Muzee atipice
articol aparut in Cultura, nr. 194 din 2008-10-09» cultura cultura dezbaterii »
Autor: ***
Partea a II a
O dezbatere propusa si coordonata de Catalin D. Constantin.
Altfel
Narcisa Stiuca
Obiectele, ca si oamenii, au o lume de dincolo a lor (sau ar trebui sa aiba...). Un refugiu în care sa-si perpetueze existenta într-o alta dimensiune. Fie ca este vorba de podul casei, de sopronul sau magazia din dosul curtii sau de „lacasul muzelor“, povestea pe care ar putea s-o spuna mai departe generatiilor martorii muti ai timpurilor apuse ar trebui sa ne ramâna aproape, tragându-ne de mâneca sa ne oprim macar o clipa, sa poposim si s-o ascultam.
Pentru multi dintre noi a pasi într-un muzeu este tot una cu a rasfoi o cronica de demult sau o istorie a civilizatiei, un album de arta sau unul de familie, un jurnal intim sau unul de calatorie. Pentru mine, muzeul a fost si ramâne, dincolo de locul de informare si documentare, un partener de dialog, chiar daca nu toate „vorbesc“ pe înteles. Asta pentru ca, oricât de vetust ar fi, el transmite mesaje fie prin obiectele în sine, fie prin modul în care acestea sunt etalate.
Prin urmare, daca cineva m-ar întreba ce consider ca ar fi un muzeu atipic, „un muzeu altfel“ as sta mult pe gânduri, caci n-as vrea sa nedreptatesc si nici macar sa trec în uitare vreunul dintre interlocutorii mei fara grai...
Sunt muzee în care te întâlnesti cu un trecut fabulos si care tind sa-ti ofere acele detalii palpabile care, printr-un exercitiu de imaginatie, te pot purta înapoi în timp. Cele clasice sunt cu mult mai „vorbarete“: îti explica rabdator, într-un discurs fluent, bine articulat si ritmat, asemenea unui profesor de moda veche, ba chiar îti repeta – accentuând si verificându-ti mereu atentia – tot ceea ce considera esential, definitoriu si demn de retinut. Sunt muzee didactice din care pleci acasa cu lectia pe jumatate învatata, daca ai fost silitor. Doar ca în asemenea muzee comportamentul cerut este aidoma cu cel al unui scolar disciplinat: pasesti agale, concentrat si tacut, fara sa ai permisiunea sa ridici sfios doua degete si sa întrebi sugrumat de emotie: „Pot sa întreb ceva?...“ De altfel, si daca ai cuteza s-o faci – sa spunem doar în gând – batrânul muzeu nu ti-ar raspunde pentru bunul motiv ca nu a fost „programat“ sa o faca... Caci nu este propriu-zis un dialog, ci unul imaginar: exponatele stau sobre în dosul vitrinelor, luminate palid de spoturi electrice si strict supravegheate de camerele de luat vederi, intangibile ca însusi trecutul pe care îl imortalizeaza. În locul lor vorbesc savantii care le-au descoperit si interpretat si muzeografii carora li se datoreaza conceptia expozitionala si afli doar atât cât – si mai ales cum – au dorit ei sa spuna.
Sunt apoi muzeele care te îndeamna sa descoperi, sa faci conexiuni si chiar sa experimentezi, care, imediat dupa ce ti-au înfatisat o lume caleidoscopica, alcatuita din exponate si imagini aparent disparate, îti pun memoria, gândirea, imaginatia sau inventivitatea în miscare prin niste strategii discursive dintre cele mai sofisticate. Unele au si alte mijloace vizuale de expresie precum scurte proiectii de filme documentare despre utilizarea obiectelor sau despre contextul festiv, ceremonial sau ritual în care erau arborate o anumita vestimentatie si recuzita, altele te transpun cu totul – sfidând spatiul si timpul – în alte lumi la care, altfel, n-ai cuteza vreodata sa visezi. Devii în acest fel un membru al echipei de exploratori reiterând cu fiecare vizita marea lor aventura, exersându-le metodele, punând la îndoiala sau confirmând ipoteze, interpretari, reconstituiri. Strategia de comunicare a unor asemenea institutii este una apropiata de cea a teatrului: obiectele devin parca personaje angajate într-un dialog viu, incitant, gratie unei abile scenografii ce recompune atmosfera învaluitoare a unei anumite epoci, iar vizitatorul este antrenat la rândul sau, nu doar ca spectator, ci chiar ca protagonist.
Mai sunt apoi muzeele de stiinta si tehnica si parcurile industriale a caror vizitare este de neconceput în afara experimentelor: esti îndemnat si îndrumat sa urmaresti sau chiar sa pui în miscare obiectele, sa le descompui si sa le studiezi, sa le faci sa functioneze si sa creezi tu însuti, uneori visându-te un soi de demiurg pentru ca poti vedea cum s-a urzit Universul sau cum s-a nascut lumea vie.
Asemenea muzee au împânzit de decenii bune Europa si întreaga lume întrucât, ca în orice demers educational si cultural, modele vin si trec, iar publicul devine tot mai exigent si doreste mereu altceva. Asa s-a nascut ideea muzeelor experimentale si a celor interactive, a parcurilor ecologice (în care se reconstituie asezari traditionale cu oameni care detin roluri ale vietii sociale de altadata) si, pentru cei mai putin îndrazneti, concretizarea ideii de muzeu viu.
Este dificil sa conturezi o harta a muzeelor altfel din România, întrucât cele mai multe se disting prin tezaurizarea obiectelor sau monumentelor-unicat în colectii tematice care acopera fie un anumit areal cultural, fie un segment al vietii sociale (profesii, ocupatii traditionale, domenii ale stiintei si tehnicii). Acestea sunt interesante în sine, vizitarea lor fiind echivalenta – pentru majoritatea publicului – cu audierea unei prelegeri sau vizionarea unui film mut. Din timp în timp, acestea devin locuri în care „se întâmpla ceva“. Un târg de mesteri sau o tabara de creatie, ateliere experimentale, expozitii interactive, conferinte însotite de proiectii de filme si chiar spectacole pun într-o lumina înnoita exponatele tentându-i atât pe cei care înca nu le-au trecut pragul, cât si pe vizitatorii fideli sa se integreze în atmosfera creata.
Cât despre muzeele îndraznete, polemice, inovative sau interactive, acestea nu s-au nascut înca fiindca ele cer adoptarea de catre creatorii lor a unei perspective disimulate; concret, asemenea muzee sunt concepute din perspectiva beneficiarilor lor, ca raspunsuri la întrebari tulburatoare: Cum a aparut? Cum functioneaza? Ce se întâmpla daca...? Sau: cum se traia atunci? De ce si cum faceau oamenii un lucru sau altul? Cât de dificil ar fi sa-l fac eu? Sau: ce a gândit creatorul... când a pus pe pânza / a cioplit capodopera aceea? Cum a lucrat-o si a desavârsit-o?
Desigur ca specialistii au aflat raspunsurile la toate aceste întrebari, însa nu s-au gândit înca la maniera în care le-ar putea transmite publicului, incitându-l la descoperire si experimentare. Pâna atunci, nu ne ramâne decât sa facem exercitii de imaginatie, descoperind interpretarile si intentiile de comunicare ale muzeografilor si ascultând docili povestea fara cuvinte a obiectelor protejate de vitrine si camere de supraveghere...
Muzeul mostenirii culturale
cambodgiano-americane si Memorialul Câmpiilor Ucigase
William Westerman
Orasul Chicago, al treilea ca marime din Statele Unite, este cunoscut nu doar pentru marimea sa si cea a comunitatilor de imigranti, dar si pentru faptul ca toate comunitatile de aici sunt neasteptat de puternice si de bine organizate cultural si politic. Ca urmare, mai bine de douazeci de muzee etnice au fost fondate în Chicago de-a lungul timpului, între care muzee dedicate istoriei si culturii imigrantilor veniti din Suedia, Mexic, China, Irlanda, Polonia, Lituania, Siria sau Ucraina (comunitatea ucraineana are chiar doua muzee).
Cum poate o comunitate de refugiati, supravietuitori ai unui genocid, sa povesteasca celorlalti istoria care i-a adus în noua lor tara? Aceasta a fost întrebarea pe care si-au pus-o refugiatii din Cambodgia ajunsi în Statele Unite între 1979 si 1992, parte a unui val urias de refugieri care a dus la transferarea în America a unei jumatati de milion de locuitori ca urmare a razboaielor din Asia de Sud-Est. Desi cel mai mare numar a fost cel al emigrantilor vietnamezi, mai bine de 150 000 de cambodgieni, supravietuitori ai masacrului Khmerilor Rosii, au fost adusi în SUA din taberele de refugiati din Tailanda în tot acest timp. Alte grupuri însemnate de cambodgieni au fost transferate în Franta, Australia si Canada, dar Statele Unite au primit cel mai mare numar de refugiati, dintre care mai bine de jumatate s-au stabilit în statul California. În 2004, comunitatea, relativ mica, din Chicago si Illinois, a deschis primul muzeu profesional din tara dedicat istoriei si culturii din Cambodgia. Acest muzeu are o misiune complexa, pentru ca el se adreseaza în egala masura publicului american larg si tinerilor americano-cambodgieni care trebuie sa îsi învete istoria. Ceea ce face muzeul unic este faptul ca el e si un memorial, adica un loc dedicat alinarii sufletesti a acelor supravietuitori ai genocidului care traiesc acum în Statele Unite.
Conflictul din Cambodgia a durat aproape treizeci de ani, desi acest fapt nu este cunoscut de publicul larg. Bombardamentele aeriene efectuate de Statele Unite în timpul razboiului din Vietnam au început în 1970 si au fost urmate de conflicte ce au degenerat într-un razboi civil care a durat pâna în 1975. Estimarile actuale arata ca 750 000 de oameni au fost ucisi în timpul acestei faze, întrucât bombardamentele din Cambodgia le-au depasit pe cele din Vietnam – le-au depasit chiar si pe cele din Japonia în timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial – si au generat o armata de partizani, cunoscuta sub numele de Khmerii Rosii, care a condus tara pâna în 1975. Aceasta miscare radicalista, care a fost influentata de Revolutia Culturala a lui Mao si care urmarea formarea unei rase pure de Khmeri Rosii, alcatuita numai din tarani, a transformat întreaga tara într-un lagar de munca în care toata lumea a fost mutata la tara, mai ales intelectualii si profesionistii acuzati de colaborationism cu guvernul. Pâna când vietnamezii au invadat tara în 1978, executiile, foametea si bolile au facut înca doua milioane de victime. Guvernul Khmerilor Rosii a fost în cele din urma înlaturat în 1979 si sute de mii de oameni s-au îndreptat catre granita tailandeza, în timp ce conflictul dintre guvernul instalat de vietnamezi si Khmerii Rosii a continuat pâna ce ultimii soldati au predat armele, în 1998.
Imediat dupa invazie, de-a lungul anului 1979 si pâna la începutul lui 1980, înca un milion de oameni au murit de foame. Si aceasta este o parte a unei istorii înca nespuse pe de-a-ntregul.
Menirea de început a muzeului a fost sa spuna o istorie necunoscuta si sa creeze un memorial al victimelor. Muzeul a fost alcatuit din trei spatii. Spatiul principal a fost destinat de la început unor expozitii temporare despre cultura cambodgiana, similare spatiilor de acest fel din orice muzeu. O biblioteca completeaza expozitia si are în prezent în patrimoniul ei mai bine de cinci sute de volume dedicate istoriei si culturii cambodgiene. De asemenea, aici se pastreaza înregistrarea a mai bine de o suta de povestiri orale ale supravietuitorilor genocidului. O alta încapere adaposteste Memorialul Câmpiilor Ucigase, primul de acest fel din Statele Unite. Opt zeci de panouri de sticla aliniaza unul dupa altul numele a sute de victime. Pentru a cuprinde toate numele – cele mai multe ramân însa necunoscute – ar fi necesar ca fiecare panou sa cuprinda 25 000 de nume.
Desi e un muzeu mic, misiunea lui trece dincolo de programul educativ si expozitional obisnuit. Memorialul este vizitat de cambodgiano-americani, dar si de turisti cambodgieni din afara Americii, care sunt foarte afectati de ceea ce vad, pentru ca în Cambodgia se stiu foarte putine lucruri despre genocid si pentru ca putine lucruri se fac pentru a vindeca ranile trecutului recent. În 2006 Muzeul a gazduit o tele-conferinta nationala dedicata „tratarii“ suferintelor psihice si fizice ale celor care au supravietuit genocidului, cu omeni care au depus marturii personale din diferite colturi ale Americii.
Muzeul a colaborat si cu o trupa locala de teatru, Albany Park Theater Project, pentru scrierea unei piese care are ca tema genocidul, bazata pe interviuri cu supravietuitorii, care va avea premierea în 2009.
Scopul cel mai important al muzeului, si pe care evident nu îl poate atinge singur, ci doar în asociatie cu alte institutii, este acela de a preveni genocidele. De fapt, aceasta este misiunea oricarui astfel de muzeu. Si ea poate fi atinsa, probabil, mai bine prin munca institutiilor mici, a celor devotate culturii si educatiei, decât prin activitatea politica.
Astfel de muzee sunt un îndemn pentru cei tineri de a cunoaste ultimele cercetari asupra genocidului si de a face astfel „propaganda“ pacii în lume. Astfel de muzee, care vorbesc deschis despre genocid, au de jucat un important rol intelectual pentru ca genocidele secolului XX sa nu se repete si în secolul nostru.
Spiritul asociativ al Americii: Economuzeul canadian
Maria Mateoniu
Cercetator, Muzeul National al Taranului Român
Muzeele nu-mi mai par aticipe. Ca si restul lucrurilor, ele iau nastere, ating apogeul (timp în care ne place adesea sa spunem ca sunt atipice), se învechesc, mor. Uneori renasc, obiectele sunt desprafuite, aratate în forme frumoase, grotesti, interesante, noi, plate, realiste, simbolice...
În aceasta lume în care imaginile curg nestavilit, bolnava de „iconoree“, muzeele devin brand-uri, dar fara ca acest procedeu sa le poata salva de la copie. Cu astfel de convingeri îmi este aproape imposibil sa vorbesc despre muzee atipice. Prin urmare, permiteti-mi sa consacru aceasta pagina economuzeului, un tip nou de muzeu bazat tocmai pe ideea de multiplicare, de retea într-un spatiu nelimitat.
Conceptul de economuzeu este definit de catre profesorul Cyril Simard, în cadrul tezei sale de doctorat, sustinuta în 1986, la universitatea Laval, Quebec. Asa cum denumirea ne-o spune, un economuzeu este o întreprindere artizanala care utilizeaza pentru productia sa o tehnica sau o tehnologie veche, pretins autentica. Este mai întâi de toate un atelier, o întreprindere deschisa publicului, functionând pe principiul de valorificare în mod eficient a patrimoniu.
În 1990, din initiativa aceluiasi Cyril Simard, ia fiinta Societatea internationala a retelei Economuzeu (Société internationale du réseau Economusée – SIRE) din care actualmente fac parte 33 de economuzee din Quebec si 17 din provinciile maritime ale Canadei. Societatea cuprinde o diversitate de sectoare cultural-economice, de la brutarii, sapunarii, sticlarii pâna la ateliere de fierari, blanari, ceramisti, apicultori, viticultori, pomicultori, s.a.m.d.
Aspectele care stau la baza unui economuzeu sunt strict precizate în statutul societatii:
- grija pentru public printr-o promovare si o primire ireprosabila;
- accesul publicului la linia de productie;
- existenta unui spatiu dotat cu instrumente pedagogice pentru a explica vizitatorilor procesul de fabricatie;
- realizarea unei expozitii care sa reprezinte artizanatul de ieri si de azi prin adoptarea unei perspective istorice;
- rezervarea unui spatiu în care sa fie expuse primelor obiecte fabricate în întreprindere, ceea ce se cheama „experienta pilot a întreprinderii“;
- amenajarea unei spatiu destinat lecturii pentru vizitatorii care vor sa cunoasca mai mult despre meseria practicata de catre artizan;
- existenta unei galerii cu vânzare;
Dupa cum se vede, Economuzeul este expresia indubitabila a spiritului asociativ proprii Americii, dar care tinde sa capete o vizibilitate din ce în ce mai mare la nivel global. Ideea a fost de curând preluata de catre tarile Europei de Nord (Norvegia, Irlanda, Irlanda de Nord, Islanda, Insulele Faro) si experimentata în cadrul unui proiect pilot sustinut de Uniunea Europeana. Sa fie oare acesta începutul unei pagini noi în istoria muzeografiei mondiale? Greu de anticipat. Trebuie totusi spus ca economuzeul este rezultatul firesc al mutatiilor survenite în epoca contemporana, un mod laudabil, îndraznesc sa spun, de a iesi în întâmpinarea problemelor legate de depopularea zonelor rurale, lipsa reperelor identitare, a legaturii cu ceea ce numim origine. Personal, admir acest efort de reinventare a cadrelor existentiale proprii dezinhibatei lumi americane. Ca persoana dintr-un alt colt de lume care este înca departe de as fi rezolvat problemele decurgând din propriul trecut, nu pot sa nu remarc nonsalanta cu care promotorii ideii de economuzeu îsi asuma schimbarea, fara spaima esecului, fara sentimentul pierderii.
Pe drumul dinspre „Occident“
Palkó Gábor
Publicul cititor din Ungaria, presa culturala si institutiile
culturale maghiare au sarbatorit în 2008 centenarul periodicului „Nyugat“ („Occident“).
Importanta acestei reviste în literatura din Ungaria nu are egal. Ea marcheaza un moment clar al artei moderne si a devenit un simbol al gândirii estetice moderne si, de asemenea, al practicii artistice moderne. Muzeul literaturii maghiare „Petõfi“ a organizat o expozitie pentru a sarbatori acest centenar. Pentru a asigura evenimentului o larga audienta si pentru a face înca si mai vizibila importanta momentului a decis sa puna în practica modalitati noi, atipice, de comunicare.
Autobuzul
Începând din iunie 2008, un autobuz transformat circula prin toata tara si sta mai multe zile în fiecare „statie“. Expozitia mobila înfatiseaza istoricul celebrei reviste, viata si personalitatea principalilor ei redactori si colaboratori, felul în care a fost receptata aceasta legendara institutie în epoca ei de maxima influenta, cât si dupa. Pe lânga obisnuitele materiale expozitionale – fotografii si documente în facsimil, înregistrari audio si chiar video, activitatea revistei este ilustrata cu ajutorul unui touch-screen. Efectele acestei expozitii mobile s-au dovedit neasteptate, peste o suta de mii de vizitatori au vazut pâna acum „Nyugat 100 Busz“.
Jocul
Daca expozitia mobila a reusit sa ajunga la cei care nu vor sau nu pot sa viziteze cladirea muzeului din capitala, jocul online creat pentru expozitie încearca sa se adreseze publicului în cu totul alt mod. Modalitatile traditionale de expunere sunt prea putin interactive; ele sunt un monolog care exprima punctul de vedere al expertilor care si-au dedicat viata cercetarii unor subiecte adesea obscure. Cei care participa la jocul online au ocazia de a-si exprima propriul gust si propriile alegeri. Ei joaca rolul redactorilor revistei si pot construi un numar personal din „Nyugat“, alegând din arhiva de articole, poeme, povestiri si nuvele publicate de-a lungul timpului în revista. La sfârsitul jocului rezulta o pagina de revista, imitând grafica originala, cu numele celui care a facut-o si cu titlurile alese.
Aceste modalitati (traditionale, dar si atipice) de comunicare a trecutului literar catre un public din secolul XXI sunt menite sa genereze un dialog activ despre posibila lor prezenta în cultura contemporana.