revista presei internationale

articol aparut in Cultura, nr. 194 din 2008-10-09
» cultura cultura internationala »
Autor:

Le Magazine Littéraire

Urechea lui Voltaire





Citesc în mensualul „Le Magazine Littéraire“ (septembrie 2008) punctul sigur de atractie al numarului, dosarul consacrat inestimabilului François-Marie Arouet, „Voltaire. Aici si acum“. O colectie deloc previzibila, în ciuda unei traditii hermeneutice vampirice, care pare sa fi supt cam tot ce s-a putut din posibilitatile generosului reper luminist.



Si care se antreneaza acum sa puna eticheta „Voltaire“ pe tot ce n-a fost vreodata Voltaire – si nici nu va fi, prin grija gardienilor mostenirii sale. Altfel spus, dosarul „ML“ se tine departe de paroxisme interpretative, de smucire a plauzibilitatii, de prezenteizare fortata a maestrului; iar maniera de a repune vechiul pe tapet, respectiv lucrurile stiute – e si ea una de bun gust. Iau ca exemplu interviul acordat de Bronislaw Baczko publicatiei, material a carei problematica graviteaza în jurul celui mai polizat dintre topos-urile voltairiene, „Candide“ si jurisprudenta raului. Sau „catalogul pozitiilor posibile ale raului“, cum zice intervievatul. Fara urma de logoreice puneri în abis ale raului, terorism, nazism, World Trade Center, Hannah Arendt s.cl – referinte care fac prestigiul oricarei discutii diletante pe tema, Monsieur Baczko se limiteaza la obiectul competentei sale, de altfel cea mai potrivita optiune pentru ilustrarea acestui lux strict: competenta. Se fereste de Aristotel, de Sfintii Parinti si de ontologia raului în enciclopedia umanitatii pentru a izola unul dintre putinele culoare irefutabile în relatia dintre Voltaire si filosofia raului: cutremurul din Lisabona, întâmplat în fatidicul an 1755 de la întruparea lui Cristos. Baczko sustine fara grimase niste chestiuni care unora le suna a pozitivism sec si a încarcerare a personalitatii lui Voltaire între niste aluviuni exterioare sistemului sau. Ei bine, Baczko tine cu dintii (el si traditia interpretilor afini domniei sale) sa afirme dependenta sistemului voltairian de circumstantele „ambientale“, un gen de filosofie meteorologica daca vreti, reusind totusi sa pastreze rangul coerentei si al respectabilitatii gânditorului în cauza.

Departe Hegel care l-a „asteptat“ pe Marx sa-i rastoarne edificiul, Voltaire si l-a rasturnat singur pe al sau de mai multe ori, când a avut dovezi ca e în eroare, facând dovada unei acuitati relativiste si a unei disponibilitati la experiment proprii numai fizicienilor de top. Lantul (auto)destituirilor succesive la care si-a pretat sistemul (Divinul destituit de Ratiune, Ratiunea destituita de Raul Arbitrar) l-a adus, în ordinea credibilitatii contingente, mai aproape de prototipul filosofului umanist/ umanitarist decât Kant, de exemplu, (invocat si el lânga Voltaire, în spatiul interviului), un gânditor ocupat mai mult cu aseptizarea coordonatelor ideale si imuabile ale acelei umanitati. De altfel, sensibilitatea inteligentei voltairiene la derivele concrete ale ecosistemului de care depinde (fie el codificat nu în termeni mendeleevieni, ci de genealogie a raului) e o sensibilitate stiintifica mai degraba decât una filosofica – mai ales ca resortul schimbarilor de macaz voltairiene, a caderii optimismului voltairian în pesimism pascalian nu e mizeria umana, corijabila prin politici sociale, rafinare a spiritului etc., ci cataclismul natural, în ordinea caruia intra si moartea. 

Gestul unui ins al carui sistem filosofic se rastoarna la moartea unei mase de indivizi (cutremurul) sau a unui singur individ (Baczsko aminteste si suferinta lui Voltaire la moartea madamei de Chatelet, a carei inteligenta îi câstigase prietenia) seamana poate cu un act de capitulare înaintea oricarei pretentii de diagnosticare inteligenta a lumii. A se observa ca substituirea Ratiunii prin Raul Arbitrar nu e o solutie de acelasi tip cu substitutia anterioara, a Divinului prin Ratiune. Aceasta pare o victorie, un sens înlocuind alt sens, aceea pare o dezertare de bun-simt, în fata unui zero dovedit...



Dovedit în cheie metafizica, da, dar el asigura, nu mai putin, gloria ilicita si succesul inalienabil ale omului de cetate si ale autorului Voltaire, ambii clienti ai cenzurii.

„Sa nu uitam ca Voltaire se astepta sa-i fie interzisa cartea s«Candide»t“, îsi încheie contributia Baczko. „A gândit-o ca pe studiu de stat-major pregatind o batalie decisiva. Pentru a dejuca vigilenta cenzorilor, actioneaza simultan pe mai multe fronturi: cartea apare la Paris, Geneva, Amsterdam si Lyon. De altfel, nici nu-si pune semnatura pe ea, prezentând-o ca pe o traducere din germana, dintr-un anume doctor Ralph. Un joc de-a v-ati ascunselea nu lipsit de satisfactii: în public, Voltaire neaga paternitatea lui «Candide»; în particular însa, se mândreste ca l-a scris. Un joc care ascute, deopotriva si abilitatile diversioniste ale cititorilor. Cartea interzisa circula din mâna în mâna. În iatacul sau, dupa ce s-a învârtit de un asemenea exemplar clandestin, pe cititor îl prinde râsul – si el un fapt interzis [...] în fiecare zi, pe domeniul de la Ferney, Voltaire îsi atinea urechea sa prinda ecourile acestui râs ilicit, care se aduna, din toata Europa, între ulucile «gradinii» sale.

“TEODORA DUMITRU



Times Literary Supplement

Filme norocoase, în grila Barthes

Istoria cinematografului e plina de accidente si multe scene memorabile au ramas pe pelicula si în mintile noastre din pura întâmplare. Christopher Bray ilustreaza, în numarul din 29 septembrie al „The Times Literary Supplement“, butada lui Orson Welles, conform caruia treaba regizorului e „sa fie stapân peste accidente“; exemplul ales de Bray va introduce în scena o carte despre cinema semnata de un profesor de limba engleza la Universitatea din Florida, pe nume Robert B. Ray.

Volumul lui Ray, intitulat „The ABCs of Classic Hollywood“ (Oxford University Press), analizeaza, printr-o grila originala, patru filme din anii '30 si '40: „Grand Hotel“; „Poveste din Philadelphia“, „Soimul maltez“ si „Ne vedem în St. Louis“. Sistemul ABC ar putea fi considerat o gaselnita fortata: fiecare film este trecut printr-un set de observatii marcate, într-un mod mai mult sau mai putin arbitrar, cu câte o litera din alfabet. De exemplu: „B vine de la sectiunea Bogart din «Soimului Maltez» sau „Z vine de la Zero – vidul recurent din centrul «Soimului Maltez»“. Reperele imediate sunt, pentru Robert B. Ray, Walter Benjamin si Roland Barthes. „Din fericire Ray scrie aproape la fel de bine ca si Barthes (si mult mai bine decât Benjamin)“, apreciaza Christopher Bray. Si continua: „Nu are nimic în comun cu scriitura impenetrabila a teoreticianului obisnuit de cinema. Simpla lectura a scurtelor însemnari ale lui Ray despre motivul camerei fixe în «Poveste din Philadelphia» sau despre iconografia art deco în «Grand Hotel» ar fi o buna introducere, pentru un novice, în bazele esteticii filmului“.

Teoria lui Ray se bazeaza, asadar, pe speculatia ca multe dintre meritele celor patru filme
s-ar datora unor accidente. Asa s-ar explica, cumva, si legaturile arbitrare între filme, si sistemul bazat pe literele alfabetului. Cel mai interesant exemplu ramâne, însa, cel pe care-l propune recenzentul cartii, Christopher Bray. Cronicarii „TLS“ se straduiesc sa egaleze – si nu e prima data când observ asta – în informatii, stil si inteligenta cartea pe care o analizeaza. Iata ce scrie Bray:

„Nimeni nu-si aminteste prea multe despre versiunea cinematografica din «Ce verde era valea mea» (1941), însa, daca ne-a ramas ceva în minte din filmul acela greoi, acesta e, foarte probabil, momentul înduiosator pâna la lacrimi când Angharad (Maureen O'Hara) iese din biserica unde tocmai s-a maritat iar vântul îi ridica voalul si-l face sa se unduiasca prin aer. Rafalele si suferintele iubirii rareori au fost mai bine surprinse pe film. Bine a spus, mai târziu, Philip Dunne, cel care a semnat scenariul: «O, Doamne, ce scena! Am încercat sa o repet când am regizat 10 North Frederick, si atunci mi-am dat seama c-a fost o greseala… nu poti sa reproduci astfel de accidente»“

Pentru ca acel moment a fost un simplu accident. Nimic din scenariul lui Dunne nu sugerase ca ar fi fost o idee buna sa existe un ventilator la îndemâna pentru acea scena din fata bisericii. Si, cu toate ca ochiul regizorului John Ford pentru imagini seducator de elaborate se bucura de multa vreme de aprecierea cuvenita, nu exista nici o dovada ca a pus la cale o scena vânticel subtire înfasurându-se în jurul capului unei femei. La fel ca generalii preferati ai lui Napoleon, acesti cineasti au avut parte de noroc“.

Catalin Sturza



La Quinzaine littéraire

Mai mult mesaj, d-le Pynchon!



Deosebit de chestiunile cu aspect de recenzie citite de mine prin presa frantuzeasca a momentului apropo de cel mai nou roman al lui Pynchon, iata în „Quinzaine...“ (numarul din 15 – 30 septembrie) un material pe trei pagini care tinteste ceva mai mult decât si-au propus alte publicatii. O contextualizare a recentului „Contre-jour“, s„Against the Day“t, aparut la Seuil, anul acesta, în interioarele universului pynchonian. Autorul, Philippe Jawkorski, pare sa fi citit mai mult Pynchon decât omologii sai de pe la alte reviste si pare sa fie dispus chiar sa ridice nivelul dincolo de temperatura comuna la care se discuta Pynchon, „mascarada“, „carnavalesc“, „burlesc“, „grimasant“, „Babel“, „virtuozitate verbala“, „policentrare“, „paramorfoscop“ s. a. Monsieur Jawkorski îndrazneste chiar sa declare limitele satisfactiei sale când e vorba de Pynchon, chiar daca o face în tonul unor nelinisti mai vechi de treizeci de ani. Ma limitez si eu la a le reproduce:

„Contre-jour“ e distractiv si catchy – „dar nu tot timpul“! „Între doua transe pontoase, la început timida, apoi din ce în ce mai sigura, vine întrebarea: ce-a vrut sa faca, domne, Pynchon? În fond si la urma urmei, «postmodernismul» poate sa te prinda (daca tot tinem la etichete, desi Pynchon e un scriitor mare dincolo de etichete), dar nu poti sa te multumesti tot timpul cu bravuri metafictionale, mai vine si nevoia de putin «continut» (cum ziceam altadata), de putin sens pentru noi, amarâtii de jos. Unde e deci, scriitorul, cu proiectul sau cât de cât transparent, înapoia carui personaj, în ce raport e cu cititorul? Degeaba întreb, cautare vana la Pynchon. Niciun personaj nu pare sa «poarte» mesajul autorului...“ (T. D.)

---