Sebastian si Eliade
articol aparut in Cultura, nr. 194 din 2008-10-09» cultura literara »
Autor: MIHAI IOVANEL
Despre relatia lui Mihail Sebastian cu Mircea Eliade s-au scris câteva lucruri remarcabile, care sufera însa de un viciu comun: discuta afacerea diacronic-tabular, ca si cum ar fi vorba de un fenomen rectiliniu si uniform manifestat într-un plan de felul unei sosele cu sens unic.
Or, ceea ce e caracteristic relatiei dintre cei doi este tocmai dublul ei regim de existenta. Pe scurt spus, relatia Sebastian-Eliade începe prin a fi o relatie contingenta (prietenia în interbelic dintre doi scriitori tineri, cu afinitati si diferente (1)) si sfârseste prin a fi o relatie fictionala (2).
Relatia celor doi este un santier care de la un punct încolo îsi schimba regimul de existenta.
Sebastian si Eliade, care se cunosc în 1927 (fiecare lasa o alta marturie asupra circumstantelor exacte; cea a lui Sebastian, aparuta în epoca, este aproape sigur cea reala (3)), încep sa fie prieteni propriu-zis în 1932, dupa întoarcerea lui Eliade din India, si înceteaza sa aiba o astfel de relatie prin 1938-1939, dupa mai multe tensiuni provocate de fascizarea treptata a lui Eliade. Prietenia este construita preponderent pe disponibilitatea admirativa a lui Sebastian, dar si pe circumstante contingente de felul triunghiului Nina-Mihail-Mircea. În ceea ce o priveste pe prima, ea e lesne de reconstituit din textele scrise de Eliade si Sebastian unul despre celalalt.
Relatia este evident disproportionata, în sensul ca Sebastian scrie aproape despre toate cartile lui Eliade, în timp ce Eliade scrie doar despre „Femei“, restul aprecierilor consumându-se oral, dupa o rutina a admirativului nu întotdeauna sincera (4).
Începutul relatiei dintre cei doi se manifestase mai curând printr-o ambiguitate circumspecta, ironic-ofensiva: un Sebastian foarte tânar si necunoscut polemizeaza pe tema Gourmont cu un Eliade de asemenea tânar, dar deja vedeta si sef al generatiei. Apoi între cei doi urmeaza câteva schimburi de sageti moi, totusi malitioase. Ceea ce nu-l va împiedica pe Sebastian sa îi ceara cu o anumita insistenta lui Eliade sa îi faca un comision oarecare.
Din 1930, articolele lui Sebastian despre Eliade sunt interjectii augmentate si complet exterioare regimul critic. Sebastian cauta în aceste texte punctul optim de maximizare a calitatilor prietenului sau. Pozitia lui, depinzând de acest nisip miscator al admiratiei excitate, e departe de a avea vreo obiectivitate sau ramasita critica.
Sebastian, ca recenzent al lui Eliade, nu face decât sa caute unghiul optim de pozitivare. Scriind bunaoara despre „Isabel si apele diavolului“, o transfera pur si simplu din cultura în natura:
„...criticul literar ar avea de spus cuvinte aspre despre «Isabel si apele diavolului». Dar Mircea Eliade nu este propriu-zis un literat, si eu nu sunt propriu-zis un critic. Cartea lui este un fapt. Iau cunostinta de ea, cum iau cunostinta de existenta unei aurore sau de prezenta unui om.“ (5)
Procedeul e reluat doi ani mai târziu, într-o cronica la aceeasi carte, unde Sebastian respinge ca nerelevante toate reprosurile critice ce s-ar putea face cartii:
„Nu-mi vorbiti de constructia ametita a cartii (de lipsa ei de constructie, mai bine zis), de paginile nerealizate, de eroii abia schitati, de confuzia si împleticirea dramelor în joc, de vârtejul în care se pierd si se destrama momentele decisive. Toate acestea tin de ritmul precipitat al acestei opere, de sufletul ei impetuos si profund dramatic.“ (6)
În 1933, apreciaza „Maitreyi“ înainte sa-l citeasca; nu romanul, care primise Premiul Techirghiol-Eforie, este ratificat de premiu, ci invers, romanul consacra premiul:
„Alegerea lui Mircea Eliade transforma dintr-o data premiul Techirghiol-Eforie într-o valoare. Va fi de aici încolo un criteriu, un îndreptar.
Nu cunosc manuscrisul romanului «Maitreyi», pe care cei cinci lectori din juriu l-au ales din cincizeci. Dar e nevoie sa-l cunosc, pentru a sti ca desemnarea aceasta este un act profund si esential critic?“ (7)
Când apuca sa si citeasca romanul, Sebastian devine delirant:
„Simplul gând de a vorbi despre cartea asta într-o cronica saptamânala, de a o înscrie deci într-o «miscare literara», de a o pune alaturi de alte nume si opere, de a o încadra într-o categorie critica, acest simplu gând mi se pare ca este de la început o tradare, caci «Maitreyi» este un fapt unic, fara precedent si fara urmare, un fapt pe care ar trebui sa-l iubim si sa-l întelegem în afara de orice deprinderi curente de judecata critica.“ (8)
Într-o recenzie din 1935 la „Oceanografie“ Sebastian va marturisi ca scrisul lui Eliade este pentru el „una din cele mai absorbitoare pasiuni intelectuale...“: „N-am scris nciodata despre Mircea Eliade, despre cartile sau gândirea sa, fara sentimentul de a fi incomplet si fara fagaduiala de a reveni pe larg odata.“ (9)
În 1935, relatia îsi descoperise deja plictiselile. O certifica nu doar „Jurnalul“ lui Sebastian, ci si mici detalii publice. De pilda, când Sebastian îi ia în noiembrie 35 apararea lui Eliade în fata unui atac jos, o face luându-si anumite precautii:
„Dl. Tr. Sf. vede în Mircea Eliade un reactionar, un agent de dreapta, un fascist. E posibil. Nu stiu, nu cred, n-as vrea – dar posibil este. Am vazut atâtea convertiri stupefiante, încât am ajuns sa cred orice cu putinta.“ (10)
Dar lucrurile sunt mai vechi. Din pacate, nu avem jurnalul integral al lui Sebastian (vorbim probabil, în ce priveste editia disponibila curent, de un decupaj convenabil care a îndepartat extremitatile. Argumentele au fost bine identificate de editorul Gabriela Omat (11)), dupa cum nu avem nici „Jurnalul“ lui Eliade din epoca. Exista totusi o carte publicata înca din 1934: „De doua mii de ani..“.
O ambiguitate: Eliade-Cioran în „De doua mii de ani...“
Roman cu cheie, „De doua mii de ani“ (care, cu multe precautii poate fi folosit ca varianta pentru partea lipsa din „Jurnal“: nu ca anecdotica, ci în calitate de codificare destul de literala: vezi, de pilda, suprapunerea în punctele esentiale a lui Mihai Vieru din roman cu Camil Petrescu din „Jurnal“) obtine figura lui Pârlea printr-un altoi oarecum surprinzator pentru datele lui 1934: si anume prin hibridizarea Eliade-Cioran.
„Frumoasa frunte: orgolioasa, înalta provocatoare, luminata de sclipirea ochilor, carora miopia le da un supliment de intensitate. ... e singurul pentru care vorbele acestea vagi – criza, neliniste, autenticitate – au un înteles viu. Eseul lui din «Gândirea» – «Invocatie pentru o cât mai urgenta navalire a barbarilor» – lamurea pentru prima oara putinta unei pozitii spirituale de la care sa se poata spune cu oarecare îndreptatire: «Noi, astia, tinerii, care am venit dupa razboi.» Pentru mine, Pârlea gândeste prea liric, iar eu pentru el trebuie sa fiu prea sceptic.“
Datele sunt ale lui Eliade, temperamentul, isteria si unele opinii criptofasciste sunt ale lui Cioran (cum Eliade nu avea la data aparitiei romanului publicatii de acest fel s-ar putea specula ca Sebastian prelucra surse orale, ca în „Jurnal“).
Un al doilea sens al relatiei Sebastian-Eliade pe care „De doua mii de ani..“ îl atinge este interventia lui Eliade în apararea lui Sebastian. În polemica cu Racoveanu pe marginea lui „De doua mii de ani...“, Eliade pare sa urmareasca mai curând absolvirea lui Nae decât absolvirea lui Sebastian. Fara sa vorbeasca deloc de roman (desi promite ca o va face), Eliade intra în sofistica lui Nae, legitimând-o (la pachet cu concluziile) prin faptul ca o accepta ca problema de specialitate. Polemica cu Gh. Racoveanu nu face decât sa accentueze aceasta impresie. Romanul lui Sebastian ramâne pe afara. Episodul pe care i-l promite Eliade ramâne nescris. Desi îi multumeste foarte calduros în dedicatia pe „Cum am devenit huligan“, amaraciunea lui Sebastian este evidenta.
O afacere privata
Nu insist, în varianta abrégé a eseului de fata, asupra notatiilor lui Sebastian despre Eliade în „Jurnal“, acestea fiind ultrapopularizate (preiau însa ca pozitiva data pe care o da Sebastian pentru stingerea prieteniei cu Eliade).
Problema pe care vreau sa o urmaresc este: care e functia epistemologica a acestui jurnal? Cât de întemeiata (coagulata, narativa) este substanta anecdoticii pe care o transmite ca memorie? Care este adevarul lui, care este pretentia lui de adevar?
Operatiunea facuta postum de „Jurnal“ (discut aici doar relatia lui Sebastian cu Eliade) e convertirea unui (re)sentiment privat în impersonalul se.
O relatie de prietenie care se stinge (din ratiuni de emotii ideologice) se transforma într-o metafora cu intentionalitate mai mult literala decât literara.
Ce este o prietenie?
O afacere privata. O contingenta de care nu dau socoteala decât prietenii care o împartasesc, în spatiul ei de manifestare – cel privat.
Or, în cazul celor doi, aceasta prietenie, care îsi cunoaste belepocul în perioada Criterionului, înceteaza sa fie privata, iese din regimul intimitatii nesusceptibile de exteriorizare pentru a se transforma într-o afacere publica. Jurnalul lui Sebastian, coroborat cu contextul ideologic special, este în principal operatorul acestei rupturi de regim. Nu literal – devine accesibil integral la un deceniu dupa moartea lui Eliade –, ci ca umbra. Ca „santaj“.
Faptul ca Eliade nu cauta sa îl întâlneasca pe Sebastian în scurta lui vizita bucuresteana din 1942 este în timpul evenimentelor – stim asta prin intermedierea „Jurnalului Portughez“ – un non-eveniment. Ne-notat, ne-reflectat. Eliade nu cauta sa-si întâlneasca fostul prieten si acest dezinteres propriu-zis nu exista ca problema:
„La Mircea Vulcanescu, la Mitu Georgescu, apoi invitati de Paul Sterian, la vila lui P. Grant de la Snagov – vad pe toti prietenii din «Criterion».
Este, fara îndoiala, cea mai serioasa echipa a generatiei noastre. În afara de Paul Sterian (despre care nu prea stiu ce sa cred), toti ceilalti se realizeaza efectiv în meseria lor.“ (Notatie din iunie 1942, în „Jurnalul portughez“).
Ulterior, moartea lui Sebastian muta gestul lui Eliade în regim reflexiv, autoexplicativ. Eliade simte nevoia sa îsi autojustifice uitarea fata de Sebastian; simte omiterea lui Sebastian în 1942 ca pe o culpa – mai bine zis, ca pe promisiunea unei culpe. Iata notatia din 11 octombrie 1946, pe care Eliade o va introduce în selectia edita a „Jurnalului“ sau:
„Nu ma voi consola niciodata ca nu l-am revazut în august 1942 când m-am întors pentru o saptamâna la Bucuresti. Mi-era atunci rusine de mine – consilier cultural la Lisabona – si de umilintele pe care le îndura el, pentru ca se nascuse si voise sa ramâna Josef Hechter.“
Nota dateaza de dupa sfârsitul razboiului, când valorile (în termeni de polaritate morala: cine au fost bunii/ cine au fost raii) se cristalizasera într-un fel ne-negociabil, iar Eliade simte ca (non)gestul sau din 1942 ar putea fi interpretat în termenii unei dialectici morale supraindividuale.
Notatia lui spontana la aflarea vestii ca Sebastian a murit fusese mult mai „egoista“:
„Aflu acum, noaptea, de la Radio România ca Mihail Sebastian a murit ieri, la 12.30, în urma unui accident de circulatie. Vestea ma emotioneaza prin absurdul ei. Mihai a trait, fara îndoiala, o viata de câine în acesti ultimi cinci ani. A scapat de masacrele rebeliunii din ian. 1941, de lagarele antonesciene, de bombardamentele americane, de tot ce a urmat dupa lovitura de stat din 23 august. A vazut caderea Germaniei hitleriste. Si a murit într-un accident de circulatie, la 38 de ani! Îmi amintesc prietenia noastra. În visurile mele, era unul din cei 2-3 oameni care mi-ar fi facut Bucurestiul suportabil. Chiar în climaxul meu legionar, l-am simtit aproape. Am câstigat enorm din prietenia lui. Contam pe aceasta prietenie, ca sa ma întorc în viata si cultura româneasca. si acum – s-a dus calcat de o masina! Cu el se duce înca o bucata buna, si foarte frumoasa din tineretea mea. Ma simt si mai singur. Majoritatea oamenilor pe care i-am iubit sunt acum dincolo...
La revedere, Mihai!“ (notatia din 29 mai 1945, „Jurnal portughez“).
În etapa elaborarii „Memoriilor“, relatia retrospectiva a lui Eliade cu Sebastian depasise si mai decis regimul reflexiv pentru a se stabili în cel strategic: Sebastian s-a transformat într-un alibi. Importanta pe care i-o acorda Eliade în „Memorii“ (inclusiv în numarul de pagini alocat) depaseste sensibil importanta reala a lui Sebastian (atât în contextul epocii, cât si în sentimentele lui Eliade). Sebastian a devenit important retrospectiv, pentru ca Sebastian a devenit Evreul – mai mult, Prietenul Meu Evreu. Cu atât mai mult cu cât unele fragmente din „Jurnal“ apar în Israel si capata o circulatie internationala. Eliade se trezeste implicat într-o naratiune care a depasit datele private ale relatiei cu Sebastian pentru a le reconverti în probe pline de întelesuri acuzatoare.
si reactioneaza în acelasi plan fictional-supraindividual (si mistificator), doar ca în sens opus.
Fragmente dintr-un studiu mai amplu.
NOTE
(1) Dintre afinitãti, admiratia pentru Nae Ionescu si gustul pentru discursul metafizic al acestuia. Dintre diferente, amintesc pe aceea cã în timp ce Sebastian tinde cãtre caracterul de autor al unor fictiuni private, de ironist, Eliade manifestã de la început temperamentul unui designer de naratiuni colective.
(2) Fictionalã, nu fictivã. Am în vedere sensul transformãrii unei relatii contingente într-o relatie necesarã de tip fictional/ literar/ narativ. Dacã în viata curentã, nenormatã logic în termeni de necesar, cuiul pe care cineva îl are deasupra patului nu înseamnã nimic (sau înseamnã doar un detaliu ultraparohial care nu ajunge sã comunice cu restul lumii), într-o fictiune cuiul trebuie cu necesitate sã însemne ceva (relational sau per se). Cele douã regimuri de existentã sunt supuse, evident, unor reguli diferite de existentã si, implicit, unor hermeneutici diferite.
(3) Mihail Sebastian, „Cum i-am cunoscut!...“: „...venind la Bucuresti înainte de a mã duce la ziar, unde nici nu prea cutezam sã intru si nici nu stiam ce mã asteaptã (cãci nu deschisesem usa pânã atunci nici unei redactii – si aveam impresia cã trebuie sã fie un mediu ametitor prin noutate), am cãutat sã-l cunosc pe Mircea Eliade. Un amic comun m-a condus în mansarda din strada Melodiei si a fost martorul unei întrevederi, de care îmi amintesc cu destulã plãcere, dar care atunci mi s-a pãrut stingheritã si ostilã. Mansarda aceea aglomeratã de cãrti, reviste, fise, manuscrise pãrea un decor putn fantastic, iar stãpânul acelor munti de hârtie, un alchimist întrerupt din misterioase calcule si obligat sã vorbeascã despre oarecari fleacuri fãrã sens, cu un musafir frivol.“, s„Rampa“, 30 decembrie 1935t, reprodus în Mihail Sebastian, „Eseuri, cronici, memorial“, p.640-641.
(4) „Mircea Eliade a citit cartea si mi-a dat un telefon care mi s-a pãrut mai mult inimos decât entuziast. «Cea mai bunã carte a ta», «un roman modern», «foarte interesant», «o carte cu multã naturã» – toate astea spuse repede, apãsat, cu o cãldurã parcã silitã, nu stiu nici dacã înseamnã mare lucru si nici mãcar dacã reprezintã exact impresia lui. Mi se pare cã sub aceastã volubilitate amicalã se ascund foarte multe reticente. As fi vrut sã-i explic cã am nevoie sã-mi spuie limpede, precis, fãrã menajamente impresiile lui adevãrate de lecturã, dar îmi dau seama cã e asa de greu sã obtii din partea cuiva o asemenea sinceritate. Eu însumi, dupã «Sarpele», dupã «Domnisoara Christina», ba chiar, recent de tot, dupã «Ifigenia», nu am acoperit cu câteva exclamatii admirative nemultumirea mea realã?“, „Jurnal“, p. 264.
(5) „Cartea lui Mircea Eliade“, „Cuvântul“, 31 mai 1930, reprod. în Mircea Handoca (editor), „Dosarul Mircea Eliade“, II, Editura Curtea veche, Bucuresti, 1999, p. 45-48
(6) „Isabel si apele diavolului“, „Româna literarã“, nr 25, 6 august 1932, reprodus în Mircea Handoca (ed.), op. cit., p. 48-50
(7) „Premiul Techirghiol-Eforie lui Mircea Eliade“, „Cuvântul“, 15 februarie 1933, reprodus în Mircea Handoca (editor), p. 51-52
(8) „Cronica literarã. «Maitreyi»“, „România literarã“, nr. 64, 6 mai 1933, reprodus în Mircea Handoca (editor), op. cit., p. 52-57
(9) „Oceanografie“, „Rampa“, 24 ianuarie 1935, reprodus în Mircea Handoca (editor), op. cit., p. 66-70
(10) „Pentru un intelectual ratat“, „Rampa“, 18 noiembrie 1935, reprodus în Mircea Handoca (editor), op. cit., p. 75-77
(11) Gabriela Omãt, „Un resentimentar paradoxal“, în Iordan Chimet (editor), „Dosar Mihail Sebastian“, Editura Universal Dalsi, Bucuresti, 2001, p. 126-127