Din nou despre o crima si o pedeapsa
articol aparut in Cultura, nr. 149 din 2007-11-15» cultura cultura literara »
Autor: RODICA GRIGORE
Trofim Ivanovici si Sofia, sotia sa, îsi doresc atât de mult sa aiba un copil, încât, cu timpul, pentru ca acesta se încapatâneaza sa nu apara, cei doi ajung sa se înstraineze din ce în ce mai clar. Coincidenta face ca, tocmai în perioada crizei celei mai acute din casnicia lor, o adolescenta din vecini sa ramâna orfana, iar Sofia, gândindu-se ca fata ar fi putut fi, dupa vârsta, chiar fiica ei, decide sa-l convinga pe Trofim Ivanovici s-o aduca pe Ganka sa traiasca în casa lor, copil de suflet în locul celui mult visat. Iar de aici începe, practic, navala - a dorintei, a suspiciunii, a geloziei. Dar si a apelor, caci actiunea se petrece parca pe un alt tarâm: „în jurul insulei Vasilievski, departe, peste apa marii.“ Iar „dincolo de ape se întinde lumea“.
Evgheni Zamiatin, „Nãvala apelor“, traducere de Gabriela Russo, Bucuresti, Editura Humanitas, 2006.
Cel putin asa stau lucrurile în cartea lui Evgheni Zamiatin, „Navala apelor“. O carte care, în ciuda numarului redus de pagini, reprezinta una dintre marile reusite ale prozatorului rus, dar care, poate tocmai din cauza acestui volum redus, a fost cel mai adesea trecuta cu vederea - nu doar de publicul cititor, ci si de critica. Explicatiile acestei stari de lucruri sunt numeroase. Iar o parte din ele tin, fara îndoiala, de faima dobândita de Zamiatin în calitate de autor al celebrului roman distopic „Noi“, definitivat înca din anul 1920, aparut mai întâi în limba eangleza, la New York, în 1924, apoi la Praga (1927) si la Paris (1929), dar care nu va fi niciodata publicat în Rusia sovietica, fapt de natura a confirma - chiar daca doar temporar (din fericire!) - una din frazele celebre ale autorului: „Mi-e teama ca literatura rusa sa nu aiba decât un viitor: trecutul ei!“ „Erezie perpetua“ feat.
„neorealism“Pornind de la felul în care Jean Baudrillard se folosea de modelul consacrat impus de Moebius pentru a explica alaturarea specifica a elementelor ce determina departarea si apropierea, exteriorul si interiorul, subiectul si obiectul în cadrul aceluiasi tot unitar, putem interpreta si conceptele preferate ale lui Zamiatin, „erezia perpetua“ si „neorealismul“, drept forme ale unui joc superior, pus la cale de autor cu scopul evident - enuntat, de altfel, nu o data, de scriitorul însusi în diferite eseuri critice - de a-si atrage cititorul într-o lume aparte, în care toate legile si regulile lumii reale înceteaza sa mai functioneze în conformitate cu modelele consacrate. Astfel, daca avem în vedere definitia data de Zamiatin însusi, erezia perpetua are darul de a ajuta artistul sa încerce mereu sa transforme lumea înconjuratoare într-un loc mai bun, dar pe de alta parte îl face constient si de faptul ca aceasta tentativa este, în cele din urma, sortita esecului, facând loc, tocmai de aceea, actiunii înnoitoare a revolutiei necesare. Iar neorealismul, asa cum apare el teoretizat în eseurile autorului rus, de la „Prezentistii“ la „Despre literatura, revolutie si altele“, este singura miscare capabila sa combine eficient si viabil din punct de vedere estetic ideile realismului (considerat de Zamiatin deja consumat în mare parte), cu cele ale simbolismului, cu scopul final de a descrie în cel mai adecvat mod cu putinta sentimentele complexe ale omului, dar si de a înfatisa adevarata esenta a spiritului omenesc. Plasându-si întotdeauna scrisul sub marele semn tutelar al lui Dostoievski, „maestrul intimidant“, dupa cum îl va numi el însusi nu o data, Zamiatin se înscrie, în numeroase din textele sale si cumva în ciuda teoretizarilor proprii, în linia realismului psihologic, în sensul în care autorul „Demonilor“ îl întelesese si practicase la rândul sau. Faptul este evident, de exemplu, în „Navala apelor“, unde se vede extrem de clar modul în care autorul a preluat de la Dostoievski tendinta foarte bine marcata de a prezenta conflictul în plan psihologic, individualizându-se, însa, prin problematizarea conflictului moral, situat preponderent la nivelul raportului dintre erou si societate sau natura. Cu toate acestea, nu se poate nega nici conflictul interior ca atare, cel din planul intim al trairilor, cazul Sofiei si al crimei sale asupra Gankai marcând, deopotriva, la nivelul strategiei narative a scriitorului, o evidenta psihologizare a conflictului moral.De la principiul dialogic la principiul simultaneitatiiÎn plus, Evgheni Zamiatin reprezinta un caz aparte si în ceea ce priveste structura polifonica a romanului, textul de fata fiind construit pe baza principiului dialogic, atât de bine analizat de Mihail Bahtin pornind de la opera aceluiasi Dostoievski. Caci, nu o data, dezvaluirea caracterului unui personaj - în speta, Ganka - se face tocmai prin intermediul gândurilor si vorbelor altor personaje - Sofia si Trofim Ivanovici. Dar mai ales Sofia, caci iata cum se structureaza de la bun început strania relatie dintre cele doua: „Câteodata numai, ochii verzi îi alunecau încet si, dând de Sofia, o privea tinta; era limpede ca-i trece prin gând ceva în legatura cu ea, dar ce anume? Asa privesc numai pisicile, te tintuiesc cu ochii, gândindu-se la ceva numai de ele stiut - si ti se face deodata groaznic de frica de ochii lor verzi, de gândul lor parsiv“.Astfel, structura narativa din „Navala apelor“ nu se reduce doar la vocea (sau, eventual, vocile) unui povestitor în sensul consacrat al termenului, ci îmbina, fara însa a le contopi, „o pluralitate de constiinte, egale în drepturi, cu universurile lor“, ca sa repetam cunoscuta sintagma a lui Bahtin. De aici si una din marile reusite ale acestei carti: extraordinara capacitate de a cuprinde totul într-un soi de interactiune reciproca, scriitorul reusind astfel sa surprinda dintr-o data „aspecte numeroase si variate, telul catre care trebuie sa tinda orice artist“, dupa cum se va exprima la un moment dat el însusi.Universul fictional al lui Zamiatin este realizat, prin urmare, din elemente complexe si totodata contradictorii, care se situeaza în acelasi plan, dar care, cu toate astea, nu se contopesc si nici nu-si pierd contururile si individualitatea. Pentru ca scriitorul se dovedeste, la o analiza atenta, a fi, asemenea lui Dostoievski, dar într-un sens sensibil diferit, adeptul principiului simultaneitatii. Pentru el, a întelege lumea si personajele înseamna a considera toate continuturile ca simultane si a le distinge mereu corelatiile în sectiunea precisa unui moment bine definit în cadrul general al textului. Doar în felul acesta, povestea straniului triunghi conjugal care se va forma pe nesimtite reuseste sa evite conventiile consacrate, dar si stereotipiile, altfel, inerente, care ar fi transformat „Navala apelor“ într-o banala povestire politista. În plus, la Zamiatin, nu doar devenirea este importanta, asa cum se întâmpla, de exemplu, în opera atâtor mari autori anteriori, ci deopotriva, toate etapele, privite mereu în simultaneitate. De aceea totul se si întâmpla doar în prezent. Se pare ca pentru Trofim si Sofia, la fel ca si pentru Ganka nu exista, în sens strict, nici trecut, si nici viitor. Senzatia cititorului este, tocmai de aceea, ca ei nici nu au, amintirea apelor se prabuseste.2 + 2 = 4Evident, spre deosebire de marele model din „Crima si pedeapsa“, Sofia nu-si propune - si, în fond, nici nu vrea - sa schimbe lumea în numele vreunui ideal al libertatii totale sau al unei puteri absolute prin care sa-si aroge dreptul de viata si de moarte asupra celorlalti; ea nu se considera, precum Raskolnikov, cel aplecat spre permanenta teoretizare, mai presus de ceilalti. Intentia ei e, în termenii proprii, „sa faca dreptate“ în cadrul familiei sale si, în acest fel, sa-si recâstige barbatul, atras de nurii mai tinerei Ganka. Cu toate acestea, scopul propus se transforma, treptat, într-o adevarata idee-pasiune ce va provoca, chiar fara ca personajul sa urmareasca deliberat acest lucru, rasturnarea completa a normei, dar si a modului de viata preexistent. Numai ca tocmai în acest fel, Sofia va pierde, dupa comiterea crimei sale perfecte - de care, în paranteza fie spus, nu este suspectata nicio clipa - legatura cu realitatea si va începe sa traiasca aproape exclusiv în lumea propriilor sale fantasme si temeri: fara îndoiala, cea mai grea pedeapsa. Semnificativ, acest lucru se întâmpla exact dupa ce descopera ca, la nivel exterior, totul merge bine: Trofim Ivanovici se întoarce, de voie, de nevoie, la ea, în scurt timp ramâne însarcinata, iar sotul o copleseste cu atentii si îngrijiri vinovat-tandre. Devine evident, din acest punct, faptul ca unele idei din „Cugetarile“ lui Pascal pot fi regasite, parca în filigran, în cartea lui Zamiatin. Astfel, Pascal spunea ca uneori se naste, în fiinta umana, un anumit principiu ce refuza sa mai tina seama de ceilalti si de existenta lor, tocmai acesta fiind cel care ar determina vointa irepresibila de suprematie. Omul va încerca, astfel, sa se postuleze pe sine drept centru nu doar pentru el, ci si pentru cei din jur - nimic altceva decât ceea ce încearca sa întreprinda nefericita Sofia. Numai ca, treptat, dupa usurarea initiala, în sufletul Sofiei va începe sa se duca lupta cea mai grea, nu cu gelozia, nici cu vreo înspaimântatoare navala a apelor, ci cu dusmanul cel mai de temut: propria constiinta. Si tot de aici doza necesara de tragism pe care, excelent plasat, îl include Zamiatin în textul cartii sale. Întrucâtva asemenea lui Raskolnikov, Sofia întelege, dupa ce aduce pe lume mult visatul copil, ca odioasa crima asupra rivalei nu numai ca nu i-a adus fericirea si împlinirea, ci dimpotriva, a cufundat-o în abisul propriei constiinte, drum marcat de starea de framântare chinuitoare, punctata de stari de delir si de obsesii sumbre. Tragic este, mai cu seama, momentul când ea ajunge sa se cunoasca pe sine si sa constientizeze pe deplin ca, în fond, n-a ucis-o doar pe Ganka, ci, desi nu si la nivel fizic, s-a distrus în primul rând pe ea însasi. „Pedeapsa primita din partea instantei judiciare“, dupa cum spunea Dostoievski, „îl sperie mult mai putin pe criminal decât o cred legiuitorii, partial si din cauza faptului ca el însusi simte, moral, nevoia ei“. Afirmatia este confirmata si de atitudinea Sofiei, cea care marturiseste singura tot adevarul despre întâmplarile petrecute în casa ei si despre fapta sa. Ca pentru a da consistenta, o data în plus, convingerii enuntate de Lev Sestov în „Revelatiile mortii“: „Acolo unde este crima este si pedeapsa. Ea înseamna restabilirea justitiei stravechi, a echilibrului, a principiului, a vechiului principiu de stabilitate conform caruia 2 + 2 = 4“.