„Pâna la urma, arta tremura la margine, ca viata...“
articol aparut in Cultura, nr. 194 din 2008-10-09» cultura cultura interogatiei »
Autor: ANGEL RABABOC in dialog cu LIA-ELENA BOANGIU
Lia-Elena Boangiu: Cum s-a nascut în dumneavoastra dorinta de a deveni actor?
Angel Rababoc: Ca orice nastere, are samânta ei de miracol. Poate ca meseria aceasta nu o alegi tu, ci te alege ea pe tine. Si cum bine zicea cineva, „te alege ea pe tine pentru ca are nevoie de victime“. Ca sa fiu jucaus la vorba si cazând putin în timp, pot spune ca odata cu prima piesa de la gradinita, „Greierele si furnica“, pe când am avut marea „sansa“ sa joc alaturi de fata militianului, atunci
s-a nascut si dorinta. Cred ca în fiecare copil sta ascuns un clown: mai zglobiu, mai vesel, mai trist. Daca vrea sa-ti iasa pe frunte, probabil te faci saltimbanc. Daca nu, sta ascuns toata viata în spatele ochilor. Din când în când poate plânge, privind la fratii lui care se joaca…
Banuiesc ca momentul serios si hotarâtor a fost când eram în anul al treilea de liceu. În acea vreme, la festivalul care se numea „Cântarea României“, un fel de toata tara râde, cânta si danseaza, am luat un premiu trei la faza finala, ce s-a tinut la Teatrul Mic, unde am recitat o poezie de Geo Dumitrescu. Voiam în acelasi timp sa fac Facultatea de Drept, crezând ca pot sa împart eu dreptatea mai mult decât se poate împarti. Iluzie si atunci, si acum. Asa ca am ales cutia cu iluzii de fiecare seara. Cel putin aici pot pune întrebari la liber… chiar daca nu-mi raspunde nimeni. Pâna în 1989 erau unele spectacole care pareau, pentru doua ore, mici insule de disidenta. Hrana a mii de oameni care eram slabi si fricosi. Metafora mirosea a libertate, iar jocul din subtext era codul de complicitate între artist si public. Dupa astfel de spectacole ieseam din sala cu o energie nebuna! Iar dorinta mea histrionica avea cu ce se hrani.
L-E.B.: Ati spus ca ati încercat de mai multe ori sa intrati la teatru. De ce?
A.R.: Pentru ca examenul era efectiv o loterie, atunci când erau trei locuri pentru baieti, chiar doua sau, cum a fost într-un an, unul singur! Veneau sute de candidati. Trebuia sa fii ori inconstient, ori foarte inconstient pentru a persevera. Lent, dar sigur, cultura trebuia adormita si înlocuita cu ideologia culturala a partidului unic. Facând un salt în acesti ani, nici inflatia de scoli de teatru de acum nu mi se pare varianta cu rezultate pe masura: de dragul rularii unor fonduri se amagesc niste suflete, care chiar cred ca vor prinde „basica de sapun a gloriei“...
Ce mi-a spus Dumitru Furdui
L-E.B.: Unde ati studiat?
A.R.: În Bucuresti, la Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica „Ion Luca Caragiale“. Am fost prima promotie a domnului Mircea Albulescu. Dupa al treilea examen de admitere stiu ca am clacat si am spus ca ma opresc. În acea zi m-am întâlnit cu un actor minunat, Dumnezeu sa-l odihneasca, a murit la Paris, e vorba de Dumitru Furdui. El m-a întrebat: „Ei, ce-ai facut?“ si i-am spus „Am picat si anul asta, nu cred ca mai am puterea sa dau, ce sa fac?“. Si el, moldovean sfatos, mi-a zis: „Mai baiete, uite cum e cu meseria asta: când toti spun sa o faci, tu sa n-o faci si când toti spun sa nu o faci, tu sa o faci.“ Cred ca am avut asa, senzatia unui sut în spate încât am plecat acasa si stiu ca dupa doua ore m-a sunat un prieten sa ma întrebe ce am facut la examen. Atunci i-am spus: „nu conteaza ce am facut, eu deja am început sa învat o poezie pentru examenul de la anul…“. Vedeti cum luam bilet la „loterie“ cu un an înainte!
L-E.B.: Care au fost cele mai pretioase lucruri pe care le-ati învatat dupa facultate, practicând meseria de actor?
A.R.: Personal, nu cred ca am putut bate ceva în cui spunând „iata, acesta e ghidul meu în meserie“. Totul e atât de alunecos si curgator, cu taceri si cautari, cu exaltari care se topesc… în fata esecului. Ca viata.
L-E.B.: Ma refeream la lucruri pe care le-ati învatat despre meserie jucând.
A.R.: Cel mai important lucru pe care l-am învatat este ca atunci când intri în teatru este sa dai „buna ziua!“. Lucrul pe care l-am învatat pe deplin este ca atunci când un coleg joaca pe scena sau repeta e bine sa mergi în vârful picioarelor, fie ca esti masinistul sau actorul sau functionarul public. Lucrul pe care l-am învatat a fost faptul ca uneori dintr-un gest, dintr-o gluma, dintr-o apreciere a unui om din culise pot sa înteleg mai multe decât de la un cronicar de teatru. Parca Chaplin spunea ca cel mai usor poti omorî un actor: cu o vorba! Câti îsi asuma responsabilitatea acestei subtilitati? Cronica profesionista are statutul ei iar cele de umplutura nu fac decât sa întretina un foc sub cazanul cu confuzii! Cui foloseste? Poate teatrul prin care „naravuri îndreptam“ va avea soarta pe care o merita, si nu va fi o Cenusareasa pe care o îmbracam festiv la sarbatori. Poate ca si elita acestei meserii va arunca o ancora în viitor, de care se va prinde o lume mai buna (chiar daca suna cumva emfatic). Lucrul pe care l-am învatat a fost ca în teatru, daca nu te poti iubi (suntem prea putini ca sa avem alte sentimente), macar sa te respecti. Pâna la urma, teatrul, arta tremura la margine, ca si viata si e bine sa le lasi asa. Poate taia doar Dumnezeu, omul, dragul de el, doar rupe!
Stefan Iordache mi-a dat o palma
L-E.B.: Ati avut un mentor sau, în orice caz, un model pe care l-ati urmat sau l-ati urmarit din dorinta de a învata?
A.R.: Nu pot sa spun ca am avut un mentor sigur si stabil, dar au fost si sunt actori care mi-au placut foarte mult, atât straini cât si actori români. Am avut o buna sansa, apropo de scoala, când m-am dus în Bucuresti sa am acces la plamada viselor de a ma face actor. Aveam nouasprezece ani. Neintrând la IATC, faceam figuratie. Asa am reusit sa stau pe aceeasi scândura, în spectacolul „Timon din Atena“ sau în „Hamlet“, de la Nottara, alaturi de mari actori: Stefan Iordache*, George Constantin, Horatiu Malaele, Alexandru Repan, Gilda Marinescu... Ori, pentru mine, cred ca usor-usor aceasta era o scoala. Chiar la un moment dat stiu ca la un spectacol cu „Hamlet“atât de mult ma fascina ce se întâmpla pe scena încât am ramas pironit în culise, blocând un culoar foarte strâmt prin care trebuia sa intre dl Stefan Iordache, care era Hamlet. Am simtit o mâna ferma ce ma trage înapoi si o scurta palma peste cap. La acest spectacol dumnealui nu iesea din scena, îsi facuse un mic cortulet în culise, unde statea tot timpul spectacolului. Stiu ca m-am dus în pauza si mi-am cerut scuze si el mi-a zis „iarta-ma si tu, dar nu aveam ce sa fac, pierdeam intrarea“ (de aceea întâlnirea de mai târziu, pe scena teatrului din Craiova, în „Titus Andronicus“, am socotit-o un dar ceresc). Eram fascinat de monologul din „Timon din Atena“, pe care George Constantin îl rostea cutremurator si în timpul caruia colegii lui actori, sapte, zece, câti erau în momentul acela în spectacol, nu miscau în culise. Asteptau sa termine monologul de câteva minute bune si abia dupa aceea ieseau. Iar el, care purta la reverul fracului o garoafa rosie, dupa ce iesea în aplauze, scotea floarea si o dadea doamnei-sufleur, sarutându-i mâna. Si astfel de întâmplari mi-au fost mentori. Nu pot uita experienta de patru ani de la Sectia de Revista a Ansamblului „Doina“ al Armatei, unde am jucat sute de spectacole. Sau zecile de spectacole vazute în acei ani. Iesind apoi din Institut, mi-am dat seama ca nu învatasem cu mult mai mult decât îmi împartasise în Scoala populara de arta un om minunat, Traian Aelenei. Pot spune acum ca periplul prin scoala a însemnat si sansa întâlnirii unor profesori precum Mircea Albulescu, Grigore Gonta, Florian Pittis, Claudiu Bleont si, pâna la urma, a fost bine pentru ca de la fiecare am putut sa prind, sa „fur“ câte ceva. Este foarte important cine îti împartaseste aceasta meserie. Important este nu numai sa stii sa furi, ci si de la cine sa furi.
De asemenea, m-a ajutat mult profesionalismul colegilor pe care i-am gasit la Craiova. Am jucat aproape cincizeci de roluri, dar parca n-am jucat nimic. Ma emotionez la spectacolele bune si ma reduc la tacere rolurile bine facute de mari actori gândindu-ma la ce drum lung este pâna acolo: nu se stie daca vei ajunge vreodata. Teribil adevar rosteste dl Victor Rebengiuc când spune si la vârsta Domniei Sale ca doreste sa ajunga actor mare.
L-E.B.: L-E.B.: Care este rolul care v-a satisfacut pâna acum cel mai mult si care este cel pe care îl regretati, pe care ati vrea sa îl refaceti?
A.R.: Nu cred ca am un rol de care sa fiu pe deplin mândru pentru ca, daca ma gândesc bine, la fiecare poate ca as mai fi facut ceva. Probabil ca multi actori gândesc la fel. Cred ca e mai important sa joci în spectacole mari chiar roluri mai mici decât roluri mari în spectacole proaste. Daca sunt bucuros si împlinit de ceva, acel ceva este perioada în care teatrul craiovean a reusit sa explodeze în lumea libera, dintr-o tara libera si ea, în sfârsit, dupa 1989, când aproape zece ani am visat frumos, când mi-am dat seama ca totusi cultura româneasca nu este ceea ce s-a spus despre ea si ca singura sursa autentica a neamului acestuia si singura salvare este tot prin cultura. Si prin credinta. Sigur ca printr-o simpla comparatie vedem ca nu suntem o mare cultura, dar nici nu trebuie sa ne agatam pancarte cu "aici cultura second-hand".
Roluri pe care le-am facut… si cred ca le-am ratat - nu vreau sa amintesc despre ele, pentru ca poate sunt copiii mei mai naravasi, sunt copiii mei carora le-a placut sa se joace mai mult si sa învete mai putin. Poate clownul ce speram ca-mi sta pe frunte s-a ascuns în spatele ochilor fiindu-i teama de ce vede. Când zeul nu vrea, respecta-i cu decenta dorinta, pentru ca ea poate face parte din destinul tau.
L-E.B.: Se poate pastra o cariera în teatru fara compromisuri? Care ar fi cel mai mare compromis pe care l-ati facut?
A.R.: Se spune ca viata e facuta din mari si mici compromisuri. Nu cred ca am facut compromisuri în teatru. Sau poate ca da, atunci când am pierdut cinci ani ratând examene, când, vorba tatalui meu, "în cinci ani puteai sa faci si tu o facultate serioasa". În schimb, pot sa spun dupa aproape douazeci de ani de cariera ca este important sa ai o relatie civilizata, buna si prieteneasca, daca se poate, cu regizorul si este destul de important ca directorul sa aiba grija de tine. Pentru ca, daca îmi aduc aminte bine ce spunea odata dl Stefan Iordache, Horia Lovinescu, directorul de atunci al Teatrului Nottara, l-a ferit sa joace în piese proaste. Si i-a oferit roluri bune. Sau Sica Alexandrescu, despre care se spune ca avea pe masa numele tuturor actorilor marcate cu niste sageti si, în dreptul fiecarei sageti, rolurile care trebuiau jucate pentru dezvoltarea personala a fiecarui artist - asta mi se pare o grija extraordinara. Si atunci este bine sa se gândeasca la tine cineva de sus si în felul asta "cresti" si tu si, de ce nu, si teatrul.
Silviu Purcarete m-a marcat cel mai mult
L-E.B.: Care este cea mai mare bucurie pe care v-a adus-o meseria de actor?
A.R.: Bucuria meseriei de actor este ca poti, zic eu, sa iesi seara de seara mai repede… la lumina. Lumina pe care generos o poti oferi si semenilor tai. Poate în felul acesta, cu sensibilitate si emotie, mai refacem câte ceva din "puntile rupte" ale comunicarii. Paradoxal, modernitatea cu al ei "canon", slujbele, orasele aglomerate ne-au apropiat fizic, dar ne-au îndepartat atât de mult sufleteste. Iata o sansa pentru teatru si menirea sa: aceea de a vindeca aceste "boli". Sansa pe care o ai cu aceasta meserie, care are pacatoseniile ei, dar pe care putine meserii o au, ar putea fi ca praful asta de stele pe care îl cerni în fiecare seara va rodi cândva, precum rodul pe care îl pune samânta îndumnezeirii în tine. Este o bucurie atunci când ai constiinta ei si când lucrurile ies cum ti-ai propus, adica bine. Dar de la un timp, ca un… trend impus de economia de piata, vad ca se fac spectacole ce tin de cantitate, iar nu de calitate. Vorba unui mare regizor rus: repede le faci, repede arunci banii, repede le uiti! Restul sunt amanunte de vitrina…
Cu bucurie vin în teatru si încerc, pentru ca am si eu problemele mele, sa uit de tot si sa intru în jocul de-a altcineva ramânând tot eu. Poate ca prin ritualul teatral invoc un suflet ce, cândva, a avut si trup! Vedeti, e o meserie pacatoasa, într-un fel...
L-E.B.: Exista vreun rol pe care îl asteptati si care înca nu a venit?
A.R.: Nu sunt actorul care sa fi asteptat în mod special un rol, în schimb îmi dau seama ca e bine sa visezi, îmi dau seama ca acest vis trebuie sa îl urmaresti uneori cu perseverenta iar daca într-o zi te va bate pe un umar îngerul, iar pe celalalt un bun regizor înseamna ca nu ai asteptat degeaba. Vorba printului danez: "Sunt mult mai multe lucruri în cer si pe pamânt... / Decât îsi poate omul închipui…".
L-E.B.: Cu ce regizor v-a facut cea mai mare placere sa lucrati, de la cine credeti ca ati învatat cel mai mult?
A.R.: La TNC mai mereu au montat regizori importanti. Orice întâlnire a fost o experienta. Asa cum dupa citirea unei carti tot ramâne ceva. Chiar daca uneori n-ai mai recomanda-o cuiva, si asta poate fi o experienta. Am avut întâlniri artistice cu Cristian Hadji-Culea, Mircea Cornisteanu (directorul actual al TNC), Vlad Mugur, Mihai Maniutiu, Tompa Gabor, Claudiu Goga, chiar si cu regizori straini. Cer iertare daca nu-i amintesc pe toti. As fi nedrept daca nu as spune ca Silviu Purcarete a fost regizorul care m-a marcat cel mai mult. Atât prin cele opt spectacole în care am avut norocul sa joc, cât si prin perspectiva internationala deschisa de el acestui teatru.
Am prins un tren ce astepta dupa Cortina de Fier si artistii si masinistii care i-au sustinut si înteles felul aparte de a face teatru (vorba lui, "stiu ca nu e o placere sa faci figuratie, dar multumesc celor care m-au înteles") si un director, Emil Boroghina, perseverent si care a stiut ce… marfa vinde. Se spune ca toate lucrurile bune sunt trei.
De la Silviu am învatat cel mai mult ca poti fi bun, dar si modest, ca poti face spectacole superbe, fara sa fii vulgar, ca fantezia si intuitia actorului poate avea loc chiar într-un decupaj regizoral bine pus la punct. Domnului Purcarete cred ca toti clownii îi stau pe frunte, plus un milion de pitici împrejur care-i cara sacii cu fantezie si povesti…
Apoi, fiecare dintre cei cu care am lucrat au deschis portite pe care uneori am continuat eu sa le deschid, altele s-au închis pentru ca eu nu aveam ce deschide si alteori mi-as fi dorit mai mult, dar atât s-a putut, poate din vina mea, poate din vina lor, poate din vina a ceea ce se numeste în aceasta meserie "sansa", "noroc", "destin".
L-E.B.: Aveti un dramaturg preferat?
A.R.: Nu stiu acum daca e cazul sa fac o lista. Sunt piese superbe, important e cine le monteaza si cine le joaca, dar nu cred ca putem pune pe altcineva în fata lui Shakespeare.
L-E.B.: Cum a fost experienta cu filmul? Ati mai juca în filme daca ati avea ocazia?
A.R.: Student fiind, am avut tot felul de mici aparitii, dar întâlnirea cu un rol si un film-emblema a fost în anul trei de facultate: Birica din "Morometii", în regia lui Stere Gulea. Nu prea e confortabil sa faci clasamente în arta, dar oricum s-ar face acest film nu poate lipsi dintre cele mai importante ale cinematografiei românesti. Apoi, dupa semi-cotitura din '89, daca se mai facea un film pe an. "Restul e tacere", tacere care a germinat în anii din urma medaliate filme românesti. Sigur ca as dori sa fac si film. Orice actor îsi doreste probabil sa faca lucrul acesta si, în masura în care esti solicitat si te tenteaza, faci cu mare drag. Oricum este o alta "industrie" si cere uneori sa fii aproape de ea. În Bucuresti, în cazul nostru.
L-E.B.: V-ati gândit vreodata sa plecati din Craiova, de la TNC?
A.R.: O singura data m-a tentat, în '90, când a fost acea vâltoare cu plecari-veniri, dar vezi ca Dumnezeu îti da sansa pe care probabil o meriti, a facut sa ramân. Am ramas si nu cred ca aveam posibilitatea, în nici un alt teatru, sa fac spectacolele pe care le-am facut aici, turneele pe care le-a avut acest teatru si trebuie sa marturisesc ca nu am fost cu suse, nici sa marcam evenimente culturale pe la ambasade, ci am fost la mari festivaluri, ceea ce, credeti-ma, a fost o mare împlinire. Într-adevar, Teatrul National Craiova a scris atunci istorie. Si nu oricând, ci atunci când autoritatile aveau mai mult respect si frica de o mie de mineri, decât de doua mii de actori! Ca un fapt ce-mi sustine afirmatia, as vrea sa relatez o mica întâmplare. Ne întorceam cu avionul din Germania de la un festival important. În avion era si ministrul de externe de atunci, dl Melescanu. I-am aratat un ziar nemtesc în care se scria: "cea mai buna ambasada a României dupa Revolutia din decembrie 1989 este Teatrul National din Craiova". A zâmbit putin stânjenit…
L-E.B.: Cum e viata din culise, ce se întâmpla dupa repetitii, dupa aplauze?
A.R.: Eu zic ca teatrul nostru traieste o stare de normalitate, este un teatru în care nu sunt conflicte, este un teatru în care oamenii chiar daca nu se iubesc, au o relatie placuta, cordiala, colegiala iar la cei care se iubesc, acest lucru se vede si e foarte bine. Este un teatru în care îmi place sa cred ca orice conflict de meserie dispare în momentul intrarii în scena. Si sigur ca este anormal sa tii aceasta zgura, pentru ca nu te ajuta nici pe tine, nici pe coleg si cred ca începe sa se vada în spectacole acest lucru. Nu cred ca este cazul la noi, viata din culise este chiar placuta. S-ar putea la alte niveluri sa fie tot felul de dispute, dar înca nu patrund la noi în "uzina". Cum zice Lev Dodin: îti trebuie mult timp si energie pentru a face un spectacol foarte bun, dar un singur minut pentru a înnebuni un teatru. Este o profesie care cere o ardere aproape permanenta. Poate de aceea unii dintre noi, uneori cei mai buni, se sting prea devreme. Ai terminat un spectacol si deja te gândesti la urmatorul sau la textul ce nu-ti intra mai repede în memorie, pentru viitoarea repetitie. Asta, la ritmul la care se joaca si se monteaza acum la noi.
L-E.B.: Cum s-a împacat viata de familie cu viata de actor? Cu repetitiile lungi, cu turneele...
A.R.: Pot spune ca am gasit întotdeauna întelegere. Sigur ca ar fi trebuit sa stau mai mult pe-acasa, în momentul în care copilul era mic, atunci sotia trebuia sa îl creasca singura... bineînteles ca a fost frustrant. Reveneam din turnee cu o bucurie imensa de a ma juca cu Filip, baiatul meu. Destinul a facut ca, mai târziu, sa ma "joc" cu el pe scena, în doua piese.
L-E.B.: Povestiti o amintire placuta si una neplacuta, din cariera de actor.
A.R.: Nu stiu ce sa spun, amintiri placute sunt multe, în fiecare seara avem o amintire placuta, când publicul cu adevarat te aplauda si simti ca ai reusit sa-l aduci lânga tine. O amintire neplacuta este atunci când joci un spectacol neîmplinit si trebuie sa gasesti resurse, stii ca este un spectacol slab, dar trebuie sa îl joci. Asta e o amintire neplacuta, lasa un zat de care nu ai nevoie, pentru ca usor-usor îsi pune amprenta pe ceea ce faci. Întotdeauna ai nevoie de o minte limpede, un suflu proaspat, de deschidere si de piese bune, de montari bune. Daca pleci de la ideea ca "vrem sa urcam muntii la câmpie", asta deja este o mica prostioara. Actorul trebuie încurajat si ajutat, pentru ca, asa cum zicea dna Sanda Manu, "am încercat sa fac teatru fara regizor si mi-a iesit… sa fac teatru fara scenograf si mi-a iesit… fara lumini, fara sunet si mi-a iesit… Am încercat sa fac teatru si fara actor si nu mi-a iesit!"
L-E.B.: Credeti ca un actor cu un start bun în cariera poate sa se plafoneze daca nu primeste roluri suficient de bune, care sa îl stimuleze?
A.R.: Posibil. Nu stiu cât de talentat am venit în teatru acum douazeci de ani, dar stiu ca timp de sase luni s-au montat trei piese si doar într-una am facut o vioaie figuratie. Poate tine si de destin artistic, pentru ca debutul cu un rol l- am avut într-un spectacol fabulos, "Piticul din gradina de vara", primul spectacol facut de Silviu Purcarete la Craiova (jucând alaturi de galonati actori ai teatrului: Tudor Gheorghe, Leni Pintea, Ilie Gheorghe, Valentin Mihali, Mirela Cioaba, Remus Margineanu). Poate ca munca facuta serios, fara trisare face parte din talent; eu, personal, nu stiu ce înseamna talent. Nu pot sa-l masor, probabil e o suma de calitati pe care trebuie sa le aiba un tânar pentru a întâlni niste conditii propice practicarii acestei meserii. Na, ca am raspuns ca la sociologie! Si mai stiu sigur ce trebuie: sa fii sanatos fizic, mintal si… Total!
* Interviul a fost facut cu o saptamâna înainte de disparitia neasteptata a maestrului.