De la aroganta la pres
articol aparut in Cultura, nr. 194 din 2008-10-09» cultura editorial » editorial
Autor: AUGUSTIN BUZURA
În editorialul precedent, dar si cu multe alte prilejuri, scrisesem despre profesia de scriitor, asa cum o vad eu astazi, dupa ce am avut sansa sa traiesc atât în cea mai aiuritoare dintre dictaturi, cât si în cea mai primitiva epoca, pe care unii o numesc libertate. Sub dictatura, în anarhia postrevolutionara sau acum, în plina tiranie a subculturii, importanta literaturii a ramas aceeasi pentru mine. Ramân obsedat de performanta, din simplul motiv ca nu vreau sa-mi pierd respectul fata de mine însumi. În acelasi timp, sunt constient ca, în realitate, cartea este o marfa: oricine o poate cumpara si oricine poate sa-si spuna parerea. Se întelege de la sine ca o carte nu este citita doar de oameni bine informati si de bunacredinta, ci si de indivizi cu lecturi stravezii, veleitari, prozatori ratati, metamorfozati cu vremea în critici literari, coafeze sau, mai ales, dupa Revolutie, când viata literara s-a tribalizat, de angajati cu state de plata ai unor gasti. Un fel de recuperatori din filmele cu gangsteri sau diversi frustrati care vor sa-si dobândeasca în literatura pozitiile pierdute în politica. Am mai spus-o si în alte texte, ca nu putini si-au folosit prestigiul dobândit în literatura pentru a obtine „mari vicariate“ politice. Din pacate, însa, patrunderea unor scriitori în acest miscator domeniu nu a contribuit, cum s-a vazut, la îmbunatatirea calitatii discursului politic, ci, dimpotriva, scriitorii parca s-au grabit sa coboare la nivelul lumii în care au intrat. Si sa ramâna acolo... Dar numai cel ce scrie, numai cel ce se confrunta la modul dramatic cu timpul si cu rezistenta necunoscutului cunoaste cu adevarat dificultatile profesiei. Si mai stie ca nu toti cei ce încearca sa urce Everestul vor reusi, dar si ca cei ce au izbutit sa-l urce fara ca altii sa afle se vor bucura singuri de victoria lor. Cât conteaza însa acesti altii? Cine cunoaste viata literara de la noi stie preabine ca sunt putini comentatori pe care merita cu adevarat sa-i citesti. În rest, si în literatura, exact ca în politica: e suficient sa citesti numele omului sau al publicatiei ca sa-ti dai seama la ce parohie este arondat, si ce va spune ori de ce a spus ceea ce a spus. Au fost si situatii distractive. Cineva care pretindea ca ma cunoaste, a scris ca, în romanele mele, nu am facut decât sa copiez niste situatii din realitate, altfel spus, ca as fi lipsit de imaginatie si, spre deosebire de alti romancieri, nici macar atâta nu am. Nu are rost sa fac acum teoria romanului non-fictiv. Sigur, în lumea literelor, prea multi cautatori de adevar sunt greu de gasit. În anii prerevolutionari, în unele momente de cumpana, chiar si degetele de la o mâna erau prea numeroase... Când ar fi fost necesar sa lupte împotriva comunismului, unele dintre luminile momentului pledau cu superioritate pentru estetism. Acum, când ar fi momentul prielnic pentru judecati estetice, aceiasi combat cu energie comunismul de mult decedat. Asemenea soldatilor japonezi uitati pe cine stie ce insule, care n-au aflat ca razboiul s-a sfârsit demult. De altfel, întotdeauna, majoritatea scriitorilor s-au orientat la timp. În loc sa ramâna în intimitatea meseriei, dezbateau tainele scrisului si ale cartilor prin filtre strict politice. Ieri, ca si azi. Iata ce spunea Zaharia Stancu în Zile de lagar, carte scrisa imediat dupa 23 august 1944. Dupa eliberarea sa din lagar: „... a fost o adunare generala la Societatea Scriitorilor Români. Nu m-am dus. Si daca m-as fi dus, nici acolo nu as fi avut loc sa spun o vorba sau sa iau loc pe un scaun. N-as fi avut loc de democrati, de luptatori pentru democratie, de luptatori care si ei strigau si amenintau si combateau fascismul, acum, dupa ce armatele nemtesti fusesera alungate din tara, dupa ce Antonescu si oamenii lui intrasera în pamânt, acum, când nu mai era nici o primejdie sa-ti arati pe fata sentimentele democratice. (...)
Democrati pe toate cararile. Luptatori democrati la toate ziarele, scriitori democrati în paginile tuturor revistelor literare sau politice“. Ca scriitor lipsit de „simtul“ de orientare evocat de Zaharia Stancu, pentru a putea da speranta trebuia sa descoperi singur sursa de lumina si, înainte de toate, sa fii tu însuti convins de ceea ce urmeaza sa transmiti. Imediat dupa greva, când umblam prin adâncurile minelor din Valea Jiului în cautarea liderilor despre care se vorbea ca ar fi morti, n-am facut-o din dorinta de a scrie despre greva, stiind ca, de obicei, cititorii nu se dau în vânt dupa asemenea subiecte. În acelasi timp însa, eram deplin constient ca si mie mi se putea întâmpla orice, mai ales când amenintarile spuse în gluma, cu ironie sau cu scrâsnet din dinti, nu conteneau. Dar astazi, asemenea experiente nu mai sunt întelese. Senzatia ca vorbesc în pustiu devine tot mai coplesitoare. Chiar si astazi ma tulbura amintirea nelinistilor traite într-un spatiu din care aveam motive sa cred ca s-ar putea sa nu mai ies. Nu neaparat din motive politice, ci pur si simplu din cauza unor accidente de munca, foarte frecvente pe atunci. Cu toate astea, ma simteam obligat sa cunosc adevarul despre tara în care traiam. Fireste, si în anii prerevolutionari, tara avea de toate, de la genii la canalii. Mai ales canalii. Atâta doar ca ele nu erau atât de la vedere, nu îsi exhibau ca acum cinismul în vazul lumii. Pe atunci preferau umbra. Convingerea ca nu vor fi cunoscute niciodata asa cum erau ele în profunzimile sufletului, le dadea tarie si consecventa în rau. Oricum, realitatea arata ca cei ce au fost buni înainte de Revolutie au ramas la fel si dupa. Acelasi lucru s-a întâmplat si cu canaliile, inclusiv cu cele din breasla noastra scriitoriceasca. În numarul precedent al Culturii, Cornel Dinu cita marturisirea lui Victor Eftimiu: „M-am saturat de lichele, dati-mi o canalie!“ Analizând astazi cu detasare realitatile de la noi, exclamatia lui Victor Eftimiu ar trebui ... „revizitata“: „M-am saturat de canalii, dati-mi niste lichele!“ Caci în ierarhia lui, lichelele ar fi pe o treapta inferioara pe scara nemerniciei, deci, semn de... mai bine!
Am cunoscut si eu asemenea fiinte jalnice, oameni care au tradat cu cinism cam tot ce se poate trada: prieteni, iubite, sotii, partide... Au tradat fara urma de remuscare, doar din placerea de a face rau. Sau din masochism: se pedepseau pentru diversele pacate si tradari doar de ei stiute, dar nu de putine ori se transformau în presuri cu care spalau pe jos cei ce-i santajau. Intelectualul român între aroganta si pres, ar putea fi titlul unei cercetari interesante. Sau: despre efectele frustrarii în cultura. În ceea ce ma priveste, nu am încercat înca sa creez prea multe personaje din aceasta complicata gama de erori umane, fie si pentru a nu concura ziarele. Si, pe urma, nu tin sa fiu la moda, îmi displac profund corul, unanimitatea. De altminteri, stiu prea bine ca multe din luminile oficiale ale clipei au câstigat batalia pentru impunerea poneiului roz ca brand cultural national. Urmarind cu atentie importantele „dezbateri culturale“ din acest moment, mi-e limpede ca si penisul are mari sanse sa devina brand, desi, daca ar fi sa dam crezare unor topuri mai noi, nici în utilizarea lui nu suntem printre cei mai buni. Dar conform argumentelor irefutabile aruncate în lupta este sigur ca Brâncusi, Picasso etc. au avut organul respectiv. Si cine ar avea curajul sa conteste adevarul? Iar daca au avut ei...