Ultima reverenta bistriteana
articol aparut in Cultura, nr. 149 din 2007-11-15» cultura cultura literara »
Autor: RITA CHIRIAN
Mitul scriitorului provincial – ignorat de canoane si condamnat ireversibil la obscuritate – e dinamitat constant în ultimul rastimp, ba chiar exista voci care soptesc ca „centrul“ ar sugruma poezia si ca ea, fragila si înger palid cum este, s-ar fi retras într-o locuinta de vara mai primitoare. Si daca ar fi sa amintim numai câteva nume care se singularizeaza si care fac valuri din felurite colturi de tara, ar fi suficient sa-i enumeram – dintre cei mai tineri – pe Dan Coman, T. S. Khasis, Constantin Acosmei, Stefan Manasia si înca vreo doi-trei. Din aceasta bibliografie selectiva, triada bistriteana, Dan Coman, Marin Malaicu-Hondrari & Florin Partene face o figura (neoexpresionista) de cea mai buna calitate. Numai ca ponderea fiecaruia dintre ei (validitatea poetica) este îndelung analizabila.
Ultimul debut din grupul nordic este acela al lui Florin Partene, cu „Reverenta“ (Editura Vinea, 2007). Desi prima iesire editoriala s-a produs în 1995, în „Camera“ (Ed. Euphorion, Sibiu), volum colectiv, Partene a asteptat înca 12 ani pâna sa-si asume responsabilitatea numarului individual, iar hiatul are o dubla semnificatie: fie avem de-a face cu un debut matur, „constient“, fie cu unul regurgitat si tardiv.„Reverenta“ este o culegere concentrata si „exigenta“ de 52 de scurte incursiuni bahico-erotice, mai degraba fracturi delimitate de virgule ale unui unic poem amplu decât poeme de sine statatoare. Florin Partene scrie despre iubiri morbide, despre turmentari crepusculare si extaze nocturne. Toate, surprinse cu acelasi gest aristocrat, detasat, neatent la propria desfasurare. De aceea, el pare mai mult un poet manifest decât unul interiorizat, sublimat, iar poezia sa, mai cu seama modus vivendi decât act de creatie. Ceea ce da nota dominanta (si discordanta) a versurilor lui Partene pare însa a fi un abandon histrionic al autoritatii, al luciditatii si al autocenzurii: o atractie a structurilor care se lasa seduse si subminate reciproc, o predictibilitate lexicala si ideatica uneori frustranta, o placere evidenta a scrisului si a confesiunii, deficitar controlata. Poate de aici si rimele (in)voluntare, oricum facil-sonore: „pentru ca urmele serii/ sa stearga urmele berii“ <„când ficatul e doar un tampon...“>, „tristetea o însoteste doar pâna la pat/ unde eu o astept îmbracat în barbat“ <„iata ca pâna si-n orele miscatoare...“>. Bref, impresie de déja lu, dar si, pe alocuri, de saturatie, de excedent mimat-patetic si insuficienta a mijloacelor, de frazare amputata. Aici, cuvântul se transforma din vehicul de sens în punct terminus, ideea fiindu-i subordonata fara gratie, eviscerata; de altfel, un poem din prima parte a cartii care poate fi reprodus integral în acest sens este <„e între mine...“>: „,...e între mine/ si mine cel care noapte de noapte/ îsi ia inima în brate/ si o ciupeste sa ramâna treaza// asa aud asa ca printr-o usa capitonata/ frumoasele noptii femeile mintii/ sosesc întotdeauna la timp/ vin întotdeauna flamânde/ ca laptele fluturând// doar cu putin mai mare/ cu foarte putin mai stravezie/ asa ar trebui orice noapte sa fie/ între mine si inima mea/ spaima ca va veni dimineata/ ca un zid nesigur/ de catifea împietrita// îmi iau inima din brate o asez pe podea/ si ca pe un scaun comod/ ma asez pentru toata ziua/ pe ea...“. Sciziunea continua, puternica, percutanta, corporalizarea spaimei sunt paralizate de iteratii, de reveniri, de spirala unui text care înainteaza încet, cu timiditate. Si numai drumul lung cere crutare/ dozare a energiei, în timp ce poemul de dimensiuni reduse pretinde explozie, miscare acuta, forta. Partene este un poet al emergentei halucina(n)te, „expresioniste“, din nefericire de respiratie redusa; iata, de asta data, un fragment care se resimte de influenta „neconstiuta“ si distorsionata a lui Teodor Duna: „,... eram vecini si aveam parul la fel/ în parul ei îmi ascundeam ochii/ atunci când noaptea veneau zmeii/ iar parul meu devenea/ funia de care-i propteam dimineata// întotdeauna am simtit/ ca un vânt cald prin minte/ ca într-o noapte casele noastre vor trece/ cele câteva pietre care le desparteau/ când se oprea vântul/ ningea ca tâmpitul, cu rautate/ parul meu la fel cu al ei/ a devenit curat si de nelocuit// astazi cu vorbe nu ne mângâiem/ avem amândoi parul la fel/ par peste tot/ eu îl las sa creasca pentru prins zmeii/ dar tu în acele locuri îl arzi/ ca ei sa nu vina...,“ <„eram vecini si aveam parul la fel...“>. Nu afirm ritos ca Florin Partene ar fi un epigon, prin urmare neglijabil, ci doar ca usorul „anacronism“ datorat debutului (mereu) amânat îl plaseaza pe o treapta inferioara; izobarele sunt deja trasate, iar corelatiile sunt mai la îndemâna ca oricând.Fara îndoiala, nici oglinda paralela a lui Dan Coman nu-i este de mare ajutor. Contagiunea celor doi se produce la un nivel subtil. Numai ca sintaxa larga a lui Coman devine la Partene focalizare excesiva, grandoarea primului se converteste aici în sovaiala si secventa intermitenta, sincopata, „impura“.Desi de o perceptie matura, vadind posibilitatea viziunii semnificative, textele lui Partene pacatuiesc prin elipsa si notatie monocorda. Nu rezista decât arareori ca detaliu, ca parte a întregului, de aceea segmentarea lor nu face decât sa încetineasca o data în plus ritmul poematic. Aparenta este aceea a poeziei „cuminti“, traversate de egale talazuri de tandrete si euforie, iar în rarele momente când imaginea capata consistenta si irumpe, Partene suspenda discursul, dintr-un gust deconcertant, de neînteles al eviratiei, al deturnarii în epidermic, asa cum se întâmpla în mixajul (ivanescian-stanescian) urmator: „... dupa parerea noastra/ ieri lumea s-a umplut de femei/ ele toate cânta danseaza/ si desigur asculta prefacute parerea noastra// parerea noastra e ca o apa limpede/ în care ele prajesc pesti/ doar în vis mai iesim din laptele lor/ si usor/ ca o basculanta de mare tonaj/ ne dedam la vorbe cu bere/ dupa parerea noastra/ lumea e plina/ pâna si-ntr-o femeie/ dai de o femeie// conform acestei pareri/ e numai bine asa...,“ <„dupa parerea noastra...“>. Dezinvolt, suplu este excursul final al volumului, asa încât inanitia îti este înca o data asaltata de arome noi, iritante, promitând si retractând: „,... trebuie sa ramân o femeie frumoasa/ bine de tot aerisita/ trebuie sa ramân fierbinte ca o plita// trebuie sa ramân o femeie frumoasa/ asa poate ma va lua/ cineva si pe mine acasa...“ <„trebuie sa ramân o femeie frumoasa...“>, întorci pagina si gata!Inegal, „Reverenta“ este un debut care deceptioneaza fiindca miscarile violente de subterana sunt arareori captate, de cele mai multe ori compromise sau alterate. Ce surprinde la Partene este tehnica clara, asimilata, exersata în conditii „ideale“, o dexteritate „de laborator“ care esueaza aproape surprinzator în malpraxis: este o poezie edulcorata, a somnolentei si a luminiscentei difuze, generatoare de cadre suprarealiste viabile, „spuse“ pe jumatate, intuite si abandonate, fara fortarea extrema a limitelor limbajului/ imaginarului, un vals elegant, „estetic“, fara valseuses...