Marian Popa în linistea de dupa furtuna „Istoriei...“
articol aparut in Cultura, nr. 194 din 2008-10-09» cultura cultura literara »
Autor: VASILE ANDRU
De patru ani si jumatate, Marian Popa (n. 15 sept. 1938) s-a retras într-o tacere totala. Dupa ce a publicat „Istoria...“ (2001) si acel „Adaos explicativ“, „Avocatul diavolului (Marian Popa în dialog cu Marius Tupan)“ (2003), a urmat o tacere totala. Mai mult chiar, a urmat o ocultare, cu tot tâlcul ei. Autorul si-a schimbat si domiciliul, fara sa dezvaluie cuiva noua sa rezidenta; cei care i-au trimis, din 2004, carti sau scrisori, si-au vazut corespondenta returnata. „O tacere sfidatoare!“ a scris cineva. O tacere lucratoare, glasuitoare! zicem noi.Cândva, într-o marturie, Marian Popa a notat: „Am avut foarte multe lucruri de facut si n-am mai avut timp sa tip în public. Erau deja destui pentru asta. De altfel, un proverb spune cam asa: Când toti urla, se mai aude doar cel ce tace.“Deliberat sau nu, poate ca Marian Popa tace ca sa se faca auzit. Adica sa se faca auzit mai bine, caci oricum rostirea lui n-a dus niciodata lipsa de audienta. Dupa aparitia „Istoriei...“, mai ales. Din „Istorie...“, din marturiile publicate în 2003 si reliefate de ecoul lor si de tacerea sa în acesti ani, schitez conturul unui portret (par lui-même) sau al unui destin. Labor improbus. Când vorbeste despre înzestrarile sale speciale, Marian Popa îsi recunoaste explicit numai una: capacitatea de munca extraordinara. Nu face caz de alte înzestrari, ci numai de puterea de munca si de ordonare consecventa. A cunoscut de timpuriu munca aspra. Dar i-a fost dat sa stie diferenta dintre munca-obida si munca eliberata – cea care ofera o vectorizare creatoare a efortului. Lui i-a fost dat s-o practice pe a doua. În acest sens îsi însuseste principiul exceselor ordonatoare si nesuprapuse, luat de la Milarepa prin Brâncusi: „Sa traiesti prin excese, dar nu simultan cu mai multe excese.“Urmeaza o viata ordonata riguros, constient orientata spre un plan vast de lucru. Incluzând catedra universitara, familia si edificiul scrierilor proprii. „Ce-ai facut în Occident? Ai fugit ca sa te realizezi?“ l-a întrebat Marius Tupan, mimând luarea la rost, cârtirea unei parti din opinia literara. Marian Popa califica întrebarea despre „realizare“ ca pe ceva „de nivelul gândirii bovarice“ si raspunde: „Balcescu nu s-a dus în Occident ca sa se realizeze“. Si: „Numai nerozii cred ca un român poate deveni papa al Europei.“ Performante? „Sa ramâi român, chiar dupa occidentalizare, într-un Occident care nu omologheaza niciodata un strain!“ Zice totusi, în final: „M-am realizat în Occident gratie facilitatilor de lucru occidentale, scriind despre si pentru literatura româna.“Etnie si restructurari. Istoricul vede si admite ca românii (daco-românii) au fost supusi, în timp, la „restructurari (...): turcesti, grecesti, frantuzesti, nemtesti, sovietice“; si, deduce Marian Popa, ca popor mic, trebuie sa ne asteptam si la alte restructurari în viitor, caruia unii îi vad punctul terminus, altii dimpotriva, îl vad o vesnicie. Notez aici si o fraza din „Avertismentul“ la „Istoria...“ lui Marian Popa:„În sfârsit, autorul este convins ca scriind „Istoria...“ aceasta si-a facut datoria fata de poporul si limba sa, a caror soarta ar putea sa fi fost programata prin similitudini fata de aceea a amerindienilor.“Confratii în „Istorie...“. Confratele M.C. spunea, când a aparut „Istoria...“, ca a luat-o si a cautat febril sa vada ce loc avea el însusi în ea! M.C. îmi spune ca la fel au facut „absolut toti ceilalti scriitori (fireste, care mai suntem pe picioare)“: s-au repezit la aceasta „voluminoasa contributie la neurastenizarea vanitatilor noastre“, cautându-si „cu lumânarea locul si rostul“. „Locul de veci?“ am întrebat eu. „Fie si asa!“ zice M. C. observând si el ca Marian Popa emite sentinte precise, ca niste... epitafuri. Si-n «Istorie...», si-n „Adaos“-ul respectiv. De pilda:„Ioan Alexandru a intrat în politica pentru a putea muri mai repede.“ Sau despre Marin Preda omul: „El s-a crezut doar Marin Preda...“ Despre Eugen Barbu: „E.B. n-a fost mai ticalos decât adversarii sai literari.“ Despre Al. Ivasiuc: „O magazie de întâmplari politice traite si colectionate.“, „Vasile Voiculescu: contemporan cu Dumnezeu si vesnicia“. Si am putea cita la infinit, de oriunde am deschide „Istoria...“. Totul este citabil. Si sunt nu doar epitafuri, ci si valide certificate de postumitate. Nu doar scriitorii sunt beneficiarii unor asemenea atestari lapidare, ci si potentatii si natia. Despre Ceausescu, care „se droga“ cu aplauze, gasim însemnarea: în Roma Imperiala, împaratul droga publicul, dându-i circenses; în România era invers: „spectacolul e dat de o populatie întreaga pentru drogarea unui individ.“A beautiful brain. Când citesti „Istoria literaturii române de azi pe mâine“, te impresioneaza cuprinderea vasta, multitudinea evenimentelor si a personajelor – peste 5 000 de personaje: autori, actanti politici, figuranti. Aspectul documentar este solid, capacitatea autorului de memorare si relationare a datelor este peste firesc, de tip Iorga. „Opulenta exemplificarii“, sintezele, extinderile. Dar impresioneaza si acel palier revelatoriu, notatia percutanta produsa de un voltaj mental înalt, si producând la rândul ei voltaj mental înalt. Relevarea potentialului vital românesc, nu doar la nivel de personalitati charismatice, dar si la nivel de exprimari „neesentiale, dar inconfundabile“. Autorul zice: „Ideea mea a fost simpla, umana, supraumana, cu inspiratie si modele în mai multe locuri“, începând cu textele sacre, revelate, pâna la actualul „Good morning, Babylon“. Istorie, dar si antropologie. Capitolul „În conditia firii si a starii: beligeranta“ (vol. I) se refera la anii '60, cu luptele si literatura etapei. Literatura acelor ani, multa facatura si propaganda, era îndrumata si platita sa fie suprafata voioasa a unui adânc prohibit. Tot ce s-a scris atunci la porunca este gunoi! mi-a spus-o într-o zi si Aurel Mihale, ca penitent. Nu înseamna ca-n perioada aceea era un „vid literar“, ci dimpotriva, era inflatie de „cazuri“. Din acestea, Marian Popa face un tablou foarte expresiv si întelegem astfel ca nimic nu-i pierdut pentru scriitorul mare. Marian Popa scoate fise antropologice din discursurile de lemn ale vremii („ideologizarea agresivitatii“) si din texte proletcultiste care apareau chiar la o revista ca „Viata Româneasca“. Selecteaza „perle“ si sarje de o solemnitate puerila – expresii ale unui „val“ social regresat la pleistocen. Lupta „care pe care“, „refuzul concesiei“, „gratuitatea ritualizata sau spontana“, infantilismul si atrocitatile „luptei“ le citim la Marian Popa ca istorie, dar si ca studii de darwinism politic si „mistic“ aplicat la realitati românesti. Atitudini. Marian Popa, în „Istoria...“ sa, nu-i partinitor etnic, nici insistent etnic. Faptul ca indica etnia unui autor aduce o probabila extensie a operei în etnicitate. Referirea la etnie o face tonic, pozitiv, uneori ca datum de stare civila. Nu-i nimic de ascuns. Nici cinul, nici numele. Eminescu n-a ascuns faptul ca-l chema Eminovici. Ziceam ca Marian Popa nu-i partinitor etnic. Dar cât timp mai exista ginti în lume, înteleptul va veni sa întareasca ginta lui. Evident, fara a nedreptati. Marian Popa nu e xenofob, „pentru ca nimic nu-l va convinge ca omul se trage din mai multe specii de maimute si nici ca, la o adica, descinde din vreuna.“Despre evrei. „Noi suntem obiectiv definiti de evreism, în gândire, în modul comportamental“, spune Marian Popa. Preluând o afirmatie „de circulatie internationala“, careia îi da o turnura pozitiva, si anume faptul ca evreii si-au pus amprenta hotarâtoare asupra marilor sisteme sociale moderne, iar comunismul si americanismul sunt creatii ale evreilor, Marian Popa zice sententios si corect: „Din fericire pentru oameni“. Adaugând, la insistentele lui Marius Tupan: „Din fericire evreii, si nu alti orientali“. Pentru ca alti orientali s-ar putea dovedi imprevizibili, inchetanti...Petre Tutea îsi marturisea odata admiratia fata de evrei pentru ca au dat Biblia si ca dintre ei s-a nascut Iisus („Iisus Hristos nu s-a nascut totusi la Falticeni!“ zicea hâtru si absolut Tutea). Asadar Tutea îi iubea conditionat pe evrei. As observa ca Marian Popa îi admira neconditionat, pentru ceea ce reprezinta ca popor („sanatos mintal“, zice: de o sanatate milenara). Pentru noi, românii, ei pot fi un model paideic, despre cum se câstiga o batalie morala, cum se gestioneaza o victorie spirituala, cum se îmbunatatesc relatiile interetnice, perfecte la evrei, lamentabile la multe alte etnii, chiar daca si acestea se declara fiice ale Bibliei... Notez si afirmatia aceasta a lui Marian Popa, ca o concluzie: „Poporul evreu este cel mai important din istoria omenirii.“Dumnezeu al înteleptilor. Marian Popa se vede ca adera la traditie. Dar el spune semnificativ ca „Dumnezeu l-a scutit de o religie anume“. Zice: „Pentru mine, crestinismul este important pentru rafinarea psihologiei, gratie impunerii obstacolelor, de la cele sexuale la cele culinare, cu enorme consecinte morale.“Om eliberat. Sapiential vorbind, Marian Popa este ceea ce se cheama „omul eliberat“. Eliberarea este o stare de echilibru, de detasare de legaturi pamântesti si de robia instinctelor, dar si stare de cunoastere a realitatilor ultime. Întâi, asadar, detasare fata de instinctul de conservare. Gratie acestui fapt a putut el sa-si scrie „Istoria...“, sa scoata la lumina zilei straturi de real, memorabil sau indezirabil, lucruri care produc adversitati de moarte. Asadar, care-i beneficiul eliberarii? Zice: „Pai tocmai vointa de a scrie «Istoria...»!“ Demers care poate fi si o „tentativa de sinucidere cu efect întârziat“. Se explica: „Cineva cu un instinct curent de conservare n-ar fi avut curaj sa ia în seama toate aspectele tabuizate ale epocii pre-revolutionare si postrevolutionare“.Citesc „Istoria...“ lui Marian Popa cu placerea cu care citesc „Saturnalia“ lui Macrobius. Am senzatia ca aceasta „Istorie“ este acel întreg polifonic decenzurat, Saturnalia, la care noi, confratii, contemporanii participam, cu un citat, cu un titlu, cu o crampa mentala, cu o jubilare...În încheiere, citez o nota aproape parabolica. Marian Popa spune despre una dintre multele scrisori primite dupa aparitia „Istoriei...“. Iata: „Cineva mi-a scris: mult geniu si multe erori. I-am raspuns, ca un stoic: erorile sunt corijabile, geniul nu.“