Irina Iordachescu, o tânara maestra
articol aparut in Cultura, nr. 149 din 2007-11-15» cultura cultura sunetelor »
Autor: COSTIN POPA
N-as fi riscat titlul pentru o soprana de numai 30 de ani. Chiar daca datele native sunt valoroase, maiestria în arta lirica se dobândeste în timp, prin studiu si perseverenta, prin confirmari. Numai ca Irina Iordachescu atinge chiar din aceasta clipa un înalt nivel de pregatire si un profesionalism remarcabil care vin sa învesmânteze calitatile de limpezime, de prospetime timbrala, ambitusul larg, abilitatile virtuozistice. Ceea ce îmi apare ca deosebit de important este parcurgerea amanuntita a desenului melodic, potrivirea expresiilor rezultând din stilistica si din atitudinea personajelor, frazarea cu sens, subtilitatile.
Talentul Irinei Iordachescu este evident. Si nimic nu ma poate îndeparta de la convingerea existentei unei gene maiastre, ce-si are radacinile în profunzimea artistica a cântului si jocului tatalui ei, marele nostru bariton Dan Iordachescu. Cu aceasta mostenire deloc de neglijat, este cert ca lucrul în Conservator cu profesoara Maria Slatinaru-Nistor – ea însasi o reputata voce si interpreta – dar si colocviile de substanta pe care Irina le-a avut cu tatal ei (tot în studentie, la clasa de Lied – Oratoriu, dar nu numai) au dus la rezultatele de astazi. Si Dan Iordachescu a fost un minutios al expresiei, un colorist al sunetului, si Irina Iordachescu vadeste aceleasi înclinatii. Cu inteligenta si fina muzicalitate, soprana nu lasa sa treaca nici un moment fara sa comenteze o nota, fara sa sublinieze o nuanta, fara sa redea o indicatie a compozitorului, respectând agogica, dar trecând-o prin propriul ei filtru artistic.Observarile mele au fost inspirate de doua recente talmaciri ale Irinei Iordachescu oferite publicului Operei Nationale Bucuresti: Susanna din „Nunta lui Figaro” de Mozart si personajul titular din „Lucia di Lammermoor” de Donizetti. Doua eroine de diferita factura, una impregnata de lirismul si farmecul maestrului de la Salzburg, cealalta reprezentanta tipica a belcanto-ului romantic din prima jumatate de Novecento. O Susanna delicata si incitanta, visatoare câteodata, cu rafinament de cânt si joc minutios gândit a propus Irina Iordachescu la debutul sau în rol. Si chiar daca, pe alocuri, sonoritatile s-au mai confruntat cu cele orchestrale, stralucirea lor a ramas aceeasi. Artista frazeaza impecabil, preciziunea intonatiei este milimetrica, filigranul mozartian este la locul lui, aerat si diafan. Neobosita, cu miscare continua în interesanta si captivanta regie a lui Alexander Radulescu, a fost o Susanna debordanta, motor al actiunii. Au anturat-o în celelalte roluri principale, sub bagheta vivace a lui Tiberiu Soare, colegii Oana Andra (delicios Cherubino), Vicentiu Taranu (Contele), Ionut Pascu (Figaro excesiv de... revolutionar), Simonida Lutescu (mult prea placida Contesa). În opusul donizettian, Irina Iordachescu a atras înca de la primele note, de la cavatina „Regnava nel silenzio”, prin trairea intensa, prin cântul plin de daruire si pasiune, prin sensibilitatea conferita eroinei. Nuantarile au fost prezente la tot pasul, eterate pianissime au strabatut („Verranno a te sull’aure”) duetul cu Edgardo, acutele au impresionat (Mi bemol-ul final al duetului cu Enrico este doar un exemplu), totul consfintind un parcurs urmat ascendent pe durata serii, culminant în marea arie a nebuniei din actul al III-lea. Valentele de expresivitate, iscusinta în mânuirea frazelor muzicale, abilitatile de abordare a coloraturii, emotionalitatea picurata în sunet sau gest au fost cuceritoare. La tot pasul, a fost evident profesionalismul cu care tânara soprana prepara rolurile, cu care se implica în spectacol. Si în „Lucia di Lammermoor” a jucat convingator, desi – îmi mentin parerea – regia lui Ognian Draganoff nu inspira. Meritul unei astfel de interprete devine si mai mare. În rolul fratelui Luciei, Enrico, brasoveanul Adrian Marcan a dovedit o data în plus ca poseda unul dintre cele mai importante glasuri de bariton din tara, prin timbrul de placuta culoare, prin omogenitate, impetuozitate în accente si acute impunatoare (La bemol-ul din finalul duetului cu Lucia, de pilda). Exista însa la valorosul artist si reversul medaliei. Siguranta si penetranta îl duc la o oarecare indisciplina sau, mai corect spus, la o lipsa de echilibru în gestionarea frazelor, lasând permanent impresia unei fortari a limitelor, într-o nestavilita dorinta de epatare. Nu e nevoie. Marcan se recomanda prin propriile sale calitati de vocalitate, este tipul clar de bariton liric romantic si de aici trebuie sa porneasca abordarile sale, fara excese, fara îngrosari. Asa cum a fost, admirabil, în duetul cu Lucia din actul secund.Timbralitatea cu patina autentic italiana a tenorului Marius Manea (Edgardo) a iesit în evidenta înca de la expansiva declamatie de intrare, iar aria ultima, „Tombe degl’avi miei... Fra poco a me ricovero”, a fost fara repros, cu legato frumos condus. Poate si emotia debutului, poate o insuficienta a concentrarii l-au condus în anumite momente la deficiente ritmice (duetul cu Lucia din primul act), la imprevizibile rateuri (chiar nota de Si bemol... „Ah! Ah! vi disperda” din ansamblul final al actului al II-lea) si, în consecinta, la temeri si refugii în falsetto (moartea eroului). Instabilitatea tehnica este însa perfectibila si privesc în continuare cu încredere evolutia tânarului tenor care, prin studiu serios si amanuntit, poate atinge performanta la care poate si trebuie sa aspire.În alte roluri, în constanta evolutie a aparut basul Horia Sandu (Raimondo) iar surpriza a venit din partea tenorului Teodor Ilincai, foarte eficient în scurta, dar dificila si totodata problematica (de obicei!) interventie a lui Arturo.Cu obisnuita-i pricepere a dirijat Adrian Morar, desi nu a reusit întotdeauna sa polarizeze atentia instrumentistilor. Ma gândesc acum doar la acordul din debutul actului secund. Cele doua seri au stat sub semnul Irinei Iordachescu, printre altele, recent debutanta la Teatro alla Scala din Milano, ce-i drept într-un rol mai putin cunoscut – Zenyo Kari din creatia mondiala a operei „Teneke” de Fabio Vacchi – dar cu o prestatie remarcata de presa „pentru forta ei expresiva”. Iar faptul ca însusi celebrul sef de orchestra Riccardo Muti a invitat-o pentru o serie de spectacole europene cu opera „Il ritorno di Don Calandrino” de Cimarosa spune foarte multe.