Glaciatiunea ameninta natiunea
articol aparut in Cultura, nr. 194 din 2008-10-09» cultura cultura spectacolului » Adevarul bufonului
Autor: Cristina Rusiecki
Greu de redat pustietatea dureroasa din haurile de non-comunicare, tipice literaturii scandinave, nodurile din gât, aproape palpabile, dinaintea încercarilor de a arunca o punte catre interlocutor, în peisajul teatral al unei natiuni atât de locvace si de dispuse sa-si aloce timpul unei conversatii de o viata. Sau poate ma fac vinovata de o prejudecata culturala. Dar vitalitatea noastra nu cadreaza cu stinghereala lor, cu barierele care pândesc, în umbra, în fata oricarei propozitii simple. Predispozitia noastra la violarea intimitatii oricui, tam-nesam, nu se suprapune temperamental, sub nici un chip, cu retragerea în insulele de nondialog, în inexpugnabilele taceri din dramaturgia norvegiana. Cu atât mai mult în piesa „Frumos“ (montata la Teatrul „Toma Caragiu“ din Ploiesti de regizorul Vlad Massaci) a celui mai misterios, mai poetic si mai iubitor de ambiguitati dramaturg norvegian, Jon Fosse (n. 1959). Toate cele peste douazeci si cinci de piese i s-au jucat în majoritatea tarilor din Europa. Acestora Fosse le-a adaugat treizeci de volume de proza, lirica si eseu.
Asadar, cum sa redai tacerile încifrate, gâtuiala dinaintea oricarei articulari, cu ajutorul actorilor dintr-o natiune mai degraba limbuta? Cum sa reproduci rigiditatea miscarilor, câta vreme limbajul corporal al românilor trimite în 90% dintre cazuri la agitatie, si nicidecum la întepenire? Acaeasta pare sa fi fost cea mai mare provocare a regizorului Vlad Massaci la spectacolul „Frumos“: sa îmbibe de disconfortul dat de alienare si încremenire interumana un public, exponent al unui popor de indivizi dispusi sa se bata pe burta cu oricine. Solutia? Regizorul alege sa-i înmarmureasca aproape literalmente pe actori, în buna traditie a productiilor sale extrem statice (ca acelea de la Teatrul ACT, culminând cu „Bash“). Schema Massaci, (non)cinetica, se vede perfect asamblata cu monotonia si repetarea agasanta a acelorasi scene: calupuri de replici aproape identice, propozitii conventionale reluate la nesfârsit cu scopul de a umple abisurile dintre oameni. Si asa, în imobilitate, repetitia abrutizanta, pietrificarea si disconfortul se fac vizibile pe scena. Mai ramân de reprodus consecintele: stinghereala si nesiguranta. Aici intervine inovatia. Caci acestea se vor traduce fizic, prin decorul lui Andu Dumitrescu. De fapt, gresit spus prin decor, de vreme ce pe scena nu e nimic în afara de o podea miscatoare ocupata de literele de-o schioapa
F-R-U-M-O-S. Orice pas al unui actor aduce pericolul de a-l clatina si dezechilibra pe celalalt interpret. Acesta pare fundamentul relatiilor din piesa lui Fosse iar scenograful Andu Dumitrescu întelege sa transpuna respectiva stare de fapt prin cea mai pura fizicalitate. Un scenograf care nu conteneste sa surprinda prin inventivitate si adecvare. Monotonie si simetrie. Reluarea acelorasi scheme. Femeile trag de barbatii fiordului sa-i scoata din
cotloanele lor blindate. Aceeasi schema pare sa se reia cu fiecare generatie: fata adolescenta (Ada Simionica, prezenta scenica exuberanta si din ce în ce mai stapâna pe mijloacele sale tehnice) pedaleaza acerb sa extraga din gaoacea protectoare baiatul pe care l-a întâlnit în vacanta (Cristian Popa, într-un personaj abulic, dar surprinzator spre sfârsit). La rândul sau, mama fetei (Oxana Moravec – forta a feminitatii si excelent dozaj al reprimarii) face încercari disperate sa înnadeasca un pod erotic pâna la prietenul din copilarie al sotului, regasit în fiord, alienat si pustnic, cu alarmante dificultati de interrelationare. (Andi Vasluianu, într-un rol deconcertant, reuseste sa-si învinga obisnuita vitalitate si sa convinga si în ipostazele alienarii). Iar sotul, profesor de muzica, îsi zdranganeste în fiecare zi, la chitara, însingurat, compozitiile, fara speranta ca i le va cânta cineva vreodata (Ioan Calugaru, acelasi minunat actor dintotdeauna). La un al treilea nivel, mama sa mai poarta înca o parte din tenacitatea cu care femeile se încapatâneaza etern sa scoata barbatii fiordului de sub carapacea incomunicarii. Fiecare dintre cele trei femei se angajeaza cu toate puterile, dar fara spor, în efortul de dezambiguizare masculina. Si, ca în toate spectacolele, subtilitatea ramâne marea calitate a regizorului Vlad Massaci, ca în scena în care sotia se agata cu mâinile de rochie în tentativa timida, repede inhibata, de a si-o da jos, pe masura ce virtualul amant evoca singurul moment când a vazut o femeie dezbracându-se. Esec... esec... esec... în „Frumos“, pe toate planurile. În incompatibilitatea sot-sotie. În incomunicarea mama-fiu. În bariera de netrecut între amant si amanta. Singura care pare sa aiba o sansa de a se sustrage vesnicei scheme catastrofale e fiica, în dragostea ei de o vara. Dar aceasta e înca adolescenta si optimista. Experimentul lui Vlad Massaci a vizat, pesemne, un nou tip de interactivitate de grad II. Asa cum unii dintre tinerii regizori se obstineaza sa tumefieze mintea spectatorului prin violenta la care îl supun, asa cum altii îsi doresc ca publicul sa interactioneze în dezbaterile morale, tot asa sofisticatul regizor al „Frumosului“, printre ultimii mohicani ai teatrului subtil, de relatii, pare sa fi mizat pe alte fluide scenice: în intentia sa, audienta trebuie sa se umple, sa palpeze disconfortul, urâtul, blocajele de neînvins din relatiile umane. Daca e asa, a reusit cu prisosinta.