Secretul geamiei. La Constanta
articol aparut in Cultura, nr. 149 din 2007-11-15» cultura cultura antropologica »
Autor: CECILIA VICTOR
Am fost fericita si în locuri în care n-am fost niciodata, dar în care mi-am dorit enorm sa fiu. Fara s-o stiu asadar, ajung la Constanta, printre stradutele pietruite ale batrânului Tomis, cartier nostalgic al orasului. Întreg cartierul, în care se afla moscheea, statuia lui Ovidiu si muzeul de arheologie, e întins de-a lungul falezei. Ratacesti printre arome marine si exotice, de braga, melci si midii, printre stradele si cârciumioare, încercând sa descifrezi pietrele romane si sa întelegi cum convietuieste acest loc cu plaja unde mii si mii de oameni îsi dezvelesc vara trupul în soare, îmbaindu-se în mare. Un singur lucru pare a mentine acest cartier latin în prezent: marea, cu care împartaseste întreaga istorie. Cel mai bun loc sa-l privesti este turnul minaretului, de unde dezlegi cladirile dupa vârstele lor, acoperisuri si înaltimi si le descoperi cu enorma placere multiculturalitatea. Pe o distanta de câtiva kilometri patrati coexista o biserica romano-catolica, o catedrala ortodoxa româna, una elina si o moschee musulmana.Tot aici este o batrâna geamie, unde se reuneste si azi comunitatea turca a orasului. Ca orice lacas de cult musulman, e inaccesibil femeilor. De pe balconul hotelului de vis-à-vis, unde venisem în concediu, urmaresc barbatii ce intra grabiti la slujba. Vara torida la orele prânzului, pustiu si caldura apasatoare peste umerii lor. Musulmanii îsi urmeaza siguri drumul, cu un mers familiar, ca si cum ar împartasi cu totii acelasi secret. O mare familie, doar de barbati. Secretul lor, al vorbelor ori al sunetelor slujbelor lor, al ritualului si miscarilor lor, nu-l voi afla niciodata. Si totusi, frumusetea geamiei îmi surâde chiar din inima ei, parca ar vrea sa-mi devoaleze secretul. Sufletul de femeie al geamiei ma lasa sa-l citesc pâna-n adâncuri. Fara teama, fara prejudecati. Înteleg de ce aerul conspirativ cu care merg acei barbati de doua-trei ori pe zi la ceremonia lor religioasa îmi e familiar: aerul lor e ca viziteaza în secret o iubita. Pacat ca nu se pot vedea pe ei însisi cât de frumosi sunt în interior când fac asta si ca obiceiul islamic de a avea mai multe sotii le contrazice credinta. E o discrepanta între intoleranta religioasa a mahomedanilor, intoleranta lor fata de civilizatia occidentala si cutuma de a avea mai multe sotii - un gest de o toleranta sexuala nemarginita. Este ceva care nu rimeaza între strictele lor reguli religioase si sociale si flexibilitatea incredibila în privinta numarului de relatii oficializate cu sexul feminin. Dorinta lor de dominare face din geamie un melc întunecos si umed. Chipul de femeie al bisericii este fortat sa se apere de lumina zilei acoperindu-se cu hijabul si atâtea secole de misoginism iau alte si alte forme, germinate înca de o grea neîntelegere fata de sufletul femeii. Plus de realitate. Calatorii„Ai uitat, în fine, ca fiecare om traieste doar clipa prezenta, si ca, prin urmare, nu o pierde decât pe aceasta”. (Marc Aureliu, “Catre sine însusi”)Uneori sunt atât de aproape de o alta dimensiune temporala si materiala, încât nu mai pot distinge între cele doua realitati; realitatea devine mit si visul realitate; nimic din ce stiam nu mai are acelasi sens ori el e complet înlocuit, iar ceea ce-mi doream, evadarea din aceasta lume, fie si numai pentru o clipa, e la un pas. Nu stiu însa cum arata si cum m-as simti în acea lume ori în intervalul care ne desparte; desi mi-l doresc atât, intervalul ma sperie. Evident ca nu sunt înca pregatita, trebuie sa-mi apropii si mai mult necunoscutul.Exista diverse grade de realitate; realitatea unui vis poate fi uneori mai „reala” decât cea din starea de veghe. În vis, viteza, timpul si spatiul sunt altfel contopite, ajungi mai usor dintr-un loc în altul, uneori prin mijloace imposibil de conceput în alta dimensiune, cum ar fi zborul sau teleportarea. Cum, bunaoara, în unele vise, ne deplasam dintr-un punct în altul aproape instantaneu, abia mirându-ne. Prima realitate, cea cu care esti obisnuit, o traiesti si o parcurgi metru cu metru, temporizat de fiecare secunda, obositor si ineficient. Cei ca mine, cu luciditatea ascutita si slefuita precum o oglinda ce mareste si apropie, abia asteapta, chiar cauta, orice ocazie sa evadeze din momentul prezent si a mai arde din etapele devenite atât de obositoare si lipsite de sens. Într-adevar, în vis lucrurile se simplifica miraculos. Ajungem mai repede sa facem esentialul sau prevestim evenimente, aflându-ne chiar în acea realitate alternativa, deplasându-ne în ea. Pe de alta parte, mult mai la îndemâna, de câte ori nu ne uimeste cineva de lânga noi, dar atât de departe, încât ne întrebam „pe ce lume traieste”? Îi gasim diferite explicatii: educatia, contextul social, chiar gradul de prosperitate economica, desi avem aceeasi vârsta, putem fi vecini si chiar lucra sub acoperisul aceleiasi cladiri. Nu e de fapt realitatea noastra complet alta decât cea a celuilalt? Pentru el, viata mea ar fi vis, asa cum pentru mine viata lui ar putea fi cosmar, si invers. Dar când viata mea proprie îmi pare vis, ce îi e aceluia visul meu? Cât de departe suntem atunci unul de celalalt? Mi se întâmpla uneori sa-mi fie teama ca „se va rupe firul” acestei realitati si va fi demascata piesa în care joc un rol, ca si cum viata mea ar fi un cod, o interfata si as trai simultan în alta forma, loc si timp. Sunt fulguratii rapide, în care distantele dintre oameni, tari si continente mi se par nesemnificative, când ma simt literalmente cetatean al universului. Straniu, dar îmbatator, o senzatie de înot prin „semnificantul suprem”. As vrea sa fiu avertizata cu privire la schimbarea de roluri, la transferul între realitati. Mai rar, si mai profund, recunosc ca ma sperie gândul ca voi pierde confortul material de care ma bucur aici. Cu siguranta ca temerile de aici le tragem cu noi „dincolo”, orice ar fi acesta; acesta este rostul luptei pe care o dam aici pentru transformare. Dar ne sunt necesare gânduri cu perspectiva cât mai larga si cât mai multa cunoastere îndreptata spre cer; lumea trebuie privita prin telescop, nu prin lupa, marire, nu micsorare, în sus, nu în jos. Nu de la etajul 7, ci de la etajul 100 în sus. De aceea îmi e atât de drag Chicago, un oras experimental, unde zgârie-norii te obisnuiesc cu înaltimile. Aceeasi senzatie de bi-realitate ma pune alteori în postura benefica a unui spectator cu o luciditate de otel, ce face ca totul în jur sa devina derizoriu. Atunci îmi doresc sa întorc telescopul Hubble spre mine. De fapt, singurul gând care ma întretine reconfortant este ca Dumnezeu e în mine si ca a-l cauta, deci a privi în mine, este un mod eficient si sigur de a-mi petrece viata. Este ceea ce da valoare si superioritate vietii mele si libertate spiritului meu.Nu mai putin, poate cea mai stranie realitate este cea pe care o poti defini ca pe amintirea unui vis. Ce e, unde e fiinta ta ori sufletul, bunaoara, când îti vine în minte o imagine draga pe care crezi ca ai visat-o acum multi ani si parca ti-ai mai amintit în cursul timpului si cu toate acestea nu poti localiza în timp acel vis, nici daca ai visat nu stii, dar stii sigur ca ai mai pasit pe acolo cu gândul. Se întâmpla astfel sa fiu în vis într-un parc imens, din Londra, cred, unde ma plimbam singura. De multe ori în copilarie, ma consolam cu gândul ca daca as fi vreodata închisa într-un spatiu recluzionar, as putea trai numai din lecturile si trairile de pâna atunci, „o primavara doar din clipe ce-aduc în cer luceafarul de dimineata”. „Aveam placeri de roze si gânduri de senin, umblam prin noua ceruri dupa izvorul ierbii, vedeam cum trece toamna, simteam mirosul iernii”, scriam pe atunci si asa este si acum, când sufletul revine cuminte peste tot unde a fost. La Londra si parcul meu oniric, cu vegetatie debordanta, în Tiergarten la Berlin sau în Central Park din New York (unde n-am fost înca niciodata, dar unde stiu ca voi ajunge odata). Parcurile si natura dau esenta visului, schimbând mereu locatia sufletului. În calatoriile sale initiatice, sufletul descifreaza multe din sensurile vietii pe care o traieste, oriunde si cu oricine ar fi. El te conduce sau reconduce într-un loc anume, rememorând, întelegând lumea, revelându-ti sensurile ei, ca si pe cele ale semenilor si ale creatiilor lor. Si putin mai conteaza atunci daca visul este viata sau viata este vis. Important este totul si fiecare clipa. (Fragmente din volumul „Calatorii de la etajul 95 in sus“)