Marxism rezidual
articol aparut in Cultura, nr. 149 din 2007-11-15» cultura cultura ideilor »
Autor: TEODORA DUMITRU
Întâmplator sau nu, în ultimele luni n-a iesit nicio revista frantuzeasca fara macar un articolas care sa puna reflectorul pe stânga si pe avatarii ei. Indiferent daca piseaza pâna la refuz ultimul volum al lui Mailer despre Hitler, nazismul sau politicile suburbiilor Parisului, presa franceza de idei nu-si tradeaza pasiunea pentru stânga. Aproape oricine e în stare sa lege coerent doua propozitii de descendenta marxista va gasi în Franta un public dispus sa le efectueze receptarea. Dar nu oricine va primi o catedra sau un curs la universitate. Pentru asta e nevoie de niste flic-flacuri în plus.
Cum ar fi statutul de detinut politic. Concretizare : ce e bun de bagat dupa gratii în Italia primeste seminarii la École Normale Supérieure ori la Sorbona, stima lui Althusser & comp. si a altor penseurs care n-au avut norocul unui capital de imagine obtinut prin operatiunea „bagat la gherla pentru ideile sale“. Si, ca sa deconspir cât mai urgent concretizarea, ma refer la interviul pe care publicatia „Le Magazine littéraire“ (numarul din octombrie) i l-a luat lui Antonio (Toni) Negri, cunoscut traficant de idei debitoare marxismului si un si mai cunoscut acuzat de complicitate în asasinarea lui Aldo Moro. Toni Negri a frecventat de tinerel miscarile cu resort marxist din Italia, a fost profesor la universitatea din Padova, unul dintre patronii câtorva concepte si formatiuni de marxism à l'italienne („operaismul“, „Potere operaio“ si „Autonomia operaia“, toate axate pe teza autonomiei muncitorului în post-marxism) si posibila eminenta cenusie care ar fi motivat ideologic rapirea si asasinarea premierului Moro de catre Brigazile Rosii, în 1978. Distinsul a fost acuzat fara probe în afacerea Moro si arestat. În 1983, este ales deputat si, ca efect al imunitatii parlamentare, eliberat. Perseverenta justitie italiana reuseste sa-i ridice însa imunitatea, dar ilustrul fugise deja în Franta. Între 1983 si 1997, Negri traieste asa-numitii paisprezece ani de exil la Paris (Franta e un teren favorabil insilor cu CV-ul lui Negri ; cei mai multi dintre insurgentii saptezecisti italieni sunt azilati în Franta, specializata în aceste forme de azil). Aici, a predat la Paris-VIII, a scos împreuna cu Michael Hardt o revista si a scris vreo trei carti. În 1997, dupa paisprezece ani de exil sampanizat, decide sa se reîntoarca în Italia si sa faca pasul de la Sorbona la „dupa gratii“ (acuzatiile împotriva lui ramasesera în picioare, chiar daca restrânse la „asociere subversiva“ si „responsabilitate morala“ în turbulentele anilor '70). Autodenuntul lui Negri si invitatia pe care o face justitiei italiene de a-l reîncarcera nu sunt decât inversul a ceea ce par: adica nu actiuni de confirmare a verdictului justitiei, ci niste actiuni de fronda, o asa-zisa gherla empatica la cauza celorlalti saptezecisti tinuti înca prin închisorile italiene. În închisoare scrie „Empire“ (în colaborare cu Hardt, aparuta în SUA, în 2000), iar din 2003 este eliberat conditionat.*Interviul publicat de revista franceza are si el o coafura strategica. Toni Negri apare exact în închiderea numarului prevazut cu un sprintar dosar despre marile dispute dintre filosofi, adica la finisul liniei care începe cu Platon si Aristotel. Un arhi-dosar deci: de la Platon la Negri. Dar cu cine se afla în disputa Negri ? Întrebare cu raspuns obvios : Negri e insul aflat prin excelenta în stare de disputa. De pe pozitia victimei briliante, si possible. Chiar în coloanele care introduc interviul, el câstiga din pozitia dezechilibrului : „filosof italian cu trecut agitat ... ocupa un loc esential în analiza mondializarii neoliberale“, dar, nota bene, „putin comentat în Franta“! Care sa fie cauza „indispozitiei“ comentatorilor? Poate „trecutul sau de militant politic“ sau de „implicat“ în cazul Moro? se-ntreaba „Le Magazine littéraire“... În ceea ce ma priveste, refuz sa iau în serios propos-ul revistei franceze : cazul „Negri“ vs. „indispozitia Frantei“ (care repet, l-a azilat timp de paisprezece ani, i-a publicat carti si i-a oferit cursuri la universitate) mi se pare un motor de discutie inexistent.Dar sa pretindem ca nu este inexistent. Ce vrea deci „Le Magazine littéraire“ de la Toni Negri? În primul rând o delimitare tactica : nu individul cu trecut suspect si pareri politice dubioase este invitat la discutie, ci „omul de bine“ Toni Negri, „omul care cauta sa înteleaga lumea în care traieste“. Doar ca aici vine un paradox dezvoltat involuntar si de redactorii revistei franceze : e relativ imposibil sa te învârti imaterial în jurul acestui guru „esential“ si „renovator“ fara sa-i ticsesti paginile cu detalii biografice si fotografii de când îl tinea mama în brate pâna la prim-planuri cu gratii si pumni strânsi. Asa ca: lasati-l pe Negri sa fie Negri si dati drumul la banda. Ceea ce urmeaza sunt mai mult încercari din zona clarificarii conceptuale - în care intervievatorul mimeaza (sau nu) confuzia strategica posterioara marilor creatii de limbaj, iar Negri reproduce abstract-ul cu care de regula îsi de-confuzeaza intervievatorii. Respectiv : descâlcirea notiunilor de „comun“ (care la domnia sa difera „fundamental“ de „privat“ si de „public“) si „multitudine“ (o notiune polemica, post sau anti-statala, fabricata în opozitie cu cele de „popor“/ „natiune“ si post-marxisa, în opozitie cu cea uzuala de „clasa“, care exlude o mare parte din ceea ce întelege Negri prin „multitudine“, adica „femei (?!), imigranti, tineri, elevi“ ). Care e criteriul demarcativ al multitudinii? Posesia comunului : „Comunul este pentru multitudine concomitent o conditie si un rezultat. În calitate de conditie, comunul reprezinta conditia lingvistica sau comunicationala, comunitatea de sens. Dar el este, în acelasi timp, si rezultatul actiunii oamenilor ... ceva în stare de constructie permanenta“. Deci: „multitudinea“ este ceea ce are în comun un „comun“, iar „comunul“ ceea ce are „multitudinea“ în comun. Mai departe. „Marea problema“ a situatiunii pare sa fie urmatoarea, apud Negri : „sa transformam ceea ce e public în comun“. Si aceasta nu se poate face decât „prin intermediul formulelor democratice radicale, apte sa recupereze functia comunului din aceea a publicului“. Sigur. Suntem în stare sa facem asta. În timp ce intervievatorul ia în draci notite, Negri devine si mai galant în detalii : „schimbarea“ trebuie sa depaseasca „transcendentul“ „corespunzator unei suveranitati de tipul Stat“, trebuie sa se desfasoare într-o „imanenta absoluta, în realitatea vie“. Adica „ceea ce n-a facut socialismul real, nici înaintea lui, iacobinismul, care operasera în deplina confuzie a comunului cu publicul“. Era nevoie sa vina un presupus kidnapper reabilitat al lui Aldo Moro sa arate cu degetul ce îi lipseste lui Marx. Adica : 1. lecturile din Foucault 2. lecturile din Deleuze si 3. bibliografia despre capitalismul cognitiv si despre subiectivitatea clasei muncitoare (cumva, adica, a „multitudinii“). În plus, Marx n-a vazut nici ca „lumea e facuta din inteligenta si amor“. De-aia îi tot dadea cu capitalul. Negri nu crede în capital. Indubitabil, de la Marx trebuie sa plecam, recunoaste el, dar sa fim vigilenti : nu capitalul a creat proletariatul (interviul e prea scurt, Negri nu are loc de detalii si, oricum, e mai practic misterul), iar indivizii (ati spus cumva bernard-henry levy-isti ?) care tin sa foloseasca stânga ca pe un „simplu gestionar al capitalismului“ trebuie eradicati. Sau macar facuti de râs, daca ecarisajul e metoda non grata.Negri si „Negri“Dar un interviu e un interviu. Negri poate sa declame, fara riposta, în fata oricarui microfon, ca este împotriva globalizarii de factura neoliberala. Dar tot Negri a scris „Empire“. Intens publicitata, cu peste 500 000 de exemplare vândute, superlativizata, „biblia antiglobalizarii“, „noul manifest al comunismului“ (apud Zizek) etc., „Empire“ este o carte care a beneficiat de toate serviciile capitalismului - publicitate sfruntata plus toate mecanismele adularii comerciale, „cea mai importanta carte a deceniului“, „singura capabila sa explice mecanismele mondializarii plus alte x, y, z aspecte“. Autorul ei italian a beneficiat si ca persoana fizica de avantajele retelei si ale nomadismului pe care le imputa (chiar cu titlu descriptiv, cum se va vedea mai jos) „Imperiului“ : împotriva deciziei tribunalelor italiene de a-l încarcera pentru prezumtiva lui implicare în cazul Moro sau în revoltele din anii '70 si de a-l vâna pentru ispasirea sentintei, insi de te miri unde scot site-uri si posteaza pe bloguri concentrate de teorii si de idei în care cer/ impun/ zbiara dupa amnistierea si reabilitarea acestui neo-Dreyfuss cu forta unui imperativ categoric. Negri e unul dintre anti-globalistii notorii, în schimb „Negri“ e o marfa globalizata, care circula pe piata unificata a ideilor, „Negri“ e Kosovo si Irak, „Negri“ e G7, e FMI, e razboiul din Golf. Este un simptom al „imperiului“ la fel ca oricare dintre simptomele enumerate în fraza anterioara. Cu atât mai mult cu cât Negri nu-si da seama ca e „Negri“. „Negri“ e o marca transnationala nomada, ca Guevara. Un ins care, chiar daca e exonerat de orice implicare în cazul Moro, s-a contaminat semantic de cazul Moro prin mecanismele publicitare si internautice care si l-au disputat. „Negri“ circula în acolada cu „asasinarea lui Aldo Moro“. Aceasta l-a facut o marfa atractiva, i-a acordat catedra la Sorbona si credit intelectual. Exonerarea lui Negri, adica scoaterea lui din acolada, echivaleaza cu smulgerea epoletilor. Îl promoveaza într-un caz etic (reabilitarea, martirizarea etc.), dar îl degradeaza din cel publicitar (unicul globalizant, adica performant). Mi-e jena sa spun asta, dar capitalul simbolic al unui ins descreste în urma verdictului „achitat“, „amnistiat“. Altfel spus, e mai pasionant daca e încâlcit indistinct într-o afacere murdara pâna la crima, decât daca este dovedit nevinovat. Un ins nu devine azi un simbol daca este declarat net „nevinovat“, ci daca cocheteaza cu nevinovatia. Apropo, mafia italiana este recunoscuta drept cea mai profitabila „societate pe actiuni“ din Italia, intens publicitata prin chiar secretizarea si obscurizarea pe care le invoca drept deontologie elementara. Si, probabil, cel mai lucrativ produs de export italian. O transnationala invidiabila. Singurul produs italian spre care politica de imagine a lui Negri ar trebui sa tinda. Mafia si Negri sunt doua produse regionale care exista fiindca au fost cooptate într-un proces de mondializare indescriptibil de bine pus la punct.Cei care cer amnistia lui Negri si reabilitarea lui ar suferi daca Negri ar fi, concomitent cu „amnistiat“, exonerat si de titlul de „eminenta cenusie“. Nu s-ar conforta deloc la ideea ca Negri a fost doar un bibliograf fara impact social real, un ins care-si lua salariul de la universitate cu un gest comun si care era obligat de balastul bibliografic detinut sa fabrice teorii, cu aceeasi inerenta cu care uvrierul fabrica piese. In fine, o carte umflata de concepte importate aiuristic din bagajul conceptual al câtorva filosofi contemporani (bioputere, biopolitica, platou, retea, descentrare, deteritorializare comandament global, suveranitate imperiala, productie imateriala, comun, multitudine etc.), care îl recomanda pe Negri în primul rând drept un comerciant/ importator de jargoane (importa din Deleuze, Foucault sau Derrida fara prea mari retusuri), în al doilea rând drept un adaptor de jargoane (retuseaza douamiist filoane din Spinoza sau Hobbes) si în al treilea rând drept un ins aflat în anticamera filosofiei politice.Conceptul de „multitudine“ de exemplu (caruia îi rezerva cel putin trei-patru volume, „Kairos, Alma Venus, multitude“, „Multitude, Guerre et démocratie à l’âge de l’Empire“, „Art et Multitude, Neuf lettres sur l’art“, citez cartile traduse în Franta): suporta o hermeneutica infinita, în care marxismul e arhivat, conform multor comentatori ai sai, fara o analiza economica riguroasa care sa transeze melasa de idei. În primul rând fiindca nu indica un referent concret: „multitudinea“ nu e masa de muncitori, nici coloana de someri, nici sovietul, nici colhozul, nici alte forme de asociere în virtutea unui criteriu identificabil (ghicim totusi ca are ceva „de stânga“ în geneza ei, ca e o corijare de sfârsit de secol XX a termenilor uzati de „masa“ ori de „colectiv“). Apoi, „multitudinea“ reprezinta o functie, un logaritm pe care Negri îl poate poliza în orice directie; o progenitura conceptuala narcisista, care-i legitimeaza încadrarea în câmpul producatorilor de vocabulare: Heidegger cu Daseinul, Negri cu „multitudinea“. Din fericire pentru Heidegger, acesta n-a vrut sa rezolve situatia somerilor în zdranganit de Dasein. Negri a vrut si vrea înca sa rezolve pozitia NATO sau a FMI prin delimitarea diferentei semiotice dintre „masa“ si „multitudine“, dintre „comun“ si „public“ sau dintre X si Y. În ceea ce ma priveste, îmi permit sa observ ca putin importa pentru PIB-ul Italiei si pentru mostenirea lui Marx daca uvrierul are potenza sau potere, daca sta „întru“ sau „intro“, ca sa noicizez putin turnura. Mai bine somer decât muncitor, suna o revizie a lui Marx, apud Negri. Somerul e pur, muncitorul e corupt de contactul cu mecanismul vicios al mijloacelor de productie. Muncitorul e un lup deghizat în blana de oaie. Un patron în devenire. Somerul e serafic, abstract, perfectul antagonism al patronului. În aceasta ordine de idei, lupta de clasa reformata ar arata cam asa: un stop-cadru în care somerul lupta cu uvrierul. Staza ideala. Unul cu ghioaga ridicata asupra celuilalt. Dupa ce iese din acest cadru, filosofia lui Negri devine inoperanta. Cam în aceeasi maniera în care poate fi catalogat drept inoperant acest aspect de teologie crestina: bogatul care da tot avutul la saraci. Dupa transferul de bunuri, materialmente ramâne cu nimic, dar spiritualmente acumuleaza totul. Kingdom of heaven. Negri promite si el Împaratia/ Imperiul. De fapt nu promite : o constata si o face cunoscuta celor care traiesc în perimetrul ei, dar nu o recunosc ca atare. E si asta o acuitate: acuitatea constatarii. Care se poate combina cu o alta: acuitatea constatarii fantasmagorice sau strategice. Noua forma de suveranitate pe care o implica „Imperiul“ lui Negri (în locul anacronismului „stat-natiune“) nu este un concept care sa marcheze economia politica sau antropologia cu bataie peste 100 de ani. Nu e o paradigma esentiala. Noua entitate - „Imperiul“ - ca aparat deteritorializat, descentralizat (descentrat), ca mecanism în continua expansiune, cu centrul ubicuu si periferia nicaieri arunca pe piata niste definitii bune pentru NATO, UE, FMI ca si pentru Sfântul Duh. „Imperiul“ lui Negri este o varianta de sinteza culturala sau ce poate iesi din creierul unui ins care i-a studiat pe Spinoza, Hobbes, Rousseau si Marx: nu mai mult decât a intrat. Negri e departe de tipul intelectualului din creierul caruia rezulta o paradigma emancipata de elementele care o propulseaza. Negri nu este Marx rasturnându-l pe Hegel. Toate elementele „ transferate“ din conturile lui Deleuze sau Foucault în contul lui Negri ramân separate, nesintetizate, neasimilate de fond, si se vad la examenul radiografic cum se vad o cheie sau un ac în stomacul unuia care le-a înghitit, dar n-a facut performanta de a le si digera. E doar o contaminare bibliografica, cu iz de plauzibilitate, între niste referinte care au constituit bildungsromanul intelectual al susnumitului Negri, ocazionate de un context socio-politic extrem de particular: colaborarea (scandaloasa pentru extrema stânga italiana) dintre Partidul Comunist Italian si crestin-democratii lui Aldo Moro, în anii ‘70. Altfel spus, e un produs de sinteza cu eficienta limitata, relevant pentru hic et nunc-ul Italiei anilor ‘70 si pentru bio-bibliografia persoanei fizice Antonio Negri, nascut la Padova în 1933. Nu încerc sofisme spunând asta. Nu mi se poate reprosa, ca generalizând tratamentul, ajung la concluzii de tipul: „Capitalul“ e un text cu eficienta limitata, relevant pentru hic et nunc-ul Germaniei sau al Angliei secolului al XIX-lea si pentru bio-bibliografia persoanei fizice Karl Marx, nascut la Trier, în 1818. De ce ? Fiindca, repet esenta argumentelor anterioare, Negri n-a „rasturnat“ pe nimeni, mimeaza cu o oarecare dexteritate schimbarea de paradigma, dar nu e, substantial, un revolutionar. E strict un universitar intens publicitat, prezent pe o piata a jargoanelor, nu si pe una a ideilor dure.