Albul si negrul
articol aparut in Cultura, nr. 149 din 2007-11-15» cultura revista revistelor »
Autor: C. STANESCU
Nu citisem numarul pe octombrie al „Ideilor în dialog” si, cu un nelamurit simtamânt de vinovatie ma pregateam sa-mi iau revansa, dar si ca o forma de penitenta, smulgând de pe taraba noul numar, pe noiembrie, al bunei reviste mentionate. Când ma uit mai bine era numarul sarit: 10, octombrie, 2007. Întâi m-am bucurat, sumarul e promitator, nu lipsesc stralucitii, în felul lor, Traian Ungureanu, Alex Leo Serban (care ne anunta ca va lipsi începând cu numarul viitor), Dan C. Mihailescu, Vladimir Tismaneanu, Mircea Mihaies, Alexandru Calinescu, Alexandru Matei si S. Damian cu un articol intitulat „Transfer de identitate”. Lectura acestui articol m-a facut sa regret ca am luat revista. Preferam sa nu-l citesc. Revista pune articolul dlui Damian la rubrica „Literatura”, însa continutul lui îl face perfect compatibil cu rubrica „Demascari”. Cel demascat e, dupa o scurta lovitura de maciuca în ograda lui G. Calinescu, Constantin Toiu, cu romanul „Caderea în lume” despre care criticul nostru a mai scris la fel în anii trecuti. Acum, asa cum spune, readuce în dezbatere „un caz frapant spre a ilustra impasul la care au ajuns unii romancieri de un talent incontestabil, dar tributari unei ideologii a separarii (…) Si azi, dupa zvârcoliri ale istoriei, mai plutesc în aer, nu întotdeauna la vedere, vechi prejudecati care dicteaza retinerea în contactul cu exteriorul, cu miscarea de idei europeana. În zone mai periferice ale creatiei se mai cultiva forme de claustrare si de retragere narcisiaca.” Anumite accente „stilistice” din fraza de mai sus dateaza, cum ar fi „si azi…” (tovarasi!), „mai plutesc în aer, nu totdeauna la vedere” (sa fim vigilenti!), „tributarii unei ideologii” (straine idealurilor noastre!) etc. Trec peste senzatia ca citesc lucruri vechi în haine noi. Când sare la analiza romanului „tributar unei ideologii a separarii”, dl S. Damian chiar asta si face: separa albul de negru demascând în acest fel discriminarea din roman prin intermediul a doua personaje, unul „pozitiv”, altul „negativ”. Sara, personaj literar memorabil în romanul lui Toiu, întruchipeaza negrul, personajul oropsit, „negativ”, antipatic, respingator, „tipul musafirei, neasimilata printre indigeni… Stridenta în comportare se exprima corporal. Ea e solida, degaja forta, are parul rosu si buze groase, e pistruiata si unsuroasa. Sta rasturnata în fotoliu, fumând tigara dupa tigara. Picioarele groase le tine desfacute ca baietii. Mâinile mari, roscate sunt patate cu straturi cafenii, au pielea zbârcita. Abunda epitetele de descalificare!” – noteaza criticul, adaugând ca personajul narator care o descrie asa pe Sara „nu-si poate stapâni repulsia”, care, în fine, ar trebui pusa în seama autorului. Sara, completeaza criticul, „e marcata de biografia ei de fosta activista, dar si de neputinta de a se adapta, crescuta altfel decât bastinasii.” La polul opus, al simpatiei si elogiului, e „bastinasa” Mita – cum altfel! – întruchipând albul în romanul lui Toiu. O Mita, subliniaza criticul nemaipomenitul contrast, „fata din popor, integra, entuziast, fidela în iubire”. În treacat fie spus, arhaica si autohtona Mita e, ca personaj literar, un produs cam retoric, spre deosebire de Sara, figura memorabila în galeria cartii. Ce concluzie trage însa dl S. Damian din aceasta prezentare dihotomica, maniheista, din capul locului orientata într-o anume directie „ideologica”? Conchide ca romanul e tezist, o pledoarie exclusivista si un pic (!) antisemita pentru arhaitate si etnicitate neaosa: „Este antinomia dintre modern si ancestral, dintre bastinas si nomad.” Ca lucrurile sa fie si mai clare criticul scrie: „nedumereste subita ancorare într-un real deloc discret, în care binele si raul se despart drastic, maniheist, scriitorul pierde masura, ia partea unei tabere, din pacate nu e cea buna. Caci ineditul în evocare se rezuma la reabilitarea unei actiuni nedemne în trecut. Autorul o vede altfel si nu economiseste epitetele laudative pentru a comunica predilectia sa. Cum s-a putut rataci atât de izbitor?”. Reabilitarea se refera, desigur, la miscarea legionara, criticul crede ca în romanul „Caderea în lume” Constantin Toiu „cade” în admiratie necritica pentru respectiva miscare, o exalta si o propune ca model istoric, împreuna cu impozanta arhaica Mita (poate o încercare, nereusita, de reabilitare a celebrei revolutionare satirizate gingas de I. L. Caragiale ?!), opusa dinadins unei Sare care stârneste repulsie… antisemita! Acuzatia de „reabilitare”, adusa nu prima oara, se repeta si în cazul altor scriitori: Marin Preda (n-a vrut el sa-l „reabiliteze” în „Delirul” pe Antonescu?!) sau Al. George. Frica scontata prin demascarea unor astfel de încercari imaginare de „reabilitare” a unor miscari si figuri controversate ale istoriei are o functie interdictiva, de a îngropa definitiv sub o cenzura tacita, de-la-sine-înteleasa, subiecte ce trebuie sa ramâna tabu: miscarea legionara, Antonescu, dar si arhaicitate, specific national, conservatorism, fatalism (mioritic) si altele care l-ar interzice chiar si pe Sadoveanu, clasicul „raportarii la o entitate eterna” si al imobilismului. Fobia „subiectelor tabu” e veche, reînvie în haine noi: printre altele, haina „politicii corecte” de peste ocean cu oaia ei neagra, „complexul metecului” gratie caruia si Othello ar trebui sa paraseasca scena pentru ca reprezinta o forma de discriminare…
La aniversare
Asadar, în 6 noiembrie Alex Stefanescu a împlinit 60 de ani, fapt care – scrie Gabriel Dimisianu în „România literara” – „îmi da prilejul sa-i spun raspicat, negru pe alb, ca îi port o straveche simpatie. Ca l-am citit totdeauna cu nedezmintit interes. Primele comentarii critice i le-am citit, cred, în «Tomis», pe vremea când nu ezita sa declare ca el este omul care va scrie istoria exacta a literaturii române (…). A scris o «Istorie» nici exacta nici inexacta, ci doar o Istorie. Istoria sa.” Asadar, «Istoria» lui Alex Stefanescu începe în 6 noiembrie 1947 si, de-a lungul vremii, multi l-au cunoscut pe proaspatul sexagenar. Adriana Bittel îl cunoaste de peste patru decenii „dintre care vreo doua am fost colegi; întâi de grupa, la facultate si, din 1990, de redactie (…). Pentru mine, în persoana solistului alexagenar de azi continua sa existe si baiatul Sandu, caminist venit de la Suceava, care se straduia sa imite dezinvoltura golanilor de Bucuresti, dar nu-i prea reusea (…). Amestec ciudat de sentimentalist bucovinean cenzurat prin umor, de cinism viril si bonomie, de insatiabilitate a experimentului si pasiune intelectuala, de curaj si spaseala, Stefanescu Alexandru fascina fetele mai slabe de înger si stârnea teribile pasiuni”. Exponent al mai multor tinuturi si venind la Bucuresti cu ceva din fiecare, Alex Stefanescu este, în pofida unor aparente ce le pot însela pe „fetele mai slabe de înger”, un adaptabil si adaptat, conservator fixat temeinic în cultul unor valori de la care nu abdica, decât cu greu. La aniversare mai scriu despre el în „România literara” Cosmin Ciotlos («În livada criticului»), Daniel Cristea-Enache («Jurnal secret») si Ioana Pârvulescu, un poem, «Critic si roman» (în ton de elegie). De ziua lui criticul are nostalgia copilariei si scrie un frumos articol intitulat „Poveste cu Andersen”. O parte a „povestii” o priveste pe traducatoare, Dorothea Zimmermann (la nastere Sasu), nascuta în 1926 la Bucuresti, absolventa a Facultatii de litere si stabilita din 1973 în Germania unde a lucrat ca bibliotecara la Biblioteca Universitatii din Frankfurt si Biblioteca oraseneasca din Gelsenkirchen. Cunostea bine limbile franceza, engleza, germana, în care scrie si versuri. Dupa pensionare învata limba daneza si, din 1986, începe traducerea povestilor si povestirilor lui Andersen. Cu aceasta începe „povestea”, cu o parte frumoasa si alta trista. Partea frumoasa este însasi devotiunea de ani în sir la capatul carora avem trei volume de povesti si povestiri de Andersen însumând peste 1 300 de pagini, format mare, în versiune româneasca. Partea trista, „senzationala” o numeste Alex Stefanescu, a „povestii” povestirilor traduse este urmatoarea: „Un element senzational al întreprinderii îl constituie faptul ca editia româneasca a aparut într-un tiraj de numai 30 de exemplare! Asa se explica de ce volumele nu se gasesc în librarii si pot fi doar consultate la Biblioteca Nationala si la Biblioteca Academiei, carora traducatoarea le-a facut donatii. Publicarea editiei românesti în Germania într-un tiraj atât de mic constituie si un protest fata de modul în care oferta traducatoarei a fost tratata de unele edituri din România ( o editura din Cluj i-a cerut, în schimbul publicarii traducerii, 9 000 de dolari SUA, iar una din Bucuresti – peste 16000 de marci germane; alta editura din Bucuresti, foarte prestigioasa, a lasat-o fara raspuns timp de sase luni, iar când i s-a solicitat în scris un raspuns a explicat ca propunerea n-o mai intereseaza întrucât «se aude» ca va aparea în curând un Andersen la alta editura etc). Oricum – încheie Alex Stefanescu descrierea acestei parti penibile si tipic românesti a «povestii» – putem considera un mare noroc faptul ca traducatoarea, la cei optzeci de ani ai sai, a mai gasit energia sa daruiasca nerecunoscatoarei culturi române minunatele istorisiri ale lui Andersen”.