Balaurul cu sapte capete
articol aparut in Cultura, nr. 194 din 2008-10-09» cultura revista revistelor »
Autor: C. STANESCU
C. STÃNESCU
În timp ce „mogulii“ care au construit si consolidat actualul canon tac, tinerii critici se agata de poala incitantei carti a lui Eugen Negrici „Iluziile literaturii române“ rasucindu-i demersul iconoclast pe toate fetele si, în genere, privind cu simpatie actiunea „deconstructiva“ a eminentului profesor de la universitatea bucuresteana. Primul lucru ce trebuie observat este chiar acesta: faptul ca ofensiva asupra canonului si a ierarhiei vine din reduta universitara, menita prin traditie sa conserve si sa apere de atacuri din exterior valorile culturii si literaturii nationale. Revista „Observator cultural“ este printre primele, daca nu chiar prima, care se înscrie la cuvânt printr-o dezbatere despre „Iluziile…“ lui Negrici, considerata de Carmen Musat „o carte peste care nu se va putea trece usor, o carte în egala masura enervanta si fascinanta, care obliga la o regândire a istoriei literaturii române, fara prejudecati si menajamente.“ Multi se tem ca supusa unei asemenea „regândiri“, literatura româna se va clatina si prabusi, iar corifeii sai se vor vedea detronati: temeri exagerate, spaime disproportionate si, la urma urmei, lipsite de orice temei. Universitari si ei, cei mai multi dintre participantii la dezbaterea din jurul cartii împartasesc cu entuziasm si cu rezerve opiniile istoricului literar. Cartea profesorului Negrici nu apare pe un loc gol, nu-si poate revendica o întâietate absoluta, ea are antecesori, se înscrie într-o anumita traditie – cam timida ! – ce a pus si pune în discutie „complexele“ literaturii române. „De la Eugen Ionescu si al sau celebru „Nu“ (1934), trecând prin analiza lucida a lui Eugen Lovinescu si prin acidele eseuri ale lui Paul Zarifopol – scrie Carmen Musat într-una din cele mai substantiale interventii de pâna acum –, doar Mircea Martin a avut îndrazneala, în plin regim comunist, sa vorbeasca despre „complexele literaturii române“, polemizând direct cu promotorii cultului calinescian care, exaltati si piosi, reusisera printr-un prodigios efort de tabuizare si institutionalizare a „divinului critic“ sa „îl retraga astfel pe Calinescu din circuitul intelectual autentic, sa îi tulbure dialogul cu noile generatii.“ Aparut în 1981, într-un moment de exacerbare a cultului personalitatii, studiul lui Mircea Martin – „G. Calinescu si complexele literaturii române“ – propunea, pentru prima oara dupa cel de-al doilea razboi mondial, o lectura nonconformista a istoriei literaturii române, pornind de la proiectul calinescian si recomanda „obiectia întemeiata, dialogul purtat chiar si în contradictoriu“ ca moduri de raportare la universul operei lui Calinescu. „Supralicitarea nu este singurul raspuns posibil la minimalizare sau denigrare“ – scria Mircea Martin în Argumentul editiei din 1981. „De fapt, ceea ce trebuie respins este însasi aceasta alternativa pe care, din pacate, disputa actuala în jurul calinescianismului pare sa ne-o propuna“, continua criticul, adaugând ca exaltarea si absolutizarea valorilor nationale nu este, nu poate fi, singurul mod de a-ti dovedi patriotismul. Dupa aproape trei decenii de la aparitia cartii lui Mircea Martin, critica româneasca se afla, se pare, în fata aceleiasi alternative – supralicitarea sau denigrarea – semnalate, de altfel, si de Eugen Negrici în volumul de fata. Exista între cele doua volume o evidenta continuitate care ma face sa vad în iluziile despre care vorbeste pe larg Eugen Negrici, un efect pervers al complexelor definite si identificate de Mircea Martin.“ Punând-o astfel într-o filiatie si scutind-o de o ingrata si inexacta solitudine, Carmen Musat ajuta cartii lui Negrici sa scape de simplista si grabita etichetare „bomba incendiara“, „încarcatura cu nitroglicerina“, „scandaloasa“, „denigratoare“ etc. etc. Aceste etichete date la o parte, cartea poate fi discutata si dezbatuta cu folos maxim de critici si cititori neafectati de pojarul partizanatului razboinic sau al contestarii cu orice pret. Discutata în regim de pace, cartea suporta obiectii si rezerve majore. Este ceea ce face Carmen Musat când discuta asupra „emergentei atitudinii idolatre“ incriminate de autorul „Iluziilor literaturii române“ : „Pornind de la constatarea ca suntem predispusi sa gândim epocile importante literare ca pe vârste de aur, criticul considera ca, dominati de sentimentul vacuitatii si al frustrarii si de cel, la fel de intens, al unei iminente catastrofe nationale, avem o activitate mitogenetica mult mai febrila decât a altor popoare, tocmai pentru a compensa golurile, defazarile, provincialismul si, implicit, inferioritatea literaturii noastre.“ Observatie corecta pâna la un punct însa, pentru ca, sustine cu temei Carmen Musat, si alte culturi (engleza, franceza, italiana) care nu sufera de „complexele“ noastre, îsi supraliciteaza si ele figurile reprezentative, se complac si ele în cultul unor valori considerate perene. Reprosul pe care îl face lui Negrici vizeaza „modul în care rastoarna perspectiva“, acuzându-i pe clasici si capodoperele lor de cultivare a idolatriei : „nu cred ca vinovati de emergenta atitudinii idolatre si de proliferarea fidelitatii oarbe fata de „sfintii“ literaturii noastre sunt autorii însisi si cu atât mai putin exemplaritatea operelor lor“, exemplaritate care, dupa Negrici, ar „deschide calea tuturor dogmatismelor si da argumente autorilor de directive si ucazuri ideologice“, fiind astfel nociva. Exemplaritatea clasicilor – „nociva“ ?!
Responsabili de „efectele perverse“ ale unor lecturi neadecvate nu pot fi autorii operelor, ci, sustine Carmen Musat, criticii literari care propovaduiesc imuabilitatea ierarhiilor canonice de ei instituite, „fidelitatea oarba fata de propria lor varianta interpretativa si fata de listele lor canonice. Lista canonica si nu capodopera devine ea însasi, în asemenea cazuri, ceea ce Negrici numeste „directiva si ucaz ideologic“! De ce – se întreaba retoric Carmen Musat – l-am învinovati pe Eminescu pentru delirurile cvasimistice ale unora dintre „preotii“ cultului sau ? De ce – se poate continua – l-am învinovati pe G. Calinescu pentru formula „divinul critic“ pe care Eugen Barbu a opus-o oricarei puneri în discutie (dialog între generatii !) a operei si personalitatii genialului critic al nostru? De altfel, „divinul critic“ devine, prin frecventa neobisnuita a invocarii si evocarii „nocivitatii“ lui, atât în cartea lui Eugen Negrici, cât si în interventiile pe marginea cartii, un adevarat „complex“ obsedant si acaparator : „Istoria literara în care loveste cu preponderenta (Negrici – n.n.) este aceea a lui Calinescu – scrie cu avânt critic de neoprit Adina Dinitoiu – loc al unor mistificari cu o lunga cariera în critica si mentalul românesc : începând cu inventarea celor patru mituri fondatoare ale literaturii române care asigura iluzia nobletei, vechimii, respectabilitatii, continuând cu descrierea abracadabranta a unor concepte precum «balcanism», «literatura feminina» etc. si sfârsind cu paginile la fel de seducator-aiuristice despre un concept atât de compromis astazi «specificul national»“. Un descreierat si un impostor acest G. Calinescu – acuzat de autorul cartii ca si de unii competitori la gloria ei de, nici mai mult nici mai putin, decât… rasism. Norocul unora si ghinionul altora consta în faptul ca „Istoria…“ în care, cum crede Adina Dinitoiu, „loveste“ E. Negrici rezista, culmea impertinentei !, „loviturilor“ : ca într-un miracol, cu cât „loviturile“ sporesc, cu atâta creste si puterea de rezistenta a cartii „divinului critic. Se petrece cu aceasta carte uriasa ce se întâmpla cu capetele balaurului ce cad în basme sub sabia voinicului, (criticului) : în locul capetelor retezate cresc altele. Si mai multe …
Un cult desantat : cultul lui G. Calinescu
Ca un facut, în timp ce voinicii se cotopenesc în jurul balaurului („rasist“) cu sapte capete, în „România literara“ Alex Stefanescu, îmbracat în haina reporterului de buna scoala al fostei „Românii libere“, scrie un reportaj entuziast despre a 40-a editie a „Zilelor Culturii Calinesciene“ de la Onesti, manifestare si reportaj menite sa întretina un cult desantat al personalitatii si operei divinului critic ! „De patruzeci de ani – scrie reporterul –, cu o tenacitate iesita din comun, cu o încredere de nimic clintita în valoarea operei lui G. Calinescu si, în general, în valorile culturii, Constantin Th. Ciobanu organizeaza, anual, Zilele Culturii Calinesciene, instituind astfel o zona libera de comunism, înainte de 1989, si pastrând-o ca pe o zona libera de vulgaritate, în perioada postcomunista.“ Personajul nr.1 al „Zilelor …“ – scrie Alex St. – a fost, anul acesta, Eugen Simion, „aplaudat pentru discursul sau memorabil, „Modelul Calinescu“, si pentru interventiile sale, subtile si melancolice, la colocviul pe tema „Generatii postbelice în dialog. Generatia '60“, si, mai ales, a fost premiat – Premiul de excelenta, oferit de Fundatia G. Calinescu din Onesti.“ La manifestare s-a citit si un mesaj din partea presedintelui Uniunii Scriitorilor din România, „mesaj original, prin combinatia de umor si nostalgie: «Zilele Culturii Calinesciene» de la Onesti sunt una dintre cele mai venerabile manifestari culturale din România. Adjectivul subliniat trebuie citit în spiritul de la Caragiale nu în acela al criticii literare (Trahanache este cu adevarat un venerabil barbat si barbat de stat, iar eticheta n-are, în «Scrisoarea pierduta», nimic derizoriu).“ A 40-a editie a Zilelor Culturii Calinesciene - noteaza reporterul frenetic - a fost un succes.
P.S. Ziarele ne dau vestea ca dl Cristian Tudor Popescu a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România. Nu-mi pot reprima satisfactia fata de optiunea eminentului ziarist si autor al memorabilului roman „Vremea Mânzului sec“. Optiune care, între altele, vine si ca un semnal purtator de mesaj : dupa lupte seculare care au durat douazeci de ani, Uniunea Scriitorilor din România s-a „destalinizat“ de tot …