Profesorul, între umilinta si bani

articol aparut in Cultura, nr. 194 din 2008-10-09
» cultura cultura focus »
Autor: CATALIN STURZA

Legea care prevede majorarea salariilor profesorilor din învatamântul preuniversitar cu 50% a trecut, marti, de parlament. În ultima luna de activitate legislativa, deputatii au aprobat în unanimitate ordonanta 15/2008 cu amendamentele propuse de PSD. Dupa ce actul va fi promulgat de presedintele României, salariile ar trebui sa creasca începând cu 1 noiembrie 2008.

Mâna întinsa de Parlament

S-a votat nominal, la propunerea unuia dintre liderii grupului PSD, care a vrut astfel sa evidentieze cine voteaza în favoarea sau împotriva profesorilor. Premierul Tariceanu a avertizat ca o asemenea masura ar trebui sustinuta de cresterea economica si a calificat votul parlamentarilor drept unul populist. Ministrul Educatiei, Cristian Adomnitei, a aratat ca o asemenea majorare ar consuma tot bugetul învatamântului pentru anul 2009: n-ar mai ramâne nici bani de constructii, nici de reparatii, nici de orice altceva. Prezent în plen în dubla calitate, de ministru si de deputat, Adomnitei a votat însa în favoarea cresterii salariilor profesorilor. De undeva de deasupra, din lojele din jurul salii de plen, priveau reprezentantii sindicatelor. O zi mai târziu, la deschiderea anului universitar de la Iasi, Cristian Adomnitei a criticat din nou proiectul de lege.

La mijlocul lunii septembrie, premierul Tariceanu anuntase ca, de la 1 octombrie, salariile cadrelor didactice ar fi crecut cu 9%, conform protocolului dintre Guvern si sindicatele din învatamânt. Unele sindicate au amenintat ca, în cazul în care amendamentele PSD nu vor fi adoptate, vor declansa greva generala.

În aceasta luna parlamentul mai are multe alte masuri populiste de votat: majorarea ajutoarelor pentru încalzire (la propunerea PD-L), tichete energetice în functie de venitul familiei (PD-L si PSD), marirea indemnizatiilor maternale si prelungirea acestora pâna la trei ani (PNL, PC, PSD), majorarea alocatiilor de stat pentru copii la 500 RON (PC), transformarea cazarmilor dezafectate ale Ministerului Apararii Nationale în locuinte sociale sau în camine studentesti (PSD), decontarea tichetelor de calatorie nefolosite pentru pensionari (PSD, PD-L, PRM si PC) etc. Sigur ca multe dintre aceste masuri sunt necesare; însa aprobându-le, într-un timp scurt si la gramada, actualii parlamentari vor lua acasa laurii generozitatii si îi vor lasa pe viitorii parlamentari sa faca rost de bani si sa acopere gaurile din buget.

Prezent la deschiderea anului universitar la Constanta, Traian Basescu a anuntat, si el, ca va promulga legea votata de Parlament. Odata cu noua majorare salariala, suma totala care va intra în buzunarele profesorilor, într-un singur an, reprezinta 1% din produsul intern brut al României.



Criza de profesori

Populista sau nu, legea cea noua va trebui pusa în aplicare si banii vor aparea de undeva. Va îmbunatati marirea substantiala a lefurilor situatia învatamântului preuniversitar românesc? Sindicalistii au vorbit, imediat dupa vot, despre redobândirea demnitatii dascalului si despre relansarea învatamântului preuniversitar. Profesorii tineri vor fi motivati sa vina în scoli si în licee, oamenii de calitate nu vor mai pleca asa de usor.

Una dintre problemele cele mai mari ale învatamântului este, în acest moment, resursa umana. Pensionarii se întorc pentru a ocupa catedre vacante, de ani de zile, în toate judetele, e criza de educatori si de profesori, la tara ajung sa predea oameni fara calificari didactice, în unele cazuri absolvirea a 12 clase poate fi o conditie suficienta pentru a ocupa, la sat, o catedra de orice. Tinerii cu specializari atractive pentru piata muncii sunt primii care parasesc învatamântul. Vidul se va propaga, treptat, spre generatiile de vârsta medie, care în acest moment reprezinta, înca, structura de rezistenta a ciclului preuniversitar. Profesorii care au ramas în scoli de dinainte de 1989 sunt singurii cu o pregatire sau, cel putin, cu o experienta suficiente pentru a picura putin bun-simt si un strop de educatie în mintile generatiilor de elevi.

La 15 septembrie, în acest an, cel mai greu se gaseau educatoare, profesori de limba româna si de limba engleza. Educatoarele sunt curtate de gradinitele private, în vreme ce filologii au de ales între gradinite si scoli particulare, cu salarii mai bune, si orice alt loc de munca, în relatii publice, jurnalism, publicitate etc. Un salariu de 300 de euro net, pentru debutanti, ar putea echilibra factorul financiar si, daca nu ar schimba sensul migratiei învatamânt-companii private, cel putin i-ar reduce intensitatea.

Leafa de pornire ramâne, deocamdata, mai mare în mediul privat, însa pe lânga bani exista si alte motive de care un tânar va tine seama. Compania înseamna birou, sefi, o pozitie umila, munca de multe ori sub calificarea de pe diploma de licenta, rutina si program prelungit. Cel putin teoretic, învatamântul înseamna o oarecare independenta, timp liber, provocari intelectuale si, nu în ultimul rând, punerea în practica a meseriei pentru care te-ai pregatit. 



Mici bisericute mici

Resursa umana e, însa, o problema nu doar în sens cantitativ. Am fost timp de un an profesor la un liceu din Capitala si, dupa ce am parasit învatamântul, am avut ocazia sa cunosc, prin intermediul unor proiecte educationale în care m-am implicat, scolile si inspectoratele din diverse orase ale României, inclusiv din Bucuresti. Am vazut zeci de scoli si licee, am vorbit cu multi profesori si cu diversi inspectori si, ceea ce e si mai interesant, i-am vazut si pe unii si pe altii în actiune. Apreciez, neconditionat, pasiunea si eficienta unor profesori cu care am lucrat direct. De asemenea, pot spune ca sistemul nu e pâna la capat închis si nu e întru totul întepenit din moment ce exista oameni deschisi fata de idei si proiecte noi. 

Cele mai interesante activitati la care am asistat nu sunt orele de curs, ci acele actiuni de instruire, întruniri metodice cu diverse catedre. În cadrul acestor întâlniri se tin discursuri despre misiunea sfânta a dascalilor si se arata ca punctul slab al profesorilor nu e prestatia lor de la catedra, ci faptul ca n-au cu totii planurile de lectie si planificarile pe unitate la zi. Oamenii se foiesc în scaune si casca, aplauda la comanda, nu par sa asculte nimic. Si ce ar fi de ascultat? Aceleasi asigurari ca lucrurile vor merge mereu înainte chiar daca, stim cu totii, pe ici, pe colo, în punctele esentiale exista cîteva probleme minore.  

În multe scoli s-au schimbat piesele de mobilier, parchetul, usile si ferestrele. Au aparut cabinete europene cu steagurile Uniunii si laboratoare de informatica dotate cu PC-uri noi. O directoare a unei scoli generale din Constanta îmi povestea ca se pregateste pentru iminenta restructurare administrativa, strângând bani pentru o piscina în curtea scolii. Laboratoarele de fizica si de chimie au ramas, însa, cam peste tot la fel, faianta, eprubete si bucati de lemn pentru lectia cu planul înclinat. În liceul din Damaroaia, unde am predat, cabinetul SIVECO, înzestrat cu PC-urile cele mai scumpe, nu era accesibil elevilor si nici profesorilor, pentru ca acestia n-aveau antrenamentul necesar sa lucreze acolo. Ca sa deschizi calculatorul trebuia sa faci un curs.

Pe holuri te întâmpina aceeasi placa de marmura cu numele sefilor de promotii înscrise cu litere de aur în memoria generatiilor viitoare, alaturi de numele tuturor directorilor din istorie. În ultimii ani, însa, nimeni n-a mai gravat premiantii pe acele placi. Dedesubt e asezata masa elevului de serviciu, a carui datorie este sa sune, din ora în ora, din clopotel. Peretii coridoarelor sunt acoperite de planse cu clase de absolve nti, tutelate de profesorii lor, de vitrine cu trofee si de diverse diplome si recunoasteri adunate de scoala. Portretele marilor clasici atârna, distant-încrâncenate, la locurile lor. Din decor fac parte si tipetele profesorilor. O directoare a unei scoli generale zbiara la un copilas, care pune o frâna în fata ei: „Ce-i asta, copile? Cum îti permiti?!“. Pustiul a pus capu-n pamânt si s-a lipit de zid. Doamna directoare se întoarce, mândra, spre mine: „Vedeti, noua înca ne mai stiu de frica!“. Usile si zugraveala sunt noi, butaforia e însa de când lumea.

În cancelarii profesorii sunt împartiti în doua tabere, fumatori si nefumatori, si în multe alte bisericute si eterii care rastoarna sau sustin guvernul. Simpatizantii directorului adjunct se lupta cu cei ai directorului plin, liberalii se iau la trânta cu democratii, tinerii îi bârfesc pe batrâni si invers, catedra de istorie o saboteaza pe cea de româna. O lume îngusta, cu mize mici si orgolii foarte mari. 

La inspectorat functiile se ocupa, dupa cum bate vântul electoral, odata cu schimbarea puterii. Inspectorii sunt membri în diverse partide, iar numirile sunt politice. Unii profesori mi-au spus ca nu si-ar dori sa ocupe vreodata o functie în inspectorat, din cauza jocurilor politice. Multi dintre inspectorii de specialitate se plâng de misiunea lor ingrata si unii dintre profesorii din scoli se conformeaza doar de sila-frica cererilor venite de la inspectori. De multe ori un proiect se poate bloca pentru ca un inspector are o relatie buna cu unul dintre directorii scolii, însa o relatie proasta cu celalalt director sau cu un sef de catedra.



Haine gri, chipuri cenusii

Si, dincolo de orice, e o anumita dezamagire pe care am remarcat-o printre profesorii de peste tot. O tristete care seamana pe alocuri cu o depresie cronica. Salariul prost e una; degradarea pozitiei sociale a profesorului e alta; pierderea respectului în fata elevilor e, însa, cel mai grav aspect al problemei. În acest punct, dascalii invoca, de cele mai multe ori, elevii cu patru telefoane mobile si cu masini de teren parcate în fata scolii. Nu rareori ti se întâmpla sa vezi profesori ponositi, care poarta un singur rând de haine, si sa te gândesti ca acei pusti cu bani si fite abia asteapta sa-i ia peste picior. O majorare consistenta a salariilor ar putea sa redea ceva din demnitatea pierduta a profesorilor si sa reduca, cel putin în privinta aparentelor, distanta sociala profesor-parinte patron de firma-elev.  

Însa banii nu sunt singurul factor ce corodeaza prestigiul profesorilor. Ma tem ca la fel de rau fac breslei si acei dascali blazati, care se prezinta în fata clasei cu lectia neînvatata; sau care dicteaza aceleasi comentarii compilate de prin culegeri si manuale; sau care îsi numesc învataceii „boi“, „porci“ si „vaci“; sau care îsi bârfesc în fata clasei colegii de cancelarie; sau care le vorbesc elevilor pre aceeasi limba de lemn cu floricele a întâlnirilor metodice; sau care decreteaza, pur si simplu, ca învatamântul e la pamânt si ca în România nu mai exista, nici pentru tineri, nici pentru batrâni, nici o raza de speranta. 

Vad, apoi, elevi ce ies de la scoala fara nici un fel de repere. Copii nesiguri, foarte maleabili, ce confunda „Codul lui DaVinci“ cu realitatea si care declara ca Dan Brown le-a dat peste cap sistemul de valori; copii care nu numai ca amesteca binele si raul – aceasta ar fi o etapa fireasca a adolescentei si, într-un alt plan, o problema perpetua a filosofiei – dar care amesteca realitatea si fictiunea. Comentariile lungi la „Toma Alimos“ si la „Baltagul“ nu le ofera instrumentele pentru a face aceasta distinctie. Nu spun ca orice se învata la scoala ar trebui sa aiba o utilitate imediata, sa fie aplicabil în viata de zi cu zi; acesta ar fi un învatamânt de deprinderi practice, o scoala de meserii, si nu despre asta vorbim. Spun însa ca profesorii, care predau programa MEC, ar trebui sa încerce sa intuiasca si cum se vede lumea dincolo de manual. 

Profesorii îsi tin lectiile, bifeaza programa, fac notarea. Copiii se duc acasa, privesc, alaturi de parinti, la telenovele, scuipa, alaturi de parinti, seminte pe strada si asculta manele, udând cu bere un gratar. Apoi îsi tutuiesc profesorii si îi bruscheaza în afara scolii, acolo unde nota la purtare si pagina de catalog îsi pierd puterea de sperietori. Am asistat, de curând, la o scena în care un liceean tutuia si bestelea o doamna într-un autobuz: „esti chioara, nu vezi ca m-ai calcat pe adidas? da-te, ba, jos de pe adidasul meu“. Doamna arata a profesoara, ar fi putut sa predea orice materie la orice liceu. Oricum, era o doamna, un adult, o persoana demna si politicoasa, careia orice tânar, adolescent sau adult ar trebui sa i se adreseze, în orice chestiune, cuviincios. Doamna a bâiguit ceva despre „tinerii din ziua de azi, voi, mama, nu mai stiti de respect“. Era vizibil intimidata.

Nimeni nu i-a explicat tânarului ca o conversatie cu o persoana necunoscuta impune, indiferent de vârsta acesteia, folosirea pronumelui de politete si a formelor de plural. Nimeni nu i-a explicat nimic despre tonul vocii, despre stapânirea agresivitatii, despre maniera în care si-ar fi putut aduce, simplu si politicos, reclamatia la cunostinta doameni. Nimeni nu le explica suficient de des si de serios aceste lucruri tinerilor care trec prin scoli si ma tem ca, înainte sa uite cum se scrie si se socoteste, multi dintre tineri îsi vor fi calcat în picioare profesorii care
 i-au învatat aceste lucruri. Si, în momentul când îsi vor da seama ca au din nou nevoie sa scrie si sa socoteasca, nu vor mai gasi profesori care sa le stea la dispozitie, oricât de multi bani vor scoate parintii sau statul din buzunar.

---