Prezentari de carte

articol aparut in Cultura, nr. 194 din 2008-10-09
» cultura cultura literara »
Autor:

**
Neil Gaiman&Terry Pratchett

Semne bune
traducere de Liviu Radu, Editura Tritonic, Bucuresti, 2008

Unde-s doi, puterea creste. Nu însa si atunci când cei doi trag la fel de tare la câte un capat. Asocierea prezentei cu plusul de forta are eficienta tactica în directia de împingere-imagine, nefiind obligatoriu tangenta la argumentul valoric.
În 1990 mai vârstnicul Terry Pratchett, mare specialist în fantasy-uri cu vrajitoare, îl ia copartas la munca în echipa pe Neil Gaiman, caruia, intuindu-i potentialul creativ, îi face onoarea si cinstea de a-l scoate din categoria „sperante“.
Romanul „Semne bune“ („Good Omens“), scris de Gaiman & Pratchett la doua mâini, doua dischete si îndelungi negocieri telefonice, parodiaza scenariul filmului horror din 1976, „Fiul diavolului“ („The Omen“). Conform prezicerilor din rarissima carte a vrajitoarei de secol saptesprezece cromwellian, Agnes Nutter, sfârsitul apocaliptic al lumii va sosi odata cu împlinirea vârstei de unsprezece ani de catre fiul atasatului cultural american în Marea Britanie. De fapt, de catre copilul care îi ocupase locul, introdus fiind în culcusul potrivit, de Ordinul satanic al calugaritelor vorbarete. Evenimentele intra sub supravegherea stricta a doi îngeri: unul, numit Aziraphale, în gamele lui E.A.Poe, de forma buna, pe un fond bezmetic, malitios si betivan; altul, serpescul Crowley, rau dupa natura, binevoitor dupa comportament; unul difan, cu manichiura îngrijita, altul smead, împielat, vitezist, cu Bentley „negru din 1926“. Având convingerea ca nasterea nu echivaleaza cu înmatricularea mecanica în categoria Binelui sau a Raului, aceasta acomodare producându-se ca efect al dirijarii educatiei, îngerii pândesc aparitia semnelor care ar valida profetiile, dupa împlinirea carora alearga si bizara Anathema Device, urmasa vrajitoarei, si savantul tehnologic în devenire, Newton Pulsifer.
Gaiman & Pratchett râd cu pofta de maniacii „traducatori“ de zi cu zi ai Apocalipsei, de aceia care confunda literalul textului, cu literarul, realitatea cu fictiunea, de „alesii“ de toate calibrurile care se cauta si, culmea, se identifica exact, în naratiuni despre viitor.
Nu aici este hiba cartii. Pe linie de poveste pura, fara interferentele de critica a societatii distribuitoare de minciuni letale (i.e.: un bestseller de nutritie corecta reprezinta calea sigura catre moartea prin înfometare), fara deraierile pe câmpii atitudinii civic-moralizatoare, în ideea ca Lumea e oricum atât de rea si de scelerata, încât ar merita o Apocalipsa ca la Carte, „Semne bune“ se citeste cu placere si simpatie. Câteva situatii sunt memorabile: una dintre ele îl are protagonist pe îngerul Aziraphale. Colectionar de carti vechi, acesta îsi deschide un anticariat (vorba vine ca îsi deschide; caci ori de câte ori se arata un posibil client, îl goneste si trage imediat zavorul, de teama sa nu îi fie fragmentat tezaurul livresc). Obiectul pasiunii? Mai ales, Bibliile cu defecte de editare, cu versete în plus/în minus, cu interpolari tragi-comice ale ucenicilor nemultumiti de mesterii-tipografi (i.e.: Biblia Nedreptilor, Biblia V-o Trag La Buci).
Problema apare în momentul când formula de scris practicata de Gaiman se lipeste de voie, de nevoie, dar nu adera convenabil la aceea folosita de Pratchett. Fanii primului, obisnuiti cu întunecimi, rictusuri si stranietati, îl vor acuza pe Pratchett ca umple povestea de infantiliazis. Fanii celui de-al doilea îl vor arata cu degetul pe Gaiman pentru ca lucreaza prioritar imaginatia, uitând sa mai si jongleze un pic cu textul (note, subsoluri, referinte).
Poate ca  echipa Gaiman&Pratchett ajuta prin nume la cresterea vânzarilor. Nu însa si la nivelul cartii, unde ambii autori – fiecare în stilul lui, un master of... – mai degraba îsi taie reciproc elanurile decât se sustin.
Între cei doi, Cineva si-a vârât cu grija coada.
Cristina Balinte

***
Neil Gaiman
Coraline
traducere de Liviu Radu, Editura Tritonic, 2008, 150 pagini

Coraline se omoara dupa junk food si detesta retetele pe care le face tatal ei – cu nu prea mult talent, se pare. Prefera oricând niste „cartofi prajiti si minipizza pentru gatit la microunde“, sau spaghetti la conserva, unei „tocane de cartofi cu praz, cu garnitura de tarhon si de brânza de Gruyère topita“.
Mda, asta e o informatie neesentiala. Mai relevant e ca micuta Coraline e o forma de Alice. Parintii ei se muta într-o noua casa (doar pentru ei noua, altfel e foarte veche), iar fetita descopera o usa zidita... prin care va intra mai târziu în casa cealalta (aproape identica primeia), unde îsi va întâlni cealalta mama. Totul pare sa fie o imagine în oglinda a locului din care a venit Coraline – doar ca nu e. În inducerea nu a listei de diferente, ci a sentimentului de diferit (care ajunge pâna la urma sa sperie) poate fi admirat darul lui Neil Gaiman de a declansa identitati prin mici detalii sau periferii de fraza:
„Cealalta mama zâmbi, aratându-si toti dintii. Fiecare dinte era un pic prea lung.“,
sau
„În timp ce fetita mânca, cealalta mama se uita la ea. Era greu sa citesti ceva în ochii aceia din nasturi negri, dar Coraline avu impresia ca si cealalta mama parea flamânda.“
Coraline e un soft horror cu un target focalizat mai curând pe kinderi decât pe adulti. Este considerabil mai simpluta decât „Nicaieri“ sau „Zei americani“, dar asta nu înseamna nimic, e doar informatia periferica. Informatia relevanta e numele autorului de pe coperta.
P.S. Puteti gasi ultima carte a lui Gaiman, „The Graveyard Book“, la Libraria Anthony Frost (lânga Kretzulescu). Costa 72 de lei.
Mihai Iovanel

***
Roberto Bolano

Nocturna în Chile
traducere de Alina Cantacuzino, Editura Curtea veche, 2008, 138 pagini, 22 lei

„Sunt pe moarte, dar mai am înca multe de povestit.“ O spune Sebastian Urrutia Lacroix, preot si literat aflat pesemne la capatul vietii.
Oglinda a unui cosmar, cartea are ea însasi evolutia si formele unui cosmar. Lucruri simple ajung în aerul greu al rememorarii sa capete o sinuozitate absenta în momentul trairii lor. Lectia ralentiului înnebunitor face parte dintre instrumentele de neevitat. Vizita din tineretea lui Urrutia la mosia lui Farewell, critic literar si pederast, e si din aceasta privinta o secventa exemplara de proza. Ametit de vin, Urrutia iese afara si rataceste drumul înapoi. Revenirea lui înauntru musca din anxietatea cititorului ca un cosmar propriu.
Alte lucruri, tot de neevitat, sunt ironia si tema puterii politice: vezi episodul cu Ernst Junger si pictorul care moare de foame, sau convocarea secreta a lui Urrutia sa predea marxism generalului Pinochet.
Cartea mi-a adus aminte de „Insula lui Robison“, romanul lui Arturo Uslar Pietri care urmarea labirintul amintirilor corupte de febra ale unui misionar laic venit din Europa în America Latina a secolului XIX, fan al lui Rousseau, prieten cu Simon Bolivar si spectator al revolutiilor care nu au încetat pâna acum sa zguduie acel primitiv si fantastic continent al unei minunate literaturi.
Mihai Iovanel

**
Mihail Sebastian
Accidentul
prefata de Aureliu Goci, Biblioteca
pentru toti, Editura Minerva, Bucuresti, 2007, 12,89 lei

Romanul cel mai problematic din punctul de vedere al travaliului (un prim draft a fost pierdut, apoi reconstituit cu multa dificultate), „Accidentul“ este scrierea cea mai kitsch a lui Sebastian, rivalizând în aceasta privinta doar cu câteva pagini din „Orasul cu salcâmi“.
Reclama la schi, ca sport terapeutic, romanul ar fi fost, fara episodul gotic al lui Gunther Grodeck (care focalizeaza cel mai bine intentiile artistice ale cartii), cu totul insuficient – o nuvela de almanah . Ceea ce si este, doar ca mai lunga: expunerea intimitatii personajelor are o bataie de patetism conventional, romanul e o reflectare (scriere în genul) a unei literaturi mondene, de consum, de magazine.
Partea de roman al geloziei (vezi Proust, Camil, Holban), altfel una din secventele reusite, nu functioneaza precum la ceilalti ca analitica per se. Are valoare contrapunctica în regim de PR: crearea unei probleme în trecutul lui Paul pe care relatia cu Nora, în combinatie eficienta cu vacanta de schi, sa o tamaduiasca.  „Accidentul“  este cartea cea mai tiparita a lui Sebastian. Editia de fata preia tabelul lui Simion Mioc dintr-o editie BPT mai veche si inoveaza printr-o prefata evitabila a lui Aureliu Goci.
Mihai Iovanel

*
Andrei Ruse

Soni
Editura Tritonic, 2008, 254 pagini

Daca ar fi aparut prin 2003-2004, „Soni“ nu ar fi fost mai buna decât este acum, dar ar fi avut o sansa. Pe atunci, marfa din „Soni“ se fuma cu o oarecare curiozitate si, la gramada,
s-ar fi gasit poate vreo doi care sa spuna ca merge. Dar acum... 
La un examen din facultate, un profesor se uita nemultumit la studentii care umpleau pagini în nestire: „Va rog, nu scrieti tot ce stiti“,
Asta e faza cu Andrei Ruse: scrie tot ce stie, unde tot ce stie înseamna tot ce a citit si a vazut la teve & cinema. Omul e un pastisor – rima cu trisor e mai mult decât nimerita –, lucru oarecum firesc data fiind vârsta „autorului“ (23 de ani).
As spune ca poanta romanului e plagiata (o fata cu pusee sinucigase intra în programul unei clinici de nisa, unde, contra unei taxe de 5 000 de euro, i se induce medicamentos informatia falsa ca ar avea cancer; ceea ce ar trebui sa o mobilizeze reactiv, facând-o sa lupte pentru viata, refulând complexul sinucigas), daca ea nu ar fi devenit deja bun comun (numai în ultimele luni am citit & vazut câteva chestii pe conceptul acesta).
Zic doar ca Palahniuk e copiat la greu, atât ca stil cât si ca poza (atitudine).
Sa va comunic si niste copilarisme panseistice cu care Ruse populeaza gândirea Soniei (emfaza emotioala investita în ea si impresia coerenta de suprapunere autor-narator ma fac sa presupun ca rândurile ar putea figura si în memoriile lui Andrei Ruse; si chiar daca nu ar fi asa, iar Soni e doar o gâsca proasta luata nonstop la per pulis, nu e mai putin adevarat ca pentru a construi o gâsca proasta e nevoie de o operatie mai complexa decât poate asigura umorul involuntar al lui Ruse):
„prostia asta cu dumnezeu mi s-a parut dintotdeauna o solutie de urgenta, ca acele extinctoare din filmele-americane, acoperite cu un geam solid, pe care îl poti sparge only for extreme measures.
Cica ideile nu schimba lumea. Dar lumea e în stare sa idolatrizeze vaci sau diverse desene aparute în pietre, doar pentru ca seamana cu o cruce si parca atârna si-o mâna dintr-o parte. si asta numai daca te uiti atent si mai ales daca ai credinta. Pupam icoane de atâtea secole încât codul nostru genetic se va modifica, iar acest lucru va fi un instinct din nastere.
– si în ce crezi, soni? M-a întrebat profa de religie într-a XI-a parca, dupa ce îi aduesem o hârtie semnata de maica-mea, cum ca e de acord ca eu sa nu particip la acele ore. Era facuta de mine, evident. Tu cum fac diferenta dintre bine si rau?
– trebuie sa cred în isus si sa-mi fac rugaciuni ca sa pot diferentia ce e bine de ceea ce e rau? E de-ajuns sa ma uit la desene animate pentru asta.
– uite, soni, priveste lucrurile astfel: daca la sfârsit, când o fi, n-o sa apara dumnezeu, asa cum spui tu, atunci n-ai pierdut nimic. Nu? Dar daca exista?...“
S.a.m.d. & forza Pascal! 
O singura data Andrei Ruse a reusit sa ma lase cu gura cascata: la un insert autoreferential, unde autorul îi taie microfonul Soniei si povesteste cum pleaca din jobul de redactor de la Tritonic, dupa o discutie lamuritoare cu H.(rib), si cum se chinuie sa termine romanul. Gura cascata pe care mi-a provocat-o andocarea ilara a lui Ruse în optzecismul de tip Gigi Craciun ramâne în principiu singura palpitatie traita cu „Soni“.
Cam putin pentru o consolare.
Mihai Iovanel

****
Walter Benjamin
Jurnalul moscovit
traducere de Alexandru Suter, Editura Idea Design & Print, Cluj, 2008, 120 pagini, 23 lei

În perimetrul stângii, Walter Benjamain e printre referintele cele mai fetisizate. Exagerând, s-ar putea spune ca în materie de gânditori leftisti, toti viseaza sa fie Walter Benjamin, nu Karl Marx. Calitatea de Benjamin este echivalabila cu câteva zeci de pagini mai mult sau mai putin obscure („Critica violentei“, „Opera de arta în epoca reproducerii mecanice“, „Despre conceptul de istorie“), intrate într-un mecanism al interpretarii & citarii care nu ramâne niciodata fara benzina, dupa cum nici t-shirturile nu mai termina odata cu Che Guevara.
Cazul Benjamin ar putea fi un capitol într-o lucrare despre fetisizarea referintelor în marxism (o mecanica teologica si prea putin marxista, aceasta fetisizare. Conform datelor lui interne, marxismul ar trebui sa lucreze cu referintele anonime).
„Jurnalul moscovit“ este mult mai putin utilizat. Nu pentru ca e, ca orice jurnal, mai mult anecdotic decât teoretic, ci si pentru ca de aici e greu de izolat o intentie si o morala. Jurnalul are o clara componenta kafkiana, a redundantei ineficiente care descrie vizita lui Benjamin.
Benjamin sta la Moscova doua luni, între începutul lui decembrie 1926 si sfârsitul lui ianuarie 1927. Vine aici pentru a o vedea pe Asja Lacis, o „letona bolsevica din Riga“, „o revolutionara rusoaica din Riga, una dintre cele mai remarcabile femei pe care le-am cunoscut“ (o cunoscuse în 1924). Bejamin a trecut la stânga si sub influenta ei si, în timpul „Jurnalului“, una dintre întrebarile lui e daca sa intre în Partidul Comunist German.
Mai târziu Walter si Asja vor fi amanti, dar nu acum, la Moscova. De fapt Benjamin petrece mai mult timp cu Bernhardt Reich, legatura oficiala a femeii, decât cu Asja care sta internata într-un sanatoriu. Jurnalul ofera traseul deceptiv al unui love story ratat: întâlnirile dintre cei doi sunt setate e sablonul redundantei ineficiente (cum am spus deja).
Mai interesant decât aceasta parte este felul în care Benjamin receptioneaza Moscova (aflata în fuleu regresiv postrevolutionar, dar neintrata înca decisiv în dogmatismul paranoid stalinist – fata de care Benjamin nu a luat niciodata atitudine). Ceea ce rezulta nu este o imagine utila nici dreptei, nici stângii (desi s-ar puea accepta ca imaginea intermediata de Benjamin este mult mai putin catastrofala decât o prezinta distopiile curente ale dreptei).
Sunt utile însa bârfele ideologice ale momentului, gen: „În unele discutii purtate cu Reich am vorbit despre cât de ambivalenta este starea Rusiei în acest moment. În exterior, guvernul cauta paea, pentru  a putea derula contracte comerciale cu statele imperialiste; în interior însa cauta, înaite de toate, sa suspende comunismul militant, tinzând sa instaureze o pace de lunga durata între clase si sa depolitizeze iata civica, în masura în care acest lucru este posibil.“ ( p. 42).
De asemenea, pot fi gasite câteva pasaje exemplare pentru unghiul dizarmonic în care umanul si ideologicul intra în tâtâna sistemului: „Poti vedea aici sîntr-o fabrica de „elastice, ata înfasurata pe papiota, sfoara, fireturi argintii si podoabe pentru pomul de Craciun“t cum în aceeasi încapere se realizeaza unul si acelasi produs atât manual, cât si cu ajutorul masinilor. În dreapta o masina înfasoara lungi fire de ata pe papiote, în stânga o lucratoare învârte cu ajutorul unei manivele o roata mare de lemn; acelasi proces în ambele cazuri. Cea mai mare parte a lucratoarelor sunt taranci, iar dintre acestea putine sunt membre de partid. Nu sunt îmbracate în uniforme, nu au nici macar un sort de lucru, ci stau la locul lor de munca de parca de parca ar trebalui în casa. Îsi apleaca capul îmbrobodit peste ceea ce au de facut asemeni unor gospodine. Sunt însa înconjurate de pancarte care descriu toate ororile ce decurg din lucrul cu masinile.“ (p. 49). 

Nota: Evident ca Benjamin a scris mult mai mult decât cele câteva eseuri amintite de mine. De-as aminti doar de molozul întins pe o mie de pagini ramas în urma santierului „Passagen-Werk“, si tot ar fi ceva. M-am referit însa doar la operatorul activ al identitatii Benjamin (care cuprinde putine texte), si nu la catalogul operelor sale complete.
Mihai Iovanel                       

---