Lyrica magna (VI)
articol aparut in Cultura, nr. 194 din 2008-10-09» cultura cultura literara »
Autor: DANIEL CRISTEA-ENACHE
O bifurcatie creativ-editoriala apare, în a doua jumatate a deceniului sapte, pe traseul de performeur poetic al lui Nichita Stanescu. Experienta celor „11 elegii“ este una limita. Volumul sintetizeaza si duce la ultimele consecinte, consuma prin proiectie si executie vizionara marile teme plus obsesiile (de)formative ale autorului. Dupa incandescenta elegiei a zecea, textul de final pare superfluu, lipit, de-a dreptul conventional în ultima sectiune. Si tot ceea va fi tiparit în anii urmatori va pierde inevitabil prin raportare si comparare cu performanta deja obtinuta.
Într-un mod semnificativ însa, efervescenta editoriala este atinsa abia dupa combustia artistica. Nichita Stanescu e mai putin poet în volumele „Rosu vertical“, „Oul si sfera“, „Laus Ptolemaei“, „Necuvintele“, „Un pamânt numit România“, decât în „11 elegii“. Dar el este tot mai mult Poetul: scriitorul recunoscut, omologat, oficializat. Dupa ce bresa facuta în zidul realismului socialist a fost largita pâna la a deveni un cadru de afirmare a unei întregi generatii lirice, neomodernista, ceea ce înainte era considerat erezie artistica (cu subminarea literaturii angajate) devine centrul de greutate al canonului rearticulat. Iar ereticul numarul unu primeste, acum, consacrarea confratilor si a criticii literare, a publicului larg, a uniunii de creatie si a scolii. Last, but not least, a oficialitatii interesate de un alt contract, de un nou angajament. Într-un paralelism izbitor, garda poetica si garda politica se schimba în acelasi timp si în acelasi scenariu conflictual. Nu e nici pe departe o continuitate trans-generationista, o transmitere ritualizata a stafetei, ci o ruptura manifesta între vechi si nou, în plan ideologic, ca si în plan artistic. Nationalismul va înlocui stalinismul în modul abrupt si irevocabil în care modernismul „saizecist“ va substitui realismul socialist. Dupa ce a debutat editorial abia la douazeci si sapte de ani, fiind obligat la compromisuri de conceptie si versificare si publicând, cu chiu cu vai, câteva texte care-l reprezentau în mod real, Nichita Stanescu se vede, la treizeci si trei, ridicat la rangul de poet oficial. Lirismul sau s-a diluat, dar a fost „nationalizat“. Volumele abunda: trei în 1967 (între ele, „Alfa“, o antologie recuperatoare: 1957-1967), unul în 1968, doua în 1969. Sa nu ne facem ca nu vedem racordarea autorului la noua tematica, româneasca într-un chip prea manifest pentru a fi si sincer. Triumfalismul „progresului“ comunist, imaginarul eroizant sunând din sirena lui Roaita si celebrarea omului nou sunt transferate, acum, în registrul valorilor nationale - rotite, e drept, în jurul limbii românesti, pe care Nichita Stanescu o idolatrizeaza.Ion Mircea procedeaza foarte bine si îi face un serviciu poetului, antologând în „Invizibilul soare“ numai bucatile rezistente din aceste volume deodata înmultite, „întetite“. Spre deosebire de el, multi admiratori (fie interesati, fie neconditionati) ai lui Nichita Stanescu au elogiat într-un mod stânjenitor aceasta productie de stoc si de interval. Ea îl reprezinta, da, pe stralucitorul autor „saizecist“, însa în ce are el mai circumstantial, expus si supus schimbarilor de atmosfera ideologica. N-as insista atât asupra acestor noi compromisuri (de asta data, optionale, nu obligatorii), daca formula însasi a lui Nichita Stanescu nu ar fi cea a lirismului abstract, metafizic, transpersonal. Cu atât mai flagrante sunt „actualizarile“, ancorarile lui conjuncturale în terenul delimitat si parcelat de autoritatile epocii. Facând însa o selectie din selectie, iata si din aceste volume rosu-verticalizate si împamântate câteva poeme frumoase, în care se vede gheara leului domesticit: „Mereu câte-o cupola,/ alta mereu./ Ridicând ca de sfânt o aureola,/ sau numai un curcubeu./ Trupul tau drept. Trupul meu drept/ ca la o ceremonie de nunta./ Un preot de tara întelept/ cu doua verighete de aer ne-nfrunta./ Tu ridici mâna stânga, eu, bratul stâng:/ ne surâdem unul altuia ca în oglinda./ Prietenii tai, prietenele mele plâng/ cu lacrimi silabice, de colinda./ Ne sarutam. Suntem fotografiati chiar atunci./ Fulger. Bezna. Fulger. Bezna./ Ma las pe un genunchi, cad în brânci./ Te sarut melancolic pe glezna./ Te iau de umar, ma iei de mijloc,/ si solemni intram în iarna./ Prietenii tai, prietenele mele ne fac loc./ O tona de zapada peste noi se rastoarna./ Murim înghetati. Din nou numai pletele/ în primavara ne-mpodobesc scheletele.“ („Ritual de iarna“); „Acum vom sta înlauntrul unui ochi/ vazuti din toate partile./ Sfera ne va-nconjura glorios/ deodata, cu hartile:/ Copaci cu vârfurile întoarse spre noi,/ munti, orase, catedrale.../ Ca pe un zid al mortii masinile/ înnegresc, albe spirale./ Te tin de umar. Tu-nclini tâmpla/ rece ca-ntotdeauna./ Suntem doi si singuri/ si-n loc de inima bate luna.“ („Cântec“).Reusitele poetului, câte sunt, apar în spatiul de securitate si în tonalitatea inconfundabila a liricii lui erotice. În ipostazele de o virilitate continuta, el îsi recapata inventivitatea si plasticitatea. De asemenea, în pozele de îndragostit ceremonios, fals-umil ca la Vacaresti, dar gasindu-si acum perechea în fata altarului: „Ma las pe un genunchi, cad în brânci./ Te sarut melancolic pe glezna“... La antipod se afla „A poseda“, un poem secvential din „Un pamânt numit România“, rulând în gol pe urmele arse ale celor „11 elegii“. Ceea ce acolo, pe mari portiuni, era literalmente exceptional (prin densitatea imaginii si a discursului poetic, prin organicitatea unei Viziuni luptându-se cu organicul limitativ) devine aici text lipsit de substanta, formalizat deficitar si involuntar parodic. A doua jumatate a poeziei ne da cheia caderii, a esecului de etapa înregistrat de Nichita Stanescu: „Nu pot sa am nimic./ Tot ceea ce nu este însumi nu exista./ Din infinitul de însumi/ si însumi si însumi/ eu sunt unul dintre acei însumi./ Între primul însumi/ si celalalt/ pun un ceas de buzunar/ ca o falsa distanta;/ între celalalt însumi/ si celalalt însumi/ pun un ceas de mâna/ ca o stafie./ Pun în genere/ ceasuri groase cu clopot,/ ceasuri cu cuc, pendule,/ clepsidre sau pur si simplu/ cadrane solare,/ în speranta absurda/ ca soarele ar fi/ unul dintre acei însumi,/ unul dintre acei însumi.// Nu pot sa am nimic./ Tot ceea ce am si nu este însumi/ devine ceas între însumi si însumi./ Nu pot sa am decât ceea ce au toti,/ acel ceva pe care l-ar avea toti/ absolut toti -/ ...stelele când devin însumi,/ copacii când sunt însumi, pietrele/ când sunt însumi; restul/ e o masinarie de ceas.“Riscul major al unor astfel de pagini este unul pe care liderul „saizecismului“ liric nu pare sa-l constientizeze. Acela, adânc înradacinat si convertit pozitiv în mentalitatea autohtona, concentrat în expresia „Merge si-asa“. Oare la aceasta filozofie a lucrului de mântuiala sa se refere poetul când scrie „Nu pot sa am decât ceea ce au toti“?... În fapt, nimeni nu poate bifa ceea ce atinge acest mare, dar inegal poet în momentele lui faste. Când se sustrage conjuncturilor si facilitatilor, improvizatiei lejere pe servetele de restaurant si pe alte suporturi circumstantiale, propriului succes devorator, Nichita Stanescu este inegalabil. Atunci este el însusi, iar nu în aceste versuri - estetic vorbind, compromitatoare - în care frecvent utilizatul însumi îsi pierde orice valoare.