Vocatia heirupismului
articol aparut in Cultura, nr. 149 din 2007-11-15» cultura editorial » editorial
Autor: AUGUSTIN BUZURA
Iata, trebuie sa-mi amintesc iarasi de un personaj al lui Ilf si Petrov despre care am mai scris cu putin timp în urma. Personajul cu pricina avea un singur scop în viata: sa sufere pentru altii, sa ia picioare în fund în locul celor vinovati. Este vorba de Funt, presedintele-paravan al Oficiului din Arbatov pentru Colectarea Coarnelor si Copitelor, inventie a marelui maestru al combinatiilor, Ostap Bender. Crima din Italia, atât de mediatizata, si reactiile stârnite în presa si în lumea politica italiana, dar nu numai, de o violenta fara precedent, ne obliga sa observam si cu aceasta ocazie ca am ajuns o tara de luat mereu picioare în partea cea mai dosita a corpului, ca suntem, din pacate, în postura elevului care trebuie dat mereu ca exemplu negativ. Iar cele întâmplate în Italia, campania declansata împotriva românilor este doar începutul unei istorii care aminteste dureros de acea epoca foarte trista, bruna, din istoria secolului abia apus. Caci e de presupus ca si alte tari europene vor urma curând modelul italian. „Închiderea granitelor si epurarea tarii de straini“, cerute imperativ de vicepresedintele Senatului italian si de alti politicieni, ca si de o parte a presei vorbite si scrise, au avut consecinte imediate: fara a beneficia de prezumtia de vinovatie si fara o sentinta judecatoreasca, numerosi cetateni români de etnie roma au fost trimisi acasa. Si pare a fi abia începutul, caci reactiile din alte tari ne arata ca exemplul italian nu va ramâne singular. Cu riscul de a i se reaminti trecutul, de a fi condamnata în fel si chip, Italia doreste sa scape de taberele de tigani si de faradelegile acestora. Momentul, se vede, a fost bine ales. O lume întreaga stie ca la noi scandalurile se tin lant, avem o conducere slaba, incapabila sa se solidarizeze nici macar în cele mai grave împrejurari. Cei plecati si cei condamnati în strainatate nu pot fi mai buni decât au fost în tara. Si devreme ce au fost ignorati în tara, cine sa-i menajeze în strainatate? Privita din avion, realitatea poate fi judecata si altfel: avem pluripartidism, parlament bicameral, presedinte jucator, exista justitie, echipe de fotbal, curve, hoti, politisti, crestini, atei si luptatori cam pentru toate cauzele, inclusiv anticomunisti. Si suntem foarte buni în ochii lumii când trimitem militari pe cele mai îndepartate si periculoase câmpuri de lupta. Avem de toate, am putea parea o tara normala, asemenea celorlalte. Din pacate, analizându-ne mai bine si mai de aproape, ar trebui sa ne speriem nu numai de ceea ce se petrece zi de zi sub ochii nostri, ci mai ales de cele ce ar putea sa ne astepte în anii ce vor veni daca nu vom accepta realitatea cu luciditate si cu disperarea necesara. Ar fi timpul sa tinem seama si de felul în care suntem priviti de altii. De fapt, cu cine ne mai întelegem? Mai avem, oare, vreun prieten? Caci nici macar Marea Neagra nu mai da semne de blândete… Sigur, nu e placut sa fii român si sa calatoresti în lume în acest moment, dar culegem exact ceea ce s-a semanat îndeosebi de la Revolutie încoace. Mai bine zis ce au semanat nulitatile si veleitarii care au speriat lumea cu agresivitatea lor. A fost, treptat, cu iresponsabilitate, distrusa scoala: fiecare ministru a venit cu reforma lui, în vreme ce profesorii, tot mai umiliti si adusi în pragul saraciei, au fost obligati sa împrumute manierele vremii sau sa paraseasca învatamântul. Nu de putine ori, chiar si tara. La fel ca multi alti profesionisti de valoare, dar si ca atâtea milioane de concetateni. Iar daca punem în balanta si incredibilul numar de analfabeti sau de copii care abandoneaza scoala, este imposibil sa ne gândim la viitor fara o adânca îngrijorare.
Suplinitorii au fost chemati sa ocupe locurile celor plecati, încât si în scoala, ca si în politica sau în administratie, diletantismul si improvizatia fac ravagii. Si asta, mai ales acum, când tarile care doresc sa se afirme, sa ocupe pozitii mai bune în lume acorda prioritate maxima spiritului, creatiei intelectuale. În loc sa puna umarul la redresarea tarii în anii cei mai grei, lasii de odinioara se lamentau ca le este rusine ca sunt români, când, de fapt, rusinea tarii erau tocmai ei. S-a distrus tot ce parea imposibil de distrus, tot ce avea legatura cu demnitatea nationala, cu trecutul cel adevarat; manualele scolare au fost populate cu vedete fabricate în graba si cu scriitori care s-au remarcat în primul rând prin apartenenta la anumite partide. Perioada proletcultista era si, din nefericire, continua sa fie copiata la indigo, dar asta nu alarmeaza pe nimeni. De obicei, când un fenomen, o întâmplare cu semnificatii mai profunde sunt întelese si de oamenii politici este prea târziu, iar masurile se iau sub imperiul emotiei si se termina, fara exceptie, cu o balacareala generala din care nimeni nu pricepe nimic. Caci pâna la urma, de aproape trei ani, totul se reduce la lupta dintre presedinte si premier. Iar când cei de sus se poarta adesea ca la usa cortului, cei ce sunt la usa cortului, cei nascuti acolo, cum ar trebui sa se poarte? De fapt, abia în asemenea momente, cum este cel din Italia, ne dam si mai bine seama cât de nepregatiti sunt pentru posturile si obligatiile pe care le au cei ce ne conduc. Mari lei la televiziunile din tara, mielusei în strainatate, umiliti si ignorati. Experienta arata ca nimic, dar absolut nimic nu-i gaseste pregatiti: nu numai vântul, apa, soarele, zapada, ci orice situatie de natura sa ceara judecati limpezi, reactii rapide si solutii judicioase îi depaseste. Ne-am deprins sa luam iluziile si dorintele drept realitate, iar când acestea nu se îndeplinesc, totul devine, nu o tragedie din care se poate învata ceva, ci pretext de bascalie sau de insulte reciproce. „Exista în lume o enorma forta de convingere care se numeste cultura, spunea Camus, si care actioneaza paralel cu forta mortii si a constrângerii.“ Datorita scandalului din Italia, s-a descoperit ca, în afara de romi, am mai avea si cultura si ca ar trebui sa iesim cu ea si în Italia. Afirmarea însa se face cu bani multi, în timp, cu rabdare si, mai ales, cu oameni competenti, cu simtul valorii. Din pacate, însa, cei cu care ne laudam, numele cu care iesim la înaintare mai ales când suntem insultati s-au afirmat în alte culturi si, vrem - nu vrem, apartin mai ales acestora. Pe de alta parte, ei sunt prezenti de mult, fara sprijinul nostru, pe toate meridianele si pe toate pietele culturale. În tara, obiceiul locului este altul: sa infirmi, sa anulezi, sa razi, sa denigrezi. Si ma refer la un Sorescu, la un Valeriu Cristea, asasinati moral, la care as adauga lunga lista de „colaborationisti“. Cu ceea ce ar mai ramâne, cu înlocuitorii acestora nu cred sa trecem deocamdata de Giurgiu sau de Videle. Oricum, dupa ce se va atenua socul italian, vom ramâne iarasi cum am fost… si mai mult decât atât! Ca sa citez din clasici.