Crugul mandarinului
articol aparut in Cultura, nr. 149 din 2007-11-15» cultura cultura literara » Texte si contexte
Autor: CONSTANTIN COROIU
În memoriile sale, Petre Pandrea este necrutator pâna si cu profesorul si protectorul sau G.G. Mironescu, cel care l-a trimis si i-a dat bursa de studii la Bucuresti si Berlin (în capitala Germaniei a stat cinci ani), l-a numit atasat de presa, a dorit sa-l aduca la Universitate etc. Un destin tragic. Unul dintre cei mai bogati oameni din România si din Europa, fost ministru si chiar prim-ministru (e drept, numai o luna), Mironescu, aruncat pe drumuri, în anii ’50, de toti cei pe care îi caftanise, de nepoti si stranepoti, acestora fiindu-le teama de persecutii din cauza trecutului politic si de bogatas al bunicului si strabunicului lor si de aceea alungându-l, lepadându-se de el (asa merg lucrurile în „puturoasa“ Moldo-Valahie!), ajunge în situatia disperata de a-si lua viata. Îsi taie venele pe o banca din Copoul Iasilor, dar este dus la spital si salvat. Aici reuseste însa sa se sinucida, înghitind o mare cantitate de somnalin pe care îl fura de la ceilalti bolnavi nu înainte de a face ultima dovada a generozitatii sale: îsi lasa trupul, pentru disectii, Institutului de Anatomie din capitala Moldovei, ca ultim semn al dragostei sale pentru tinerii studiosi. Exista o unda de duiosie în portretul pe care i-l schiteaza Pandrea, fara a-i trece însa cu vederea mediocritatea intelectuala: „Avea ceva patern, sfatos, de razes moldovean (nascut într-un sat din tinutul Vasluiului – n. mea). Ca savant si intelectual era inexistent. Avea bunavointa si atât. Probabil, din aceasta pricina, ma cam jenam sa am asemenea îndrumator, protector si maestru“.Cu Mihai Ralea, Pandrea este de-a dreptul crud. „Pentru Ralea – scrie cel ce ar fi vrut sa fie un Saint-Simon român – viata morala si intelectuala a omului se reduce la peticul dintre buric si testicule“. Acuzat de toate viciile si de toate relele, în primul rând de „tradarile succesive“ sub patru regimuri, Ralea este literalmente caricaturizat cu rautate, repet, cu cruzime. O caricatura care, pâna la urma, îsi submineaza sensul, mesajul, pâna la anulare, rasfrângându-si hidosenia asupra caricaturistului însusi. Sa fii un intelectual de o clasa atât de înalta, o natura eminamente etica si sa nu-i recunosti „sibaritului incurabil“ Ralea macar faptul ca era, si el, un mare intelectual si ca a rostit câteva propozitii fundamentale în cultura româneasca e nu doar de neînteles, ci si foarte trist pentru „Valahia puturoasa“ si mandarinii sai.Nedrept este Pandrea si cu alti ilustri contemporani ai lui. De pilda, cu Zaharia Stancu, scriitor „schiop“ (este regretabila invocarea pe un ton sarcastic a unei invaliditati fizice când e vorba de talent, de vocatie si nu de comportament), care „s-a repezit dupa 45 de ani în arta romanului, unde a adus mojicia ziaristului incult si loviturile omului de teatru“. E deprimant sa constati similitudinea cu ceea ce îngaima, în „deceniul gol“, postdecembrist, un gazetar cu adevarat incult si mojic într-un ziar central pestilential despre autorul tulburatorului roman „Ce mult te-am iubit“, despre barbatul si scriitorul monumental, la propriu si la figurat, cu ochii albastri demni de un Tizian, despre „taranul descult cu pantofi sclipitori“, cum suna un vers dintr-o admirabila poezie pe care i-a dedicat-o Adrian Paunescu. Dar se pare ca nici chiar campionii libertatii – ca Petre Pandrea – nu sunt liberi de idiosincrasii.Între altele, „Jurnalul intim“ (1952 – 1958) al lui Petre Pandrea, aparut la Editura Vremea, prin grija doamnei Nadia Marcu-Pandrea, dovedeste înca o data, daca mai era nevoie, ca nimeni nu scrie pentru sine sau pentru un cerc restrâns, fie si un jurnal intim. Mai devreme sau mai târziu, nu o data împotriva chiar a unor dispozitii testamentare ferme (ceea ce, fireste, nu e cazul aici), asemenea scrieri, mai ales când ele apartin unor personalitati complexe care au trait experiente teribile, ca Petre Pandrea, sunt scoase la lumina tiparului. „Eu de refugiu“, ca orice jurnal intim, îndeosebi cele tinute în epoci de ostracizari si tragice surpari, „Crugul mandarinului“ e mai mult, totusi, decât un simplu jurnal, precum atâtea altele, inclusiv – ca sa ma refer numai la literatura româna – cele de factura clasica ale unor Titu Maiorescu si Liviu Rebreanu. „Eu, nota Pandrea la 14 octombrie 1953, cronicar mandarin valah, aflat la marginea Neantului, cavaler ne-nfricat, înfricosat numai de tacerea spatiilor infinite si de misterul cosmic, privind la oameni si la mine, cum privesti la viermi, fara patima si cu putina scârba, pâna când vom învinge si scârba, pentru a ajunge la detasarea zoologului fata de viermi, consemnez aceste rânduri pentru urmasii mei personali“.Marturie dramatica, tulburatoare, a unui spirit esentialmente nonconformist si singular, jurnalul mandarinului este, nu în ultimul rând, un rechizitoriu as spune, cu riscul de a fi putin tautologic, necrutator. Citindu-l, te ia în stapânire un acut sentiment de vinovatie. Asa se explica, îmi pare, faptul ca aceasta carte formidabila nu a fost întâmpinata de criticii si jurnalistii culturali cum cred ca ar fi meritat. Adica, nu neaparat cu laude, ci cu comentarii pe masura. „Crugul mandarinului“ este, recunosc, o lectura moralmente inconfortabila pentru oricare cititor cât de cât sensibil din aceasta tara. Daca în 1931, Constantin Argetoianu caracteriza România ca fiind „o tara de escroci si curve“, iar ceva mai târziu un alt lider politic din perioada interbelica spunea despre aceeasi tarisoara a noastra ca este „una a tuturor lasitatilor de gândire, a tuturor tradarilor si uitarilor istorice“, Petre Pandrea, intelectual de stânga, dar care nu a facut politica militanta, nu a fost niciodata înregimentat într-un partid si nici apostol al vreunei doctrine, scrie în jurnalul sau aceasta propozitie care ne cade strivitor în suflet cu greutatea unui adevar cât o piatra de moara: „Licheaua româneasca înfloreste în putregaiul idealurilor sfarâmate“. Fostul discipol a vreo cinci universitati germane, cu o minte ce i-a facut pe unii contemporani care l-au cunoscut bine sa-l compare cu Nicolae Iorga, presedintele Academiei de sub pamânt de la Ocnele Mari – una din multele puscarii prin care a trecut –, aparatorul, în doar sase ani, a trei mii de acuzati politic de toate culorile facea aceasta constatare amara în plin „obsedant deceniu“ stalinist, dupa ce traise, cum zice el, sub alte patru dictaturi. Propozitia nelinisteste cu atât mai mult cu cât apartine cuiva care a fost si un ilustru avocat, calitate în care a putut cunoaste oameni de cele mai diverse conditii sociale, intelectu ale, morale, de la stratul cel mai de jos al societatii pâna la elitele, reale sau închipuite, ale acesteia. Ea se încarca astazi de un nou continut, ca o replica menita sa potenteze parca avant la lettre, un „apel catre lichele“, acesta din urma partizan si cam prolix, fara efectul scontat, nu în ultimul rând chiar din cauza celui care l-a lansat...Ca si în „Memoriile unui mandarin valah“, în „Crugul mandarinului“, din care nu lipsesc unele repetitii, de fapt reveniri, portretele sunt schitate cu o pana „rea“, neiertatoare. „Mandarinul – ne atrage atentia Pandrea – este un moralist în sensul francez al cuvântului (deci nu în sensul vechi, oriental al acestuia –
n. mea), daca moralistii francezi n-ar fi fost în viata lor particulara prea hedonici, prea sceptici, prea dezabuzati, prea îngusti“. Si reproducând aceasta definitie, gândul ma duce imediat la o figura coborâta parca din marile mitologii ale lumii, un personaj de roman, în alcatuirea caruia se întâlneste sufletul abisal al celebrilor eroi ai literaturii ruse cu realismul magic al celor din proza hispano-americana: Monseigneurul Vladimir Ghyka (îl ortografiaza astfel memorialistul) – „print din casa veche domnitoare valaha, care, în loc sa fie un monden pur sau sa ajunga un prim-ministru, a luat crucea lui Christos pe umar“ si s-a facut calugar – „soldat al bisericii romano-catolice, parasind biserica noastra ortodoxa“. Nascut în 1873, el a murit la Jilava, în 1954, cu ceva mai mult de un an înainte de a fi evocat în jurnalul lui Petre Pandrea. De atunci îsi „doarme somnul de veci, somnul dreptilor, în cimitirul leprozeriei nationale de la Jilava, puscaria preferata a celor patru dictaturi române. Zace sub tarusul nr. 8 274, fara nume. L-au îngropat în seara zilei de 16 iunie 1954. L-au purtat si îngropat patru codetinuti, patru leprosi politici, ca si el. Cântarea 32 de kilograme si povara le-a fost usoara pe mâinile lor scheletice, de înfometati sistematic în lagarele lui Teohari“.Pandrea îl cunoscuse din copilarie, fusese coleg de liceu cu un nepot al sau: „Povestea vietii lui m-a fascinat din mica adolescenta si pâna azi, când am depasit si eu jumatate de secol. Ca si printul Budha, a lasat într-o zi totul: titlu, avere, situatie, familie, confesiune, pentru a depune triplul juramânt al saraciei, castitatii si obedientei, devenind monah“. Arghezi însusi „cel mai mare poet al nostru“, cum îl considera Pandrea pe magul de la Martisor, fara a-l cruta însa când vine vorba de pacatele omului, îl adora pe Vladimir Ghyka (dispretuindu-l pe campionul sofismelor Nae Ionescu). Le-a trebuit ceva timp amândorura sa-si dea seama „ca un sfânt pluteste printre noi. Era în carne si oase, cu barba apostolica, cu ochi clipind de inteligenta înlacrimata, cu plete argintii, cu sutana aspra (...) Pilda lui m-a fascinat si m-a facut neînfricat într-o epoca înfricosatoare, cum am parcurs noi valahii puturosi, din 1938 pâna în 1955. O, la belle histoire! Voi scrie-o vreodata?“ O scrie, fie si partial, chiar când îsi pune întrebarea. Dar sa mai întârziem o clipa în fata portretului: „Vladimir Ghyka recolta inimi, alinând foamea, frigul si sufletele anxioase ale detinutilor. Floarea inimii mele i-am aruncat-o si eu, fara sa stie, într-o dimineata, în cosul gol cu care pogora de pe dealul puscariei Vacarestilor, din Bucuresti. Retraiesc momentul patetic. Eu coboram cu masina; fusesem sa-mi revad o clienta politica între zabrele, dornica sa-si perfecteze casatoria civila cu logodnicul aflat la închisoarea Caransebes-Banat. Logodnicii au ajuns azi ministri. (ei erau Constanta Craciun si Ion Vinte – n. mea). Dupa pilda monahului, eram infatigabil, inventiv si feeric. Am fost si nasi pentru mire si mireasa (revolutionari comunisti), aflati într-o puscarie antonesciana. Fusesera batuti la talpi, cu trei luni înainte, la interogatorii (...) Nu-mi pare rau ca si eu, si Monseigneurul Vladimir Ghyka, am intrat, ulterior, în puscariile acelor logodnici si miri (...) Recunostinta e o floare rara. I-am iertat si nu uit.“Asa merg lucrurile în Valahia, unde exista „o inflatie de calai si de lichele, o traditie de iobagi si de „neo-iobagi“... o puzderie de lichele etern guvernamentale. Cine pune mâna pe putere are liota activa. Restul zac, mefienti, în protoistorie sau în istoria de 500 de ani a subjugarii otomane“.