„Nashpa people“
articol aparut in Cultura, nr. 183 din 2008-07-24» cultura cultura urbana »
Autor: MARIA ELLIS
Cu putin timp în urma mi-am cumparat versiunea moderna a bietului walkman pe care îl veneram în liceu: MP3 player-ul. În cea mai recenta încarnare este mai subtire decât un pachet de tigari subtiri si mai scurt ca el. Nu trebuie sa car casete, CD-uri si alte obiecte: calculatorul pe care masinaria îl are înauntru poate înmagazina întreaga mea colectie muzicala din liceu si o buna parte din cea pe care o am azi. Tare m-am bucurat sa-l cumpar: sa mergi pe strada fara sa auzi claxoanele iritate de caldura si de impertinentele pietonilor, ci coloana sonora a filmului „Legendele toamnei“; sa stai în parc sub un nuc mare si frumos, ascultând Mozart; sa umbli prin soare fara sa simti nici caldura, nici praful, fiindca vocea lui Pavarotti le înghite si pe una si pe alta.
Extazul a durat trei zile. Am facut toate lucrurile pe care mi-am imaginat ca o sa le fac. Si a fost bine. La sfârsitul fiecarei zile simteam o vaga neliniste, cumva inexplicabila, pentru ca nici macar nu-mi puteam da seama de unde vine. Pâna când, într-o noapte, acasa, în liniste, m-a napadit o senzatie puternica de gol. Viata mea de zi se umpluse cu muzica, e adevarat. Însa începusem sa pierd pavajul, copacii, pasarile, animalele de casa, oamenii de pe strada si vânzoleala lor si, mai ales, povestile lor, pe care, hoata, le prind din zbor si le ascult. Ma culc putin trista de descoperirea asta si-mi pun în gând sa meditez la subiect.
Ma duc a doua zi la piata, cum fac de doua ori pe saptamâna sau mai des, în functie de cât de proaspete au fost rosiile din tura trecuta. Hotarasc sa-mi pun totusi castile pe urechi dar, de data asta, sa fiu în mod deosebit atenta la imaginile ce se perinda prin fata ochilor mei care, se pare, plecau înspre un loc sau altul doar în urma urechilor. Pot oare imaginile sa spuna povesti întregi fara cuvinte? Si ce fel de istorii ar fi ele?
Prima bucata de drum, pâna la piata, nu-mi ofera nimic nou, nici o poveste, doar imagini pe care le stiam: pensionari maruntei cu sacose, batând acelasi drum ca si mine; bunicutele, cu nepoti în parc; tot pensionarii (altii, dar la fel de mici) scotând câini la plimbare; copilandri de liceu chiulind de la scoala; autobuze supraaglomerate clatinându-se printre cele doua siruri de masini mici… Pavarotti cânta „Caruso“. Poate ca din cauza asta totul mi se pare mai mic.
Ajung în zona pietei, în care patrunzi trecând pe o alee ce serpuieste prin fata parterului unor blocuri turn construite în flanc, precum zidurile de aparare ale unei cetati. Acolo, la începutul aleii, vad primul om care îmi atrage în mod deosebit atentia, poate din cauza tricoului rosu: e oaches, înalt, atletic, are o alura de spaniol, dupa câte îmi pot eu da seama si-mi stârneste pe loc o antipatie virulenta si inexplicabila în timp ce-si continua drumul pe lânga vitrina farmaciei de cartier, pe lânga magazinul de articole de uz casnic si pe lânga tiganca batrâna cu fuste largi care vinde sosete pentru barbati si femei, lenjerie intima, ace de siguranta, pansamente sterile, patrunjel si alte câteva maruntisuri. Pavarotti cânta „Nessun Dorma“. Tipul oaches pare ca se fereste de oameni. Nu-i priveste, în tot cazul, si-si întoarce putin trupul de câte ori depaseste pe cineva, de parca ar vrea sa se asigure ca nu exista nici o posibilitate ca ei sa se atinga de el. Tiganca îi face semn sa cumpere ceva, îl întreaba pesemne daca nu îi trebuie o pereche de sosete sau o legatura de patrunjel, iar el se încrunta si mai tare, grabeste pasul si se duce.
Ma opresc putin lânga tiganca. O vad ca-si misca buzele, dar nu aud ce-mi spune. Nu-mi scot castile din urechi si stau asa putin, uitându-ma în lungul aleii largi. Tiganca ma lasa în plata lui Pavarotti cu tot cu castile mele si se apuca sa vorbeasca agitat cu un domn în vârsta, cu bluza de nailon în dungi si o sacosa plina de pungi.
Pavarotti începe sa cânte „Ave Maria“. Eu uit de rosii si o pornesc în recunoastere, pe aleea din fata blocurilor turn, pe care n-as fi putut-o descrie prea bine înainte. Trec pe lânga salonul de cosmetica ale carui geamuri sunt acoperite de sus pâna jos cu hârtie roz cu imprimeu cu baloane colorate. Geamurile usii principale sunt singurele neacoperite si prin ele o vad pe fata de la receptie mângâindu-si piciorul stâng, încrucisat peste cel drept, de la glezna pâna la genunchi, peste un strat de bronz artificial. Vorbeste la telefon, înfasurata într-un val de par blond oxigenat.
Merg mai departe, pâna în dreptul bisericii de cartier, ce pare pitica, înghesuita între doua blocuri turn. În fata portii ei se leagana de pe un picior pe altul o batrâna sfrijita, îmbracata de toamna gri, desi e miezul verii, cu niste ochelari mari, rotunzi, cu rame groase si negre. Pe baza de beton a gardului bisericii, la vreun metru de ea, sta cu genunchii departati un baiat de saisprezece ani care vrea sa fie mare, cu pantaloni sport si adidasi scumpi, flancat de un muncitor cu fata buhaita si un tigan de vârsta indefinibila ce poarta bermude, pantofi scâlciati fara sosete si un tricou murdar. Beau bere din sticla. Ciocesc, râd si vorbesc repede.
Mai merg. În fata magazinului de ciorapi (habar n-aveam ca se vând atâtia ciorapi pe lumea asta) o mama între doua vârste trage de un baietel morocanos, care nu vrea sa-si sufle nasul. Maica-sa se lupta putin cu el, îl plezneste peste cot, copilul începe sa plânga, mama abandoneaza si îl trage dupa ea cu muci cu tot. Vad ca pustiul începe sa zâmbeasca smechereste, multumit, mergând atârnat de ea la o jumatate de pas de-al lui în urma.
Ajung în fata magazinului cel mare, acela unde se vinde mâncarea cartierului. În dreptul usii de iesire, dar la putina distanta de ea stau cele doua batrâne pe care le stiam de mult, în locul lor obisnuit: cea slaba, ca batrâna din poarta bisericii, si cea grasa, cu burta ridicata si umflata de parca ar fi gravida. Astazi batrâna asta arata straniu. Vad acum pentru prima data ca mintea nu-i e toata acasa. Se uita în sus, cu ochii dusi, de parca ar urmari o pana a porumbelului sfânt, care pluteste în aer. Îi urmaresc privirea si nu vad nimic în afara de cer si de câteva frunze. Îmi cobor ochii înspre fata ei, înspre trupul gros si mâinile umflate si abia atunci vad firul de urina care i se scurge dintre picioare în rasadul cu flori.
Intru în magazin. Clientii se plimba printre rafturi preocupati de cumparaturi si îmi par bucurosi, cred ca de abundenta de marfuri si cu siguranta de banii din portofel, caci daca n-ar fi avut bani n-ar fi venit la cumparaturi, si Pavarotti se apuca sa cânte o bucata din „Cavaleria Rusticana“ care merge foarte bine cu armata de musterii careia ma alatur si eu. Iau la repezeala cele câteva lucruri de care aveam nevoie si ma asez la coada: Azi nu mi se pare foarte lunga. Bat cu piciorul ritmul muzicii si ma uit aiurea pe pereti, începând sa ma simt coplesita de faptul ca nu poti abuza de toate simturile în acelasi timp, ba, ce zic, nici macar de doua deodata fara sa simti ca lumea se învârteste mai repede, din ce în ce mai repede si în curând o sa te pulverizezi, fiindca e sigur ca forta centrifuga…
Atunci îl vad din nou: oaches, înalt, atletic, asteptând cu fata aceea încrâncenata sa plateasca odata si sa plece. Ma uit sa vad ce are în cos: un after-shave, o lama de ras, guma de mestecat si doua sticle de Bacardi Breezer. Îmi ridic ochii înspre fata lui si din cauza asta se întoarce si el la mine, simtindu-se privit si pâna sa ni se întâlneasca ochii ai mei sunt loviti de literele albe cu care scrie mare pe pieptul tricoului lui teribil de rosu: NASHPA PEOPLE.
Îmi scot castile. Îmi navalesc în urechi zgomotele locului – casele de marcat rontaind bani, vânzatoarele certându-se pe nu stiu ce marfa, zumzetul oamenilor care vorbesc cine stie despre ce, probabil treburile zilei. Cumva totul pare firesc, nu e nimic deranjant sau tipator si dupa ce ies din magazin pâna si claxoanele si înjuraturile mi se par firesti. Simturile echilibrate în pachet complet îmi aduc o lume cu care pot trai mai bine decât credeam fiindca e naturala si fireasca. S-ar putea s-o mai duc la câte o petrecere muzicala din când în când, dar poate doar la sfârsit de saptamâna sau seara, în parc.