Irealitatea din realitatea imediata
articol aparut in Cultura, nr. 194 din 2008-10-09» cultura cultura antropologica »
Autor: Cristian Robu-Corcan
Strabat des un drum, nu prea lung, care duce de la casa mea la un fel de bacanie. Un fel de magazin „cu de toate“, cum spune patroana, de unde cumpar tigari, pâine, cafea si coniac. Merg pe Carantina, trec pe lânga Moara Violatos si, exact dupa doua colturi, apare o casa veche, situata chiar în capatul bulevardului Cuza. Aici e Mecca acestei parti a Centrului istoric. De aici se aprovizioneaza toata zona. Cu „de toate“.
Vizavi, la parterul unei case tot vechi, dar restaurata relativ recent, se poate admira expresia deplina a eclectismului contemporan în fericirea comunitara: o camera ticsita de „american poker“- uri electronice, afise cu femei goale, icoane xeroxate, betivi de vârsta a doua, liceeni, muste, mese din plastic alb acoperite de telefoane mobile din cele mai sofisticate, mirosuri dulci-acrisoare de mucegai aproape sufocate de parfumuri orientale, mârâituri si înjuraturi tâsnind din guri cascate la o plasma pe suprafata careia alearga niste barbati si, în fine, flori nemuritoare puse în cutii de torturi de înghetata. Pe usa de la intrare scrie doar atât: BAR. În stânga usii, pe zid, se zareste o jumatate de statuie cam de un metru douazeci, înfatisând partea dreapta a unei Atene cu mâna îndoita pilduitor. Taietura a fost executata perfect, cu o îndemânare si precizie impresionante, la fix cât sa poata fi montata usa de termopan. În fata usii, însirate pe trotuar, sunt parcate patru autoturisme luxoase, negre si argintii, cu placute de înmatriculare purtând combinatii de litere din cele mai semnificative: TUN, LOZ, BAN, RAI. Masinile, mi se spune, sunt ale patronului BAR-ului. Nu o data m-am întrebat prin ce ingenioase combinatii economico-financiare se pot câstiga atâtia bani vânzând cafea de 6 bani si lichior de 1 leu. Însa aceasta întrebare, care a naucit o lume întreaga, se pare ca n-are raspuns. Ma rog, tocmai mergeam sa-mi cumpar pâine si tigari, încercând sa uit întrebarea, când, fara sa apuc sa prind de veste, am fost acostat frontal de un tigan solid. Se proptise drept în nasul meu, mai sa ma atinga. Ma privea în ochi si mesteca isteric guma. N-am avut timp sa ma intimidez, ca a trecut rapid la subiect.– Auzi, ma chestiona scurt, sefu' întreaba de unde ti-ai luat pantalonii astia?Facea baloane mari din guma si trebuia sa fiu atent, sa-mi retrag capul la timp, altfel mi le-ar fi spart în ochi.– Nu mai stiu, am raspuns, îi am demult. Dar de care sef vorbesti?– Ãla.Am privit spre locul pe care mi-l indicase cu o miscare scurta a capului. Din fata BAR-ului ma privea un barbat de vreo cinci zeci de ani, scund si cu un cap gigantic, perfect rotund. Mânca extaziat un ecler, lingând cu râvna crema si caramelul scurse pe degete.– Auzi? vorbi iar tiganul. Da’ de ce ti-ai lasat perciunii astia asa mari?– Nu nimeresc niciodata lungimea potrivita, i-am raspuns. Si ei cresc si cresc.– Auzi, fraiere? N-o mai face pe smecheru' ca te las chel în gura. Si vezi de-ti adu aminte de unde ai luat pantalonii astia luciosi, ca întreaba sefu'.Apoi pleca, în timp ce sefu' îmi facea cordial cu mâna, înghitind ultima bucata de ecler.A trecut un timp în care, de câte ori mergeam la magazinul „cu de toate“, priveam cu atentie miscarile din jurul BAR-ului. Am putut constata ca sefu' cu eclerul în gura si capul gigantic e patronul si ca masinile sunt ale lui. Ca au loc tot felul de manevre bizare: câteva fete cu fetele descompuse erau smulse din doua masini frânate cu dârzenie si vârâte în doua din masinile lui sefu', masini care demarau în tromba. Sau: trei tineri plângând si cersind iertare în fata sefului, în timp ce acesta, evident, mâncând un ecler, repeta ca un maniac „va fac zarzavat, boilor, sa vad banii, va fac zarzavat, boilor, sa vad banii“, apoi se scarpina brutal prin zonele intime si iar îi ameninta pe cei trei tineri cu bagatul la conserva. Sau: sefu', evident, cu caramel si crema de vanilie întinse pe toata fata, acostând o adolescenta de pâna-n 15 ani si urlându-i vorbe dulci, cum ar fi „te fac printesa, foame-n gât“, „bag bani în tine
ca-ntr-o saltea, panarama“, „îti arat Spania pâna te ustura curul“. Sau, culmea bizareriei, nevasta sefului: o femeie corpolenta, cu doua capete mai înalta ca sefu', tot timpul prevazuta cu pampoane colorate, enorme, lipite de plex si care nu facea un pas fara a executa rapid câteva seturi de închinaciuni, timp în care si scuipa a descântec spre masinile luxoase ale familiei, ca si cum le-ar fi ferit de vreun pericol. Si ca pe sefu' îl chema... dar, cum nu-i frumos sa dai numele oamenilor la revista, o sa-i spun doar prenumele: Capsunel.Domnule, mi-am spus, sefu' Capsunel e un borfas, nu-i nimic neobisnuit, omul e cu picioarele pe pamânt, e pus pe note, acordat perfect la realitatile zilei, face trafic de carne vie, camatarie, spala bani, are nevasta cu pampon, nume de fruct gingas, patru limuzine, dar, orice ar fi, nu-i spun de unde sa-si ia blugi ca ai mei, luciosi si evazati. Daca-l mai vad si într-o astfel de pereche de pantaloni n-o sa mai pot sa vin la magazinul „cu de toate“ si-o sa trebuiasca sa merg pentru tigari si alte chestii tocmai pe Calea Galati. Gata, macar asta sa fie, la nivelul aparentelor, diferenta dintre un golan de Braila si un bibliotecar – luciul pantalonilor.Dar trasesem concluzii pripite. Aveam sa aflu în cel mai scurt timp ca sefu' Capsunel nu era un golan simplu, ci unul complicat. Pompa bani într-o Casa de Copii, le cumparase unor batrâni un aragaz si avea câteva inventii cu privire la siguranta exploatarii instalatiilor electrice. Tot bulevardul stiuse, numai eu nu. Deveneam din ce în ce mai nervos, dovada desele prilejuri pe care mi le înscenam pentru a ajunge în zona BAR-lui. N-am apucat însa sa vad nimic deosebit, ci doar o noua distractie a lui Capsunel, pe cât de infantila, pe atât de mare succes, ca se amuza tot omul nimerit prin preajma. Capsunel, cu un ecler într-o mâna (evident) si o mica pancarta în cealalta, inspecta cu privirea bulevardul. Cum aparea o femeie cât de cât atragatoare striga: „Fa, câinele, te musca!'. Femeia se întorcea speriata spre Capsunel, de unde auzea venind avertismentul. Capsunel ridica repede pancarta si începea sa râda delirant, scuipând cu frânturi de ecler în stânga si-n dreapta. Pe pancarta, cu litere de-o schioapa, într-o româneasca adusa la zi, scria: TIA-I LUATO.Habar n-am cum de se întâmpla câteodata sa fiu confiscat cu totul de un personaj de felul asta. Sau, mai bine spus, de ce, care sunt motivele pentru care unul ca sefu' Capsunel îmi intra-n cap si nu-mi mai iese? Probabil pentru ca nu-i nimic de înteles si toata situatia ma duce spre obsesie. Oricum, am început sa cer lamuriri cu privire la Capsunel, de la oricine putea sa-mi dea. Am aflat lucruri care m-au turtit. O batrâna, o vecina de pe Carantina, mi-a povestit cum domnu' Capsunel i-a trimis acasa trei baieti care i-au reparat pe loc gardul aproape prabusit. Un domn în vârsta, prieten cu socrul meu si vecin cu Capsunel, mi-a relatat emotionat, cu mâna în dreptul inimii, cum sefu' l-a dus zilnic cu masina, o vara întreaga, la Lacul Sarat, sa faca bai de namol, pe gratis, si asta pentru ca „este un om de mare omenie“. O vânzatoare de la magazinul „cu de toate“ mi-a jurat ca domnu' Capsunel, vazând-o plângând din cauza sotului bolnav, a scos pe loc 1000 de euro, „în foi
de-o suta“, si i-a dat pentru operatia sotului. Iar capacul peste toate a fost vestea ca domnu' Capsunel „s-a trecut“ pe listele pentru consilieri judeteni si sigur o sa urneasca din loc Braila, „ca nu-i baiat prost deloc“. Ma durea capul, îmi vuiau urechile si ma bâlbâiam de indignare. În absolutul teoriei, ori eu nu existam si Capsunel era real, ori eu eram cât se poate de real si Capsunel o himera. În viata, însa, totul scapa gândirii. Nu mai e nici real, nici ireal, nici bine, nici rau, nici logic, nici ilogic. E un fel de Hemingway plângând de mila elefantilor.Si, cum marile hotarâri se iau sub presiunea momentului, trebuia ca eu sa-i vorbesc revoltat unei rude despre golanul de Capsunel care dorea sa fie si demnitar.– Care golan, mai, mi-a replicat ruda, ce tot spui acolo?– Capsunel, cine altul?– S-o crezi tu, omu' e tare, e un fel de director pe la Gaze, are facultate.– La Gaze? Care Gaze?– Cum auzi, la Gaze. Câte Gaze sunt? Nu trece un proiect fara el.– Vorbesti serios?– Hai, mai, du-te, ce Dumnezeu...la Gaze lucreaza omu'.M-am dus. Spre casa. Am trecut prin fata
BAR-ului. Capsunel tocmai botise aripa dreapta a unui BMW negru si se amuza copios de cât de moale a fost tabla. Evident, mâncând un ecler. Apoi s-a aplecat si a luat de pe jos o pisica pe care a început s-o pupe în bot. Îi spunea încontinuu: îti da taticutu' sa manânci, îti da taticutu' sa manânci.Atunci m-am hotarât. În momentul acela. Cum îmi fac putin curaj, ma duc la Capsunel si-i spun de unde mi-am luat blugii, chiar daca nu a avut sansa de a ajunge consilier judetean.