume pentru care dragostea de tara era o religie ne-au ajutat sa depasim crizele, momentele de deruta, pierderile datorate lasitatii sau dictatului fortei superioare. La noi, dupa Revolutie, fostii comunisti de placere, deveniti anticomunisti din interes, nulitatile intelectuale si morale trezite brusc la democratie au distrus sau zdruncinat toate punctele de sprijin din istorie si din cultura. Riscul este acum sa ne dizolvam fara urma într-o Europa în care tarile continua sa ramâna distincte. Suntem iarasi într-un moment în care, cum spunea Kennedy, nu trebuie sa ne întrebam ce a facut tara pentru noi, ci ce am facut noi pentru tara. Deocamdata reactionam la întâmplare fara sa tinem seama de faptul ca suntem totusi o tara. Tocmai de aceea nu e bine sa uitam ca violenta naste violenta, nationalismul genereaza nationalism, intoleranta provoaca intoleranta. Iar ranile, unele înca necicatrizate, provoaca alte rani. Cert este ca a sosit timpul sa redescoperim demnitatea nationala si, cum spunea Cioran, sa nu concepem viata numai defensiv.