Un Candide bine facut
articol aparut in Cultura, nr. 149 din 2007-11-15» cultura cultura literara » Remake
Autor: DANIEL CRISTEA-ENACHE
Strângând cincizeci de „Întâmplari”* cu Alex. Stefanescu, volumasul pe care acesta îl semneaza nu voia sa însemne altceva decât o „evadare” a criticului din genul sau, o pauza de respiratie luata în cursul unui proiect de anvergura, solicitant: „Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000” (între timp, materializat). Bine ilustrate de LINU, bucatile sunt un fel de tablete epice, cu scene si situatii din viata celui ce le pune pe hârtie, retraindu-le acum a doua oara. Limbajul e accesibil, stilul: nepretentios, cu bune efecte de surpriza si umor. Sa citim urmatoarea „Tentativa de furt la Bruxelles”, cu speranta ca nu comitem un gest politically incorrect: „La Bruxelles, într-o piateta, exista o cutie de lemn în care se colecteaza, de la binevoitori, îmbracaminte pentru lumea a treia.
Cutia are o deschizatura laterala, prevazuta cu clape interioare, care-i protejeaza continutul. Drept urmare, pare o imensa cutie postala. Comparatia este îndreptatita si din cauza modului în care procedeaza donatorii de îmbracaminte. Ei vin cu hainele invariabil spalate, calcate si împaturite si le introduc cu grija în cutie, ca si cum ar expedia scrisori de stofa unor prieteni. Într-una din zilele în care m-am aflat eu la Bruxelles, în 1995, o tiganca din România a gasit cu cale sa fure haine din aceasta cutie a milei internationale. Pentru a-si atinge scopul, si-a introdus plodul prin deschizatura, cu capul în jos; ea îl tinea de un picior, iar el trebuia sa cotrobaiasca prin cutie si sa înhate cât mai multe haine. Iata însa ca la un moment dat copilul i-a scapat femeii din mâini si a devenit astfel prizonierul cutiei. Cum au reactionat belgienii la acest insolit accident de munca? S-au mobilizat extraordinar. În câteva minute au sosit la fata locului o masina a politiei, o autospeciala a pompierilor si o ambulanta. Toate fortele s-au desfasurat rapid si riguros, în timp ce tiganca tipa ca din gura de sarpe. Politistii au eliberat locul de curiosi, pompierii au atacat cutia si au recuperat copilul, iar un medic si o asistenta medicala l-au luat imediat pe cel salvat în primire pentru a-i verifica starea sanatatii. Un barbat cu ochelari statea de vorba, în vremea aceea, cu tiganca. Era - n-am nici o îndoiala - un psihiatru care încerca sa-i restabileasca delicatul echilibru sufletesc.“ (pp. 18-19). Poanta finala, savuroasa, o gustam gândindu-ne la diferenta uriasa dintre cele doua lumi (si mentalitati), surprinsa aici într-o comica „actualizare“. De o parte civilizatie, curatenie, civism, institutii, de cealalta: smecherie, hotie, tupeu zdrentaros.Contrastul dintre România si Occident se vede si în alte situatii, simetrice: când vest-europenii vin în vizita la noi în tara. Un neamt tipic, seriosul si cumintele Hans, e condus de prietenul sau (amabilul Alex.), pe cai întortocheate, catre o toaleta. „Cum sa-i gasesc un W.C. în Bucuresti?“ se întreaba mai întâi acesta, îngrozit, dupa care îsi aminteste ca exista prin preajma o biblioteca publica. Însa abia intrat la locul faptei, neamtul iese si aproape ca lesina. De ce? Daduse acolo peste „un imens morman de rahat, care depasea în înaltime colacul de plastic al W.C.-ului. Hans nu mai vazuse în viata lui asa ceva“. Dar, pentru ca România e tara unde totul e posibil, o seara la Opera, si înca în loja, si înca garnisita cu amabilitatile directorului adjunct al Operei (amic cu Alex. Stefanescu) îl entuziasmeaza pe vizitator. În Germania el nu si-ar fi permis sa plateasca doua sute de marci pentru un bilet în loja si, daca totusi ar fi facut-o, n-ar fi venit sa-i adreseze complimente directorul adjunct al Operei.Astfel ca Hans pleaca din România „profund nedumerit”. A doua întâlnire cu el, povestita într-o alta „tableta”, aduce noi revelatii asupra specificului national. Ne aflam în Gara de Nord. La fereastra unui tren, geamul începe deodata „sa urce vertiginos, ca o ghilotina inversa”, fiind cât pe-aci sa frânga gâtul unui copil mic; dar „respectivul dispozitiv, fiind de fabricatie româneasca, nu a functionat pâna la capat. Dupa trei patrimi din cursa, geamul s-a oprit enigmatic, lasându-l pe copil neatins”. Martorii oculari rasufla usurati dar, ca sa-l tachineze pe neamt, omul nostru îl întreaba: „«Vezi, Hans, ce... umanista este imperfectiunea româneasca? În Germania, dispozitivul ar fi functionat perfect si copilul n-ar fi avut nici o scapare.» De data aceasta, însa, Hans nu s-a mai lasat intimidat. «În Germania – mi-a spus el, demn – un dispozitiv ca asta, adevarat, functioneaza perfect. Dar si când sta, chiar sta. Nu se declanseaza asa, din senin, ca sa sperie oamenii!»” (p. 30).Autorul stie sa povesteasca astfel de întâmplari, care nu sunt foarte exotice, dar care au câte un sâmbure psihologic-moral mai delectabil decât „fructul” însusi. Eroul intra în diverse contacte, relatii ori încurcaturi, iesind apoi, într-un fel sau altul, din ele si relatându-le cu o sinceritate dezarmanta. N-are nici o sansa de a cuceri o femeie extraordinar de frumoasa, pentru ca e „batrân si gras”. Un câine îi urmareste pe el si pe Gabriel Dimisianu mai bine de o ora pe strazile Bucurestiului, dându-i fostului actant o sugestie de ordinul fantasticului („În ceea ce ma priveste, ajunsesem sa cred ca nu vom mai scapa niciodata de înfoiata jigodie. Îmi si închipuiam cum vom merge la redactie, la teatru sau la întâlnirile amoroase urmati necontenit de ea, ca de-o umbra malefica.” – pp. 20-21). Patrunzând într-un salon de terapie intensiva, îi enerveaza cumplit cu prezenta pe bolnavii legati cu tuburi, care mai au putin si se vor ridica într-o armata înfricosatoare. O tânara ziarista îi cere chiar lui ajutor documentar pentru a-l „rade” într-un articol comandat de seful sau. O necunoscuta ajunge sa-l apostrofeze la telefon, întrucât nu-i promite ferm ca va scrie o cronica literara despre cartea prietenului ei. Nici în trecut, lucrurile nu par sa fi stat cu mult mai bine. „Întâmplarile” sunt rareori flatante; si când sunt, personajul (de frica, parca, sa nu mânie fortele superioare) se deghizeaza într-un altul. Apare astfel, la un moment dat, Alfred, tânarul ziarist care ajunge, în casa unei foste prietene, sa aiba o experienta de neuitat la doi pasi de sotul adormit. De regula, însa, aventurile erotice narate sunt strict imaginare, unele comic-absurde. În armata, ajunge sa o viseze pe hidoasa bucatareasa, metamorfozata, dupa luni de abstinenta fortata, într-o „zeita a fecunditatii fruste”. Iar la alta vârsta, într-un compartiment de tren, are delicii tactile pe întuneric, lipindu-se de o coapsa „înnebunitoare” de femeie; când se aprinde lumina, constata ca avea alaturi... un geamantan („este adevarat, de piele”).
E aici o mica viclenie de autor: el îsi câstiga cititorul prin faptul ca îsi înfatiseaza tale quale întâmplarile (si reactiile la ele), desenând prin intermediul acestora un personaj naiv si, de aceea, simpatic. Eroul e bine realizat: un Candide corpolent, lovindu-se de oameni si de obiecte, studiind lucrurile cu multa curiozitate si atasându-se usor de ele. E deopotriva curios si pofticios. Are accese copilaresti de furie, ori simple descarcari lacrimale. Cumparând un material foarte scump, pentru a-si face o prelata pentru masina mult-iubita, provoaca pofta vecinelor, care vin în grup la usa sa-i ceara bucati de material. În loc sa refuze politicos, procedeaza în felul urmator: „Mi-a venit sa tip de indignare, dar m-am stapânit. Cu un zâmbet distins, le-am dat vecinelor încuviintarea mea. Apoi am intrat în casa, m-am trântit în pat pe burta si am început sa lovesc cu pumnii în perna. În imaginatie le vedeam pe vecine, înarmate cu foarfece si cutite, napustindu-se asupra valului de pânza albastra.“ (p. 44). Altadata, primind un buchet de bujori, pune bobocii în apa, dar acestia se deschid si se ofilesc în absenta lui. Iata o noua grozavie domestica, din speta celor ridicate la rang poetic si de un Emil Brumaru: „Bujorii înflorisera în lipsa mea! Îsi desfasurasera întreaga frumusete fara martori! Îmi închipui cum s-au deschis bobocii încet, scotând la iveala din bulbul verde petalele de un rosu somnoros, cum a ajuns corola la maximul ei de frumusete chematoare, într-un spatiu în care nu era nici macar o sansa de unu la miliard sa apara un fluture murdar de polen pe burta, cum vibra aerul de silentiosul, dar intensul mesaj erotic. Si cum treptat toata energia asteptarii s-a epuizat, cum s-a infiltrat gustul dulceag al putrefactiei în petale si cum, pâna la urma, ele s-au desprins din alveolele vegetale si au cazut una câte una în jurul vasului cu apa. De câte ori reconstitui în gând aceasta înflorire constiincioasa si inutila, care nu a avut parte nici macar de un spectator, îmi vine sa plâng.“ (p. 57).
Alte întâmplari se petrec în afara acestui spatiu intim ce pare inundat de lumina unei copilarii prelungite. Bun observator, Alex. Stefanescu încearca de cele mai multe ori sa extraga si o semnificatie din cele vazute, o „morala“. Când aceasta lipseste cu desavârsire, efectul relatarii e ratat. Din „Moarte comica“, de pilda, cititorul afla ca un barbat a murit cazându-i, de pe un balcon, un porc în cap. Sa râdem, sa plângem? Mai bine sa dam pagina. Foarte buna este, în schimb, povestea unei alte întâmplari tragice, în „Accidentul“. Unui tânar frumos si puternic o banda transportoare i-a smuls piciorul din sold. Dramatismul accidentului nu e „sec“, ci acut interiorizat, prin problematizarea de final a autorului: „Tânarul, frumos si puternic, un adevarat zeu al tineretii, supravietuise durerii, hemoragiei, interventiei chirugicale si, întins în patul de spital, vorbea mereu, pe un ton surprinzator de firesc, uneori încurajându-i tocmai el pe ceilalti bolnavi din salon. Numai ca... Din când în când îsi amintea, brusc, ca nu mai are piciorul si începea sa urle îngrozitor, sa refuze, cu toata vigoarea lui de barbat, realitatea: «Nu se poate! Nu-i adevarat!» Din ce spunea reiesea apoi ca vrea sa întoarca timpul înapoi, pâna în momentul dinaintea accidentului, si sa nu se mai suie pe banda transportoare. Simteam cum timpul se curbeaza si vibreaza ca o vergea de otel fortat de vointa lui nebuneasca. Dar simteam totodata, cu o acuitate insuportabila, ca nu va ceda. Ca nu va face nici macar o singura exceptie.“ (pp. 86-87).
Majoritatea bucatilor, vii, vioaie chiar, sunt construite publicistic, cu precizarea ca descrierea faptelor, a întâmplarilor ajuta la schitarea unui autoportret. Se vede ca scriitorul pune pret pe reactia buna a cititorului si încearca sa i-o stârneasca, printr-un ton direct si familiar. Pâna si prin sublinierea unor cuvinte, autorul-personaj parca ne cere sa ne miram, sa ne minunam odata cu el: „În centrul Casvanei (...), era în 1970 un noroi arhaic, framântat necontenit, cu un clefait specific, de picioare, copite si roti de caruta. În locul acela mi-am pierdut un pantof, pentru totdeauna. Noroiul mi l-a smuls din picior si l-a dus în adâncurile lui. În zadar l-am cautat apoi, minute în sir, ajutat de un bat.“ (p. 11). Dar norocul eroului este ca are o meserie (doua) ce subliniaza, de la sine, evenimentele, descoperindu-le cu relativa usurinta în cenusiul zilei. E ziarist si scriitor, având astfel parte de doua serii de întâmplari meritând a fi relatate: unele pe care le afla în cursul anchetelor pe teren (munca si placerea jurnalistului), altele iesite din existenta „normal“-spectaculoasa a creatorilor de literatura. Din prima categorie fac parte tot felul de evenimente socante, tragice sau comice (sau si... si), la care personajul asista profesional, ca parte a meseriei: uciderea unui om (confundat de omorâtor cu altcineva!), o partida sexuala, într-o galerie de mina, un (alt) accident de munca (pentru a demonstra ca muncitorul mutilat de o masina a patit-o din neglijenta, directorul lui repeta întocmai procesul si îsi pierde si el degetele sub ghilotina)...
În a doua coloana se aduna diferite gesturi, cuvinte si atitudini ale unor scriitori. Acum, întâmplarile nu mai sunt memorabile prin ironiile si potrivirile hazardului, ci prin însusi felul de a se comporta al oamenilor cu condeiul. Marin Preda si Stefan Banulescu, Nicolae Manolescu, Ana Blandiana si Octavian Paler intra în scene carora le asigura, ei, consistenta si savoarea. Când eroul este Nichita Stanescu, întâmplarea e gata. Cel care o descrie n-a avut altceva de facut decât sa deschida bine ochii si urechile si sa tina minte, apoi, numarul de magica prestidigitatie al Poetului. Tânar redactor la o revista din provincie, Alex. Stefanescu primeste sarcina de a veni la Bucuresti si a aduce zece poeme (fix zece poeme) de la Nichita Stanescu. Odata fixate cadrul si personajele, întâmplarea curge, spumoasa ca sampania: „Seara, Nichita Stanescu se afla, într-adevar, la una din mese, înconjurat de prieteni. Când i-am spus pentru ce venisem, m-a întrebat cu o gravitate jucata: «Exact zece?» «Da, zece.» Întelesese, de fapt, de la început ce voiam, dar îl amuza stilul meu functionaresc, inadecvat la viata boema dusa de el, si voia sa prelungeasca situatia, ca sa o guste din plin. A facut din discutia cu mine un spectacol, dar nu un spectacol cu public. Mi-a vorbit mereu în soapta, delectându-se de unul singur cu umorul involuntar al solicitarii mele. Iar amuzamentul lui, departe de a fi fost batjocoritor, avea ceva tandru. «Poemele se afla la dumneavoastra?» l-am întrebat usor îngrijorat de evidenta faptului ca nu exista nici o servieta prin preajma lui. «Da, m-a asigurat el. Te rog sa scoti un carnet si un pix.» M-am conformat, nedumerit, si Nichita Stanescu a început sa-mi dicteze poemele cerute, improvizându-le unul dupa altul. Comesenii nu urmareau scena, fiind absorbiti de o discutie despre fotbal. Eu notam înfrigurat, cucerit de frumusetea stranie a versurilor. Dupa ce am terminat de scris si cel de-al zecelea poem, Nichita Stanescu m-a somat sa desprind din carnet o foaie alba. «Am sa-ti dictez acum al unsprezecelea poem, mai frumos decât toate celelalte.» Mi l-a dictat si era, într-adevar, cel mai frumos. «Îti place?» «Da.» Era un da înflacarat si competent. Cu toata naivitatea pe care o aratam la vârsta aceea în relatiile cu oamenii, despre literatura stiam destul de multe. «Bine, a spus poetul, atunci sa-l ardem, ca sa ramâna numai al nostru.» Mi-a luat foaia din mâna si i-a dat foc de la o bricheta. În timp ce hârtia ardea rasucindu-se usor, vedeam literele devenind întâi rosietice pe negrul celulozei carbonizate si disparând apoi fara urma. Nu mai primisem si nici nu mai aveam sa primesc vreodata un asemenea dar.“ (pp. 71-72).
Carticica lui Alex. Stefanescu este – si astazi – o placuta „evadare“: pentru autor, pentru criticul criticului si pentru cititor.