Spirala evolutiva a fotbalului

articol aparut in Cultura, nr. 194 din 2008-10-09
» cultura cultura sportului » venind din iarba
Autor: CORNEL DINU

Si fotbalul este supus spiralei reîntoarcerii îmbogatite care, pe timpul meu, se învata la scoala în primele ore de filozofie. De aici a pornit si imperativul cunoasterii trecutului.

Acum, s-a lansat teoria potrivit careia ce s-a întâmplat nu-i altceva decât o povestire buna de spus mai mult copiilor, în încercarea de a-l aduce pe „Mos Ene“ peste genele plapânde si sensibile ale micutilor. Suntem într-un moment în care se încearca uniformizarea natiilor lumii, impunându-li-se chiar uitarea datinilor si a faptelor stramosesti. Desi, la începutul acestei idei-actiune a Europei s-a spus ca acest continent va fi numai o „comunitate a natiunilor“ unite si respectate ca atare. Liantul posibil religios este dezbinat în continuare, purtatorii mantiilor sacre cantonându-se în continuare si mai abitir de numarul tainelor si a ritului. În fond, doar o ciondaneala de copii, Creatorul fiind pentu toti doar unul singur, indiferent de numele prin care l-au identificat unii sau altii.

Se mai încearca în plus, de ceva ani, tot ca o perdea de fum intoxicant, mistificarea istoriei. Actiune concertata, pornita tot de acolo de unde se încearca hotarârea premeditata a soartei civilizatiei umane. Uitându-se mereu ca filonul existentialist al lumii este mult mai puternic decât orice programare pritocita din fotoliile de falsi proroci. Tot de acolo s-a decis si transformarea miturilor istorice care ne-au alintat copilaria în transpuneri actuale îndoielnice. Au fost lovite de aceasta molima figurile importante ale celor sortiti sa devina, sub pecetea globalizarii, un alt fel de colonii si dominioane. S-a si creat o adevarata coloana a... sasea în aceasta privinta. S-au scos la vedere tot felul de pseudointelectuali si tineri doar belicosi în vorba si gând, altfel de cozi de topor, capabili sa calce în picioare tot ce a fost maret si bun în trecutul nostru. Mai mult sau mai putin recent.

Sa te mai surprinda ca un fizician care a jignit cu vorbe de latrina neamul românesc a fost pus în fruntea Institutului Cultural Român? Si nu-i o scuza sau explicatie ca, dupa 1980, în România nationalist-comunista, din doi absolventi, unul era inginer! Ma rog, asa se distrugea pe atunci fondul de întelepciune reala a tarii. Care are nevoie pretutindeni de învatatura faptelor, a vorbei si a scrisului si nu de transformarea materiei amorfe în forme cu valoare de piata, atât de relative.

Vom mai vedea.

„Bec“ si „aripa“

Dar sa ne întoarcem la spirala fotbalului, de care aminteam la început. Astfel, prin anii '30 se vorbea de primul mare tehnician care a organizat vizibil o echipa de fotbal, englezul Colin Chappman. Un model creat prin „tunarii“ de atunci ai lui Arsenal Londra. Era vorba de o asezare zonala, exprimata rapid prin doua litere: „W.M.“. Cu denumiri specifice ale posturilor. Si modul acela de joc a trecut repede canalul, fiind adaptat pe continent. Ajungând si la noi cu traduceri firesti ale posturilor ce compuneau echipa. Fundasul lateral era numit... „bec“. Stoperul de mai târziu era... „half centru“; mijlocasii de atac... „interi“; jucatorii de pe benzi... „extreme“ sau „aripi“; iar vârful de atac de acum era... „centru atacant“. Iar daca am privi imaginar asezarea de atunci din teren, am identifica un destul de apropiat  „4-3-3“, atât de jucat astazi. Sigur ca una era miscarea si tehnica de atunci si cu totul alta aceea de azi, opera a spiralei îmbogatita în timp, prin cresterea calitatilor fizico-tehnice ale jucatorilor. Ca si a oamenilor de azi ajunsi, de la strângerea între degete a penei de scris sau a „Carandasului“, la baterea tastelor de computer.

Ca orice model, cel al lui Chappman a fost perfectionat, ajungându-se la denumirea conceptionala a ocuparii terenului zonal. Creându-se caracteristici specifice, scrutate si antrenate pentru fiecare zona a câmpului de joc.

„Om la om“

A urmat perioada crâncena a fotbalului din anii '60. Cu marele ei creator, avidul spaniol de victorii cu orice pret, prin precizia oamenilor alesi de a fi aruncati în lupta, Helenio Herrera. S-a adus atunci în fotbal disputa disciplinar tactica definita sistemul „om la om“. De fapt o rigoare fizica si de cumul de mijloace destructive în defensiva, pentru a opri si prin aglomerare în fata propriei porti, ofensiva adversa. Si unde se putea aseza mai bine o astfel de mentalitate de sistem, decât în Italia.

La „Inter“-ul unui alt om de afaceri practice, presedintele Angelo Moratti. Într-o tara care avea în traditie lupta mereu învingatoare a legiunilor romane, dispusa în careuri mai mult defensive. Care asteptau prin ordine si unitate, la adapostul scuturilor, veritabile mijloace defensive, si cu sulitele pregatite pentru a da lovituri mortale, atacurile doar entuziaste, chiar inconstiente, ale hoardelor barbare. Legiunile dispuse în careuri nu alergau niciodata în întâmpinarea atacurilor adverse, le asteptau, miscându-se la pas. Ca sa nu piarda unitatea dispunerii. Iar când scoteau sabiile si aruncau cavaleria era doar spre final, pentru a culca la pamânt ce mai ramasese din hoardele adverse. Cam asa îi învatase si diabolicul spaniol pe fotbalistii sai, alesi pe sprânceana, la marele „Inter“. Sabiile scoase din teaca erau „regizorii“ (regista cum defineau ei si ca o coincidenta a neorealismului de la „Cinecitta“!), Mariolino Carso si argentinianul de geniu în pase lungi Louis Suarez. Ei lansau cavaleria câstigatoare, dupa atâta aparare fara scrupule ordonata cu sfintenie. Pe rapizii atacanti Mazzola, brazilianul Jair si spaniolul Peiro. Care marcau, cel mai adesea, doar un gol mai mult decât nimicul înregistrat pe tabela de marcaj, în dreptul adversarilor.

Înapoi la romantismul lui Chappman

Acest mod de a gândi fotbalul si-a gasit imediat prozeliti în mai toata Europa. Ani buni. Bineînteles ca germanii, si ei soldati aprigi la origine, au preluat si mai agresiv acest „om la om“ fara scrupule. Se pierduse zona si era o haituiala de oameni contra oameni pe tot terenul. Era interesant, o alta forma evolutiva a fotbalului, cu o impresionare certa, dar destul de urâta.

Astfel ca a fost abandonata destul de repede. Reîntoarcerea se distinge si acum. La un sistem zonal mult mai uman, mai aducator de spectacol si care pastreaza doar asezarea scurta a blocului de joc realizata mai mult prin adversitate; cam la fel de… „om la om“, a Milanului lui Sachi si Berlusconi. Pentru ca, pe ecranul patronului de la Arcole, se concepea laboratorul evolutiv al echipierilor condusi din defensiva de generalul Baresi.

Acum, teoretizându-se mult mai scurt, dar mai mult cu armele atacului, noua zona, ne-am reîntors la frumusetea jocului din vremurile romantismului lui Chappman. Iar, ca un barometru, ca si atunci, tribunele sunt pline acolo unde se evolueaza astfel. Îndeosebi în „Champions League“!

S-ar putea vorbi mult pe aceasta tema, în care principiul de baza este doar aparent defensiv. Si anume faptul ca echipa se asaza cu tot efectivul, în defensiva, între pozitia mingiii si propria poarta. Apoi, în posesie, prin dilatarea si compensarea zonelor, în obligativitatea dezvoltarii schemelor proprii de atac. Prin schimburile de locuri (impuse pe timpurile noastre!) si printr-o circulatie cât mai simpla si mai directa, fotbalul a atins o reala frumusete, captivanta. Din pacate, în ciocnirile de la noi si destul de rara. Poate tocmai fiindca parametrii ei sunt simtiti si pusi în practica de foarte putini. De aceea, ma încumet sa pronunt un singur nume de tehnician: Dan Petrescu... Ceilalti doar cocheteaza cu principii.

---