Cimitirul ca act de civilizatie

articol aparut in Cultura, nr. 149 din 2007-11-15
» cultura epoca noastra »
Autor: MIHAELA GRANCEA

(o introducere în istoria cimitirului modern)

Si astazi, la începutul mileniului trei, destui tanatologi si istorici ai mortii considera ca moartea este tabuizata sau chiar negata. O astfel de concluzie pare argumentata de ideologizarea comunista a mortii. Dar, chiar si în comunism, desi discursul oficial despre moarte se rezuma doar la „promovarea” mortii eroice si sacrificiale, existenta cimtirului expunea realitatea biologica a mortii. De aceea, consider ca nu putem postula teorii despre o global-europeana „criza a mortii” sau despre „absenta” acesteia în epoca recenta. Astfel, cel putin în ultimii ani, asistam la „invazia culturala” a imaginarelor „gotice”; se poate afirma chiar ca în productia culturala populara (filmul horror, noul roman gotic, rockul neogotic) sunt vulgarizate si difuzate cu insistenta temele apocalipsei, vampirismul, continuturile religiilor alternative care au în centrul reprezentarilor – moartea spectrala.

Teoreticienii „crizei mortii” considera însa ca o multime de indicii conduc spre analizele pe care le dezvolta. Datele care se pare ca întaresc concluzia cu referire la existenta unei „absente a mortii” (?!) au fost/sunt furnizate de transformarile care au afectat, în secolul XX, traditionalitatea riturilor de trecere si „gestiunea cadavrului”. Concret, se constata ca ritualitatea evenimentului funerar si prepararea cadavrului pentru înmormântarea simbolica sunt transferate, în calitate de tehnici, din aria atributiilor/obligatiilor „supravietuitorilor” în aceea a „profesionistilor mortii” pentru care corpul fara viata devine „o marfa” (vezi Louis-Vincent Thomas, „Mort et pouvoir”, Paris, Petite Bibliotheque, 1999, p. 107sq). Spaima de moarte manifestata în frica fata de cadavrul privit ca o realitate straina de normalitate ar fi responsabila de acest transfer de obligatii; astfel, pentru a reveni mai rapid la cotidianitate, societatea recurge la simplificarea si standardizarea tehnicilor ritualice si de înhumare/incinerare, la „îmblânzirea” sau chiar la scurtarea doliului (vezi Ed van Eeden „From Announcement to Cemetery Deceased, Buried and Mourned in the Netherlands”, în „The Low Countries. Arts and Society in Flanders and the Netherlands”, editor Jozef Deleu, Flemish – Netherlands Foundation „Stichting Ons Erfdeel”, Bruges, 2000, p. 34-39 – despre felul în care actuala simplificare a riturilor de trecere si aspectul cazon al cimitirului încearca sa atenueze anxietatea colectiva, frica de moarte; autorul considera ca industrializarea funeraliilor si „exorcizarea fricii” ca efect al acestei industrializari, apelul mai frecvent la incinerare sunt demersuri prin care se încearca atenuarea fricii fata de disolutia fizica). Datele realitatii, uneori, vor infirma sau vor confirma aceste teorii, realitatea oferind, de cele mai multe ori, informatii contradictorii care nu se preteaza întotdeauna la generalizarile aflate la îndemâna specialistilor, cel putin din perspectiva metodologica.

Rolurile traditionale ale cimitirului modern

Dintotdeauna, cimitirul a îndeplinit roluri socio-functionale si simbolice. Spatiu de depozitare a cadavrelor, cimitirul crestin devine si comunitate a mortilor preparati pentru Înviere, dimensiune a interactiunii dintre vii si morti, spatiu fizic si meta-fizic totodata, pasaj sacralizat. Aceste functii au determinat, alaturi de ratiunile de igiena care impun un cadru legislativ în secolul XIX, amenajarea cimitirului ca spatiu natural, ca imagine a gradinii pierdute, edenice. Acestor functii le este adaugata si una pedagogica: prin simbolistica religioasa a monumentelor funerare, cel viu era/este pregatit pentru Marea Trecere; evident, mai întâi, textele inscriptiilor funerare ne reamintesc ca viata este supusa normei si ca existenta mundana determina postexistenta. Cimitirul modern, urban, dobândeste noi functii sociale în calitate de loc identitar (îndeosebi dupa aparitia monumentelor funerare si a sectiunilor panteonice), de loc al comemorarii si celebrarii personalitatii. Ca urmare a acestor statute complexe, cimitirul se manifesta ca peisaj cultural cu o evolutie influentata de mutatiile de mentalitate, precum si de cele institutionale (vezi Richard V. Francaviglia, „The Cemetery as an Evolving Cultural Landescape”, în „Association of American Geographers”, 61, 3, 1971, p. 501-510).

Definirile cimitirului ca spatiu al memoriei au devenit un loc comun, însa despre acesta ca patrimoniu cultural (istoric si artistic) se vorbeste/se scrie doar de câteva decenii. Problema conservarii cimitirelor apare în ordonantele oficiale de la mijlocul secolului XIX prin care erau stabilite regulile concesionarii, obligatiilor cu referire la îngrijirea mormintelor care apartineau rudelor defuncte, obligatii derivate din cultul si dreptul familiei. Aceeasi problematica, în linii mari si în termeni similari, este expusa si în documente mai noi, exigentele fiind aceleasi (vezi si Clermont-Ferrand, „Miroirs de l’Auvergne: identité & patrimoine”, Conseil Général du Puy-de-Dôme, 7, 2004). Cimitirele ca spatii publice (ma refer la cele municipale, nu la cele parohiale) apar în secolul XIX. Conceperea cimitirului ca „gradina” este unul din roadele târzii ale Reformei (imaginea se impune dupa 1740). Modelul este si în acest caz, cel putin dupa specialistii domeniului, „Pare Lachaise” din Paris si nu este strain de efectele ideologice si culturale ale epocii napoleoniene. Tot cu începere din aceasta epoca sunt luate masuri de prezervare a monumentelor funerare; astfel, profanarile de morminte sunt echivalate cu actele de delicventa majora, adica cu crima. Stilul arhitecturii si artei funerare devine „international” înca din a doua jumatate a secolului; atât în SUA cât si în Europa moderna, cimitirele presupun spatii deschise si largi, iar amplasarea monumentului funerar respecta principii estetice, acesta fiind conceput ca ax al spatiului. În schimb, în lumea ortodoxa din secolul XIX, dar si din cel urmator, spatiile sunt fragmentate, monumentele fiind pozitionate haotic, dându-ti impresia de aglomerare si disconfort, de presiune.

Din a doua jumatate a secolului XIX, cimitirele urbane devin supraaglomerate. Istoria cimitirelor surprinde si maniera în care variaza preferinta pentru monumentul individual sau pentru cel familial, în functie de ratiuni pragmatice sau/si de strategiile sociale, victoriene, care impun cultul „burghez” al familiei. Diferite sunt si atitudinile vizavi de monumentul funerar. În anumite culturi, înlocuirea lespezilor funerare vechi este o deprindere; în schimb, în alte tari (Anglia, de pilda), conservarea cimitirelor parohiale tinea de prezervarea memoriei comunitare (cimitirele private, domeniale ramân însa o practica, mai ales în SUA – vezi Richard Etlin, „The Architecture of Death: The Transformation of The Cemetery in Eighteenth-Century”, Paris-Cambridge, MIT Press, 1984; Howard Colvin, „Architecture and the After-Life”, New Haven, Yale University Press, 1991; James Stevens Curl, „Death and Architecture”, Gloucestershire, Sutton, 2002; Ken Worpole, „Landscapes: The Architecture of The Cemetery in The West”, Reaktion Books, London, 2003).

Monumentele funerare de familie si cimitirele private/familiale au aparut în Occident si în Statele Unite ca solutie topogeografica si ca expresie a dorintei de a-i pastra pe defuncti în apropierea familiei supravietuitoare (în Statele Unite, distantele dintre ferme si plantatii erau foarte mari, iar ideea de a-i înhuma pe cei decedati în cimitire comune presupunea probleme de transport). Un astfel de context geografic facea cel putin incomoda solutia cimitirelor moderne. Primele cimitire propriu-zise apar în America în jurul bisericilor care, de altfel, devin axul unui târg sau oras. Finalitatea initiala a realizarii unui monument elaborat (mai apoi opulent) pare sa o fi constituit grija pentru conservarea si marcarea locului unde „se odihneau cei morti” în asteptarea Judecatii de Apoi.

Cimitirul premodern are înca o topografie normata dupa felul în care biserica, atât cea traditionala cât si cea protestanta, evaluau existenta, apartenenta etno-culturala a celor raposati si contextul mortii; astfel, în partea nordica a cimitirelor crestine (considerata un loc ambiguu) erau înmormântati handicapatii, bastarzii, strainii si sinucigasii. Schimbari în aceasta diviziune topografica traditionala se realizeaza odata cu modernitatea care a presupus dezvoltare urbana rapida, mobilitate geografica, „exploziile demografice”, cresterea gradului de alfabetizare si educatie, afirmarea târzie a Reformei (ma refer la spatiul american), dar si a doctrinelor neoprotestante, propensiunea romantica pentru cimitir. Noile monumente acorda un rol special stilisticii pietrei funerare si textului epitafial, cimitirul devenind (si) o componenta a peisajului romantic. Un timp. Problemele create de noua structura spatiala în care erau comemorati defunctii constau în parcelarile terenului destinat înmormântarilor, constituirea de cai de acces (pentru administrarea cimitirelor în secolul XIX, acesta va fi o problema la fel de importanta ca si cea a respectarii normelor de igiena). Se presupune ca, cel putin în America, în secolul XVIII s-au preferat pietrele, ba chiar fragmente de stânca pentru marcarea mormintelor. Datorita referintelor religioase despre manifestarea potentei divine (universalitatea prezentei rocii, durabilitatea ei au predestinat-o pe aceasta, în iudaism si în crestinism, expunerii ei ca expresie a naturii indestructibile a dumnezeirii), elementele arhitecturale care amintesc de „textura” pietrei s-au pastrat si în monumental funerar al secolelor XIX-XX, în toate cimitirele monoconfesionale, multiconfesionale si militare din Europa, America, Australia.

Cimitirul si investigatiile istoricilor

O investigatie „clasica” cu referire la istoria cimitirului a fost demersul transdisciplinar întreprins de M. Vovelle si Regis Bertrand (vezi Michel Vovelle, Regis Bertrand, „La ville des morts. Essai sur l’imaginare urbain contemporain d’apr?s les cimitires provenceaux”, Centre National de la Recherche Scientifique, Paris, 1983), cercetare care încearca sa surprinda evolutiile cimitirului ca spatiu cultural precum si problematicile derivate din statuarile acestuia. Analiza urmareste schimbarile survenite în riturile de trecere si în structura si stilistica monumentului funerar în premodernitate si modernitate, determinarile sociale ale preferintelor pentru mormântul individual si/sau de familie, evolutia structurii mormântului de la lama orizontala la monumentul funerar de mari proportii, cea a stelei funerare si a pietrei tombale, a crucii funerare, variatiile comenzii vizavi de utilizarea materialelor de constructie folosite la „ridicarea” monumentelor funerare – calcare, granituri, marmure –, evolutia epitafului, a continutului acestuia, a structurii narative si a limbajului inscriptiilor funerare, a reprezentarilor desprinse din imaginarul textului epitafial si din aplicatiile artei funerare, simbolistica standardizata a acestei arte, informatiile care reflecta relatiile intrafamiliale, solidaritatile de grup, viata cotidiana. Independent de tematicile mentionate sunt abordate rolul religios si functionalitatea estetico-etica a manifestarilor artei funerare, arta covârsitor influentata de popularizarea/popularitatea curentelor artistice si de comanda sociala; „simbolurile din cimitire sunt enciclopedii virtuale ale simbolicului” (Douglas Kleister, „Stories in Stones. A Field Guide to Cemetery Symbolism and Iconography”, Gibbs Smith Publisher, Salt Lake City, 2004, p. 11) care vorbesc în locul defunctilor, elementele decorative, plastica cu motive vegetale si animaliere fiind o reflectie unificata despre conditia umana, despre moarte ca mister, despre relatia sinuoasa cu divinul. Autorii acorda, de asemenea, o atentie speciala studiului panteonului, urmarind geneza acestuia, functionalitatea sa pedagogica si identitara.

Frecvent, în cercetarea occidentala, monumentele funerare au fost analizate si „descrise” din perspectiva istorica, cultural-antropologica, sociala si filosofica, complexitatea transdisciplinara a abordarilor fiind conditionata si de natura epitafului care, ca act cultural, are finalitate educationala, reflectând mostenirea culturala a comunitatilor careia îi apartine; îndeosebi prin inscriptia tombala, pietrele funerare sunt o „fereastra” spre trecutul istoric. Iconografia pietrelor funerare consta în reprezentari simbolice religioase, în embleme ale statutului socio-profesional, în imagini ale celui/celei disparute, tot atâtea limbaje culturale. Studierea pietrelor funerare poate oferi date esentiale, de ordin biografic si istoric (dincolo de caracterul substantial al textului inscriptiilor funerare si de semnificatiile istorice ale informatiei, se manifesta si o anumita „universalitate”, transistoricitate chiar, a mesajului afectiv).

Cele mai multe dintre studiile de profil au insistat, în general, cu anumite nuantari, si pe surprinderea unor particularitati ale vietii unora dintre membrii comunitatii cercetate. Daca Antichitatea nu i-a construit Mortii o imagine terifianta, Europa medievala a ciumei, razboaielor particulare si epidemiilor a impus imaginarul mortii hâde, reprezentari precum scheletul descarnat si dansul mortii care domina spatiul public, dar si privat, toate formele culturale ale epocii. În modernitate, mai vizibil din epoca victoriana, monumentului funerar (elaborat) i se acorda o semnificatie deosebita în economia cultului mortilor. Cripta devine o prezenta constanta, iar epitaful câstiga în individualitate, desi cavoul ca element specific arhitecturii funerare, ca evolutie, este efectul cultului familiei. Mormântul simplu, constând doar din crucea care marca locul „locuintei” defunctului/ defunctei, exprima, de regula, statutul economic precar al succesorilor raposatului/raposatei. Cei de conditie modesta apelau, înca din secolul XIX, la „productia în serie”; firme specializate reproduceau piese metalice care standardizau însemnele crestine fundamentale (vezi articolele funerare metalice care îi reprezinta pe Isus crucificat si pe Arhanghelul Mihail, pe îngerii protectori); astfel de piese, de productie austriaca, piese care substituiau lespedea funerara, se utilizau si în cimitirele romano-catolice urbane din Banat si Transilvania (vezi cimitirele din Timisoara, „Cimitirul militar” din Resita, cimitirul din Anina, cimitirul romano-catolic din Gherla, „Cimitirul Central” din Bistrita etc.). Fenomenul este constant, caci îl întâlnim si în secolul XX, în cimitirele sarace, dar si în cele municipale, de data aceasta si ca efect al impunerii, în perioada postbelica, a monumentului cazon, neindividualizat prin elemente de arta funerara (ca reprezentari religioase se reproduc în „gips” efigia lui Christos suferind pe cruce, Christos Pastorul, Fecioara Maria, îngerii pazitori). Cel mai vechi simbol, expresie a identitatii confesionale, este crucea ca imagine a Salvarii si Renasterii. În secolele XVIII-XX, numai în cimitirele bisericii romano-catolice, figureaza peste 50 de forme ale Crucii. Cele mai utilizate si populare aplicatii ale crucii sunt, în secolele XVIII-XIX, crucifixul (frecvent utilizat din secolul XIX), crucea latina, reprezentari ale lui Isus crucificat, crucea celtica (des utilizata în secolul XIX), crucea greaca (sau „rusa”, cum e numita aceasta în spatiul anglofon), crucea scotiana (numita si „a Sfântului Andrei”), cea egipteana.

Cimitirul ca loc al locurilor

Din analiza sumara prezentata reiese ca cimitirul urban asigura realizarea comunitatii celor morti, vizibilitatea interactionarii dintre comunitatea acestora si cea a celor vii, etalarea statutului social al defunctului, comemorarea si coeziunea macrogrupului careia i-au apartinut odata cei acum separati fizic de acesta. Cimitirul va fi impus ca realitate/loc social în secolul XIX, desi cimitirul modern a atras dupa sine aspecte insalubre si spaima de epidemie (în Europa exista, în acest secol, înca obiceiul de a lasa animalele sa pasca în cimitire, iar în America cimitirele erau adesea inundate – precum în New Orleans sau Louisiana – deversându-si o parte din ramasitele umane în orasele epocii). Primele masuri cu caracter sanitar, au fost întreprinse în relatie cu temerile vizavi de posibilele contaminari rezultate ca urmare a practicilor de înhumare executate inadecvat de catre comunitatile traditionale, dar si de firmele de pompe funebre. Astfel, parlamentul englez suspecta funeraliile ca fiind responsabile de raspândirea ciumei negre (de acea, în 1665, masuri de ordin legislativ au limitat numarul de participanti la funeralii, ceremonii cu pompa si au impus o anume adâncime a gropii). Dificultati au fost întâmpinate de autoritatile locale si când acestea au încercat sa-i convinga pe supravietuitori sa renunte la obiceiul de a-si înmormânta rudele defuncte în pamântul posesiunilor funciare familiale (mosii, ferme); astfel, dupa 1780, multi dintre mortii Parisului au fost dezgropati si reînhumati în noul sistem de catacombe.

În alt spatiu geografic, în America, o serie de epidemii vor determina „reformarea” cimitirelor, constituirea acestora ca „gradini” precum „Mount Auburn” în Boston (1831), „Laurel Hill” în Philadelphia (1836), si „Green-Wood” (1838) în Brooklyn. Arta funerara romantica va relansa cimitirul ca loc al memoriei care are nevoie de administrare si protectie ca oricare spatiu public. În scurt timp, atât în Europa cât si în America, cimitirul capata o functionalitate complexa, devine un spatiu în dezvoltare, un loc în care oamenii si cuplurile se pot întâlni ca într-o gradina publica pentru a medita sau pentru a admira plastica funerara (exista, în epoca, un fel de propensiune pentru „landscape architects”). Noile evolutii estetice si topografice, caracterul de spatiu deschis, în unele cazuri, creeaza dificultati în sublinierea diferentelor dintre parcul care poate semana cu un cimitir sau cimitirul care, fiind imaginat ca o gradina, începe sa semene cu una elaborata, chiar cu un parc englezesc. La sfârsitul secolului XIX, astfel de provocari estetice si de natura identitara vor stimula „Forest Lawn Memorial Park” numit si „Disneyland of the Death”, datorita perspectivei firesti, chiar ludice asupra cimitirului. Performanta sugerarii firescului va fi atinsa, însa, doar în ultimele decenii ale secolului XX ca urmare a profesionalizarii funeraliilor, chiar a industrializarii acestora în metropole; astfel, evenimentul funerar pare un episod înscris în cronologia oricarei vieti, fiind „rezolvat” în cel mai civilizat mod posibil. Acest gen de industrie beneficiaza nu doar de recomandarile legiferate, ci si de o anume practica legata de efortul de a elimina reprezentarile „mortii urâte” (profesionistii mortii beneficiaza, mai ales în America, de publicatii de profil precum cele editate de Evelyn Waugh, „The Loved One” si Jessica Mitford, „The American Way of Death”).



Expulzarea cimitirelor la periferia orasului pare a dovedi teoria operarii unei rupturi între lumea viilor si cea a mortilor. Cimitirele parohiale si cele urbane nu mai sunt locuri frecventate ca orice spatiu public, îndeosebi datorita încadrarii lor spatiale în afara topografiei comunitatii celor vii. Daca cimitirul parohial era o prezenta definitorie pentru spatiul crestinatatii (amplasarea cimitirului se încadra si respecta diviziunea spatiala specifica lumii rurale, diviziune care presupunea ridicarea bisericii în mijlocul comunitatii, în calitate de ax al acesteia; în jurul bisericii era constituit si extins cimitirul pe care enoriasii îl strabateau când mergeau la slujba si pe care oricum îl vedeau zilnic, în timpul deplasarilor cotidiene). Cimitirul urban modern, bine delimitat spatial, pare proiectat pentru a fi ascuns privirii, periferizarea lui parându-le tanatologilor o imagine a refuzului mortii sau un efect al legislatiei sanitare din secolului XIX. Evolutiile cimitirului modern în secolul XX presupun manifestari precum laicizarea spatiului – fenomen datorat, cel putin în parte, aparitiei cimitirului municipal multiconfesional, dar si paradoxului înmormântarii agnosticilor si ateilor în pamântul sfintit al cimitirelor –, epitaful care exerseaza un discursul laic vizavi de moarte, variatiile reprezentarilor si ale ceremonialul funerar (variatii datorate naturii regimului politic, statutului decedatului/decedatei, contextului mortii – accident, emigrant decedat departe de patrie, dezradacinat, sinucigas, asasinat). Indiferent de locatia cimitirului, acesta presupune o materializare a discursurilor alternative despre finitudine, despre disolutia fizica, despre postexistenta. Daca omiletica va propune cimitirul ca loc al certitudinii senine si ca forma de terapeutica, cimitirul ca loc social este o expresie a paradoxurilor mortii – spatiu al elogierii si comemorarii strabunilor si rudelor defuncte (functionând astfel si ca liant social, interuman care fortifica solidaritatile de grup), dar si loc de manifestare a tristetilor de neconsolat, tristeti sugerate de lamentoul epitafurilor si comportamentele supravietuitorilor care îti viziteaza mortii.

---