Alexandru Peruzeanu
articol aparut in Cultura, nr. 194 din 2008-10-09» cultura cultura literara » dictionar Caragiale
Autor: Gelu Negrea
„Alegator onorabil din colegiul I de Vaslui“ (ceea ce vrea sa însemne fie un mare mosier, fie un solid industrias – în orice caz, o persoana cu stare materiala foarte buna), Alexandru Peruzeanu, proaspat casatorit cu juna Iulia (cam minora, de felul ei...) traverseaza o luna de miere absolut mizerabila. Motivul: sicanele perseverente ale tutorei miresei, Fifina Fintescu – „o soacra... vitrega... tânara... idealista... care face teorii... care scrie poezii sentimentale de pe lumea cealalta, care detesta sexul barbatesc...“ si care transforma, ipso facto, perioada imediat urmatoare unirii într-o familie a celor doi tineri în „cea mai amara tortura“. Conditia expresa pe care Fifina o pune în schimbul gestului de a consimti la încheierea casatoriei (în primele trei luni, ea sa dispuna de autoritatea absoluta – „dar absoluta!“ – în proaspat închegata casnicie) le face însurateilor viata un adevarat calvar. Ei nu reusesc sa ramâna o clipa singuri pentru ca, se lamenteaza excedat Alexandru Peruzeanu, „De cum s-a savârsit ceremonia religioasa (...) nu am putut avea un singur moment în care sa spun nevestii mele trei vorbe între patru ochi. Necontenit între mine si ea sta doamna Fifina (...) În zadar nevasta-mea se roaga, în zadar eu protestez, strig, ma revolt: monstrul meu nu voieste sa se dea în laturi: sta mereu în calea mea, întepenit în excentricele sale teorii idealiste, sentimentale, sociale si matrimoniale, aducându-mi aminte pactul ce l-am facut si juramântul meu de onoare“. Sfâsiat între pasiune si onoare, ca un autentic personaj din teatrul corneillean (sau din parodia lui...), în disperare de cauza, Peruzeanu gaseste o solutie vodevilesca pentru rezolvarea ingratei situatii: îsi procura niscaiva „filtruri adormitoare“ de la un spiter cu intentia declarata de a o elimina (fie si temporar) din calea fericirii sale conjugale pe insuportabila soacra. Îi va administra, prin urmare, în locul dozei de chinina pe care Fifina o ia zilnic, prafurile morfeice procurate cu mari sacrificii (pecuniare). Îndata dupa comiterea faptei ce-l reipostaziaza în „Alexandru Borgia, ilustrul otravitor de neagra memorie“, ia cunostinta – mai mult nolens, decât volens – de drama traita în urma cu câtiva ani de zgubilitica soacra si care explica groaznicul ei comportament. Iubise un tânar care o iubea, la rându-i, dar pentru ca acesta – înflacarat de amor, dar si stimulat de îngurgitarea unei cantitati apreciabile de sampanie – se daduse cam brutal la fizicul ei plapând, hotaraste intempestiv sa se marite cu un colonel „putin mai batrân“... decât taica-sau. Dupa o jumatate de an, ofiterul cu apetituri pedofile da ortul popii; ce folos, însa: Fifina ramâne marcata de nostalgii secrete si, pe deasupra, convinsa ca fericirea în casnicie este conditionata de o inefabila stiinta a „economiei sensibilitatii“ pe care cei doi tineri nu o au.Miscat, dar nu cine stie ce, de „nenorocita aventura“ a soacrei („Auzi d-ta! economia sensibilitatii... idealizare, subtilizare, nonexistenta... Auzi fleacuri...“), Peruzeanu îsi urmeaza neabatut planul diabolic, dar... Aici e aici, ca survine nu un „dar“, ci chiar doua! Din senin din iarba verde, în holul hotelului în care personajul nostru îsi petrece luna de miere (hm!...), apare un vechi prieten, Ulise Furtunescu, posesor, ca orice Ulise care se respecta, al unei „Odisee nenorocite“ care-l poarta ca „voluntar în armata Marii Britanii, în Afganistan, în Zululand, în Transvaal si în Egipt“. Cauza autoexilarii sale pe tarâmuri exotice fusese, ati ghicit!, „o nenorocire de amor“ a carei amintire s-a dovedit mai puternica decât „salbaticii, fiarele, serpii, crocodilii, insectele Asiei si Africii“, readucându-l pe meleagurile natale animat de „un singur dor“: s-o mai vaza o data pe Julieta inimii sale, nimeni alta decât, ati ghicit din nou!, Fifina Fintescu. Întâlnirea vechilor îndragostiti este înduiosatoare si se soldeaza cu rezultate remarcabile atât pe plan sentimental (Ulise si Fifina consimt instantaneu si reciproc avantajos sa-si refaca vietile în calitate de sot si sotie), cât si pe linia modificarii radicale a conceptiei despre lume, viata si casnicie a fostei poame acre, devenita, la fel de instantaneu, o revarsare stenica de lapte si miere comportamentala.În acest diluviu de fericire bi-si multilaterala, doar un nor umbreste bucuria lui Alexandru Peruzeanu: constiinta vinovata ca, din clipa-n clipa sau chiar mai repede, perfect rezonabila, de acum, si, pe cale de consecinta, întru totul dezirabila lui soacra va trebui sa suporte efectul prafurilor adormitoare, atât de inutile si de neavenite în noua conjunctura. Aici intervine cel de-al doilea „dar“. Nu se va întâmpla nimic rau pentru ca ingeniosul spiter îi livrase în locul medicamentului convenit o banala portie de... chinina. Al dracului spiterul!, vorba lui Iordache din „D'ale Carnavalului“: ca si colegul sau de breasla care pune în sticluta Mitei Baston nu „vitrion englezesc“, ci inofensiva „cerneala violenta“, farmacistul din „O soacra“, se arata a fi intuitiv cu asupra de masura ori, poate, si mai si: înzestrat cu aptitudini de Mafalda moderna, împingând întreaga tevatura spre un final happy. Drept pentru care ambele cupluri – respectiv, Peruzeanu-Iulia si Ulise-Fifina – se vor dedica pline de aplomb, petrecerii, „ca toti oamenii cu minte“ a unei binemeritate luni de miere comune. Oricâte încercari fac unii exegeti caragialieni, profund stimabili, de altfel, de a scoate farsa fantezista într-un act „O soacra“ din zodia minorului, plasând-o salvator sub copertina parodiei, ea ramâne cantonata în limitele unei încercari ratate, un exercitiu auctorial neizbutit si chiar mai mult decât atât: o enigma literara în cromatica negativa. Ma refer la faptul ca, în pofida unei tentative psihanalizabile a lui Caragiale de a o aseza fraudulos pe prima pozitie într-o lista cronologica a creatiei sale dramatice (lista fantezista de la un capat la altul), „O soacra“ vede lumina rampei, dupa toate probabilitatile, în 1883, fiind precedata de reprezentatii cu „O noapte furtunoasa“ (1879) si publicarea, în 1880, în „Convorbiri literare“, a farsei „Conul Leonida fata cu reactiunea“ si urmata, în noiembrie 1884, de spectacolul în premiera „O scrisoare pierduta“. Trei capodopere caragialiene, deci, între care se intromisioneaza (greu de înteles cum si în ce fel) o însailare artizanala de platitudini si stereotipii preluate din literatura sentimentala a finelui de secol, un text mai curând ridicol, decât parodic, ocolit, pe buna dreptate, de-a lungul vremii de directorii de scena (numarul montarilor „Soacrei“ este infim, iar nivelul artistic al spectacolelor rezultate cu totul nesemnificativ).În atare circumstante, a-l considera pe Alexandru Peruzeanu un personaj veritabil (chiar nereusit) si a-l trata cu mijloacele interpretative obisnuite ar fi mai mult decât o greseala; ar fi o prostie. Daca vrem sa nu cadem în exageratiuni penibile si-n tamâieri jignitoare pentru un clasic al literaturii române, simpla mentionare într-un „Dictionar Caragiale“ a tânarului mi se pare arhisuficienta.