Finala fara poveste
articol aparut in Cultura, nr. 183 din 2008-07-24» cultura cultura sportului » Psihologia cotidianului
Autor: VALENTIN PROTOPOPESCU
Wimbledon-ul 2008 este deja istorie. Finala masculina, întrerupta de câteva ori de ploaie, l-a avut câstigator pe „eternul“ numar 2 mondial, Rafael Nadal. Spaniolul a întrerupt seria de cinci trofee consecutive a liderului ATP, Roger Federer. Neverosimilul s-a întâmplat, iar comentariile au curs gârla. Pentru ca nu ma numar printre fanii lui Federer, marturisesc ca n-am suferit prea mult din pricina acestei istorice înfrângeri. Recunosc însa ca o urma de regret tot m-a încercat, caci simteam cum o epoca îsi consuma apogeul, pentru a se îndrepta discret spre extinctie.
Pe de alta parte, nici vaga bucurie generata de repetata împlinire a pronosticurilor mele tenisistice din acest colt de pagina al revistei „Cultura“ nu m-a împiedicat sa fiu solidar cu un rege care, încet-încet, se pregateste sa întoarca spatele istoriei. Sa nu insultam niciodata pe cineva aflat la strâmtoare! Dar chiar si asa, mai risc o „profetie“: campionul elvetian e departe de a-si fi spus ultimul cuvânt în tenisul mondial. Pozitia lui e zdravan amenintata, psihic el se gaseste la punctul zero, asa cum n-a mai fost niciodata, dar sunt convins ca atletul din Basel are resurse sa revina si sa-si ia revansa. În definitiv, finala de la All England Club a fost un meci de un dramatism nemaicunoscut în istoria seculara a turneului, iar diferenta s-a dovedit aritmetic minuscula, pe lânga victorie trecând ambii combatanti. La rigoare, surpriza a constat nu atât în triumful spaniolului – în fond, îl mai batuse de trei ori în ultimele doua luni pe campion! -, ci în faptul ca acest triumf
s-a produs pe o suprafata de joc pe care Federer s-a simtit mereu ca acasa: gazonul.
Acesta nu mai pierduse un meci pe iarba din iunie 2002, iar caracteristicile tehnice si tactice ale stilului sau pareau perfect adaptate confruntarilor pe gazon. Pareau. De fapt, chiar asa si erau, sub unica rezerva ca taria psihica a delfinului maiorchin s-a dovedit o piatra prea tare pentru idealul mariaj dintre Roger si Wimbledon.
Dupa meci am discutat cu specialisti, cu comentatori, cu împatimiti ai tenisului, cu totii mari partizani ai elvetianului. Ei mi-au argumentat ca gazonul a fost execrabil, tocit si denivelat, ca mingea, mai grea de câtiva ani încoace, a „lucrat“ în dezavantajul campionului, ca vântul l-a defavorizat pe Federer, mai rafinat si mai pretentios în lovituri, ca ploaia si întunericul l-au incomodat masiv pe lider, ca acesta este atât de perfectionist, încât are nevoie de conditii ideale pentru a-si face jocul obisnuit etc. Asa e, numai ca nimic din toate aceste argumente nu poate explica înfrângerea pe care cel mai mare jucator din toate timpurile – dupa unii – a suferit-o.
Miracolul consumat la Londra, în fata celui mai conservator public cu putinta, împotriva celui mai spilcuit si galonat campion al celui mai vechi turneu din lume, nu are alta explicatie decât incredibila putere psihica a unui pusti de abia 22 de ani, convins pâna la fanatism de sansele sale. Iar cheia minunii petrecute sta nu atât în „slabiciunea“ federeriana, ci în presiunea generata de asaltul unui tert asupra „eternului“ secund al lui Roger. Este vorba despre sârbul Novak Djokovici, cel care, în prima parte a anului, a amenintat puternic treapta a doua a podiumului ATP, în speta pozitia lui Rafael Nadal. Spaniolul a reactionat la loviturile tavalugului din Belgrad, iar aceasta defensiva disperata l-a maturizat brusc si masiv pe luptatorul din Manacor, o maturizare completa si omogena, cu toate ca nici înainte Rafa nu era tocmai un ins infantil, atât pe terenul de tenis, cât si în afara lui. Fapt e ca în prezent Nadal joaca altceva decât acum un an-doi-trei. Niciodata în cei trei ani de când îl tot secondeaza pe Federer, Rafael El Toro nu a jucat atât de bine ca acum, când se simte cu-adevarat amenintat de Nole Djokovici.
Si într-adevar, anul 2008 a fost cel mai prolific din cariera tânarului sportiv spaniol, caci el a început luna ianuarie cu o finala pierduta în conditii speciale, pe dur, la Chenai, a continuat cu o semifinala în premiera la Aussie Open, trecând apoi prin semifinala de la Indian Wells si finala de la Miami, cele doua turnee de Masters Series americane, toate pe dur, continuând cu dubla pe zgura Monte-Carlo si Barcelona, culminând cu rateul roman, compensat rapid cu victoria de la Hamburg, prelungita magistral pe zgura Roland Garros-ului, când nu i-a lasat în finala decât patru (4!) gheme lui Federer, si sfârsind cu triumful de la Queen's Club, primul turneu pe gazon câstigat de Nadal. Cu un trei la zero sec anul acesta în fata lui Roger Federer, la care as adauga si pronosticul lui Björn Borg, favorabil unei victorii nadaliene la Londra, parca Rafa nu mai era chiar outsider-ul absolut la debutul Wimbledon-ului...
Iesirea prematura din cursa a lui Nole Djokovici (acesta se gasea pe partea de tablou a lui Nadal) cred ca a întarit si mai mult încrederea în sine a junelui maiorchin. Fara sa mai simta respiratia încapatînatului „cetnic“ sârb în ceafa, Rafa s-a concentrat si mai mult asupra a ceea ce el spera sa fie „lovitura secolului“. Si-a construit meticulos jocul, si-a marit aria de avansare în teren, si-a ajustat serviciul, care, desi tot nu a ajuns sa fie unul devastator, contine mai mult efect deranjant, si-a desavârsit backhand-ul liftat cu doua mâini, si-a perfectionat lovitura de dreapta, care este una mai cumplita ca oricând, a învatat sa urce mai des la fileu si chiar a deprins „arta“ de a fi „smecher“ la limita regulamentului (va amintiti de apelul la medic în finala de la Hamburg, când Federer conducea cu 5-2 si avea serviciul?). Toate aceste „arme“, ca si bucuria de a juca pe o suprafata naturala, chiar daca mai rapida decât zgura – gazonul –, au contribuit la un parcurs wimbledonian neverosimil de bun: doar un set pierdut, în fata revelatiei din Lituania, Ernest Gulbis.
Iar finala, ei bine, finala a fost cel mai lung si mai disputat meci de încheiere din istoria mai mult decât centenara a Wimbledon-ului. De la meciul dintre suedezul Björn Borg si yancheul John McEnroe, din 1980, nu s-a mai vazut o finala atât de strânsa si de dramatica. Atunci, la scorul de 1-6, 7-5, 6-3, 6-7 (16-18), 8-6 în favoarea campionului en-titre, Björn Borg, comentatorii au spus ca s-a jucat cea mai aspra si încrâncenata finala de la meciul din 1972, cel care care i-a opus pe americanul Stan Smith si pe românul Ilie Nastase. Între noi fie vorba, aceasta apreciere e una destul de falsa, caci nici Smith, nici Nastase nu erau lideri mondiali, iar suprematia fiecaruia dintre cei doi, câta a fost, s-a dovedit ulterior destul de efemera, mai ales cea a lui Stanley. În schimb, si Borg, si McEnroe aveau sa faca epoca în tenisul profesionist, perioadele lor de dominatie fiind momente de referinta în istoria sportului alb. Totusi, pâna si aceasta comparatie mi se pare destul de „subtire“, ba chiar destul de tradatoare, în sensul în care Borg, campionul si recordman-ul Wimbledon-ului postbelic, a izbutit sa-si conserve suprematia, inclusiv dupa acea finala de-a dreptul epica. Abia peste un an, în 1981, Bad Boy John izbutea sa-l detroneze pe regele Borg de pe tronul sau londonez, în urma unui meci aproape la fel de strâns (scor: 4-6, 7-6, 7-6, 6-4).
Situatia din 2008 a fost una cu totul diferita, caci Nadal era la a treia încercare consecutiva de „regicid“, iar finalmente schimbarea de epoca s-a produs efectiv, prin victoria delfinului spaniol, în timp ce McEnroe a trebuit sa mai astepte un an ca sa-l „asasineze“ pe suveranul suedez... Dar chiar si asa, tot e dificil de sustinut comparatia, caci meciul decisiv dintre Federer si Nadal a durat 4 ore si 48 de minute, fiind de-a dreptul cea mai lunga finala disputata vreodata la Wimbledon. Iar daca l-am invocat masiv pe Björn Borg, atunci se cuvine sa mai amintesc înca un aspect statistic: din 1980, de la Borg, nu s-a mai întâmplat ca un campion sa realizeze „dubla“ Roland-Garros-Wimbledon.
Asadar, finala Wimbledon-ului de anul acesta a început în nota comuna ultimelor întâlniri dintre elvetian si spaniol, cu doua seturi în favoarea lui Nadal, la un scor identic, 6-4. Setul al doilea a avut si el o istorie „clasica“, ce a repetat povestea finalelor de la Monte-Carlo si Hamburg de anul acesta. Federer a condus cu 4-1, apoi cu 4-2 si serviciul, a mai avut câteva mingi de break la 4-5, însa a pierdut cu 4-6. Dominatia nadaliana a fost mai radicala decât o indica statistica goala a scorului, unul totusi strâns, caci Federer a izbutit sa converteasca în primele doua seturi abia o minge de break din 12 avute! Meciul s-a întrerupt în setul trei, la scorul de 4-5 pentru Federer. Finalul setului s-a stabilit în tie-break, 7-5 pentru elvetian, nici o minge de set sau meci în favoarea rivalului.
Cel de-al patrulea set s-a jucat pe aceleasi coordonate ca si precedentul, cei doi tenismani mergând cap-cap, pâna în prelungirile tie-break-ului. De aceasta data, Nadal conduce cu 5 la 2, urmând la serviciu. Federer, în corzi, cu „moartea“ în suflet, face ce face si recupereaza, dar numai pâna la 7-6 pentru spaniol, apoi pâna la 8-7 în favoarea delfinului. Mingi de meci „sterse“ de campion, care face unul dintre cele mai bune jocuri ale lui pe iarba, încheind setul cu 10-8 în tie-break. Elvetianul pare sa-si fi lasat la vestiar deja celebrul complex în fata lui Rafael Nadal, traire care-l devastase în primele doua manse (si în anii din urma). Setul cinci se întrerupe si el, tot din pricina ploii, la scorul de 2-2 si 40-40. La reluare, jucând tot mai precis, cu servicii devastatoare si forehand-uri câstigatoare, Roger se întâlneste cu sansa lui, una magnifica, la 4-3 în decisiv, când are o minge de break echivalenta, probabil, cu una de meci. Însa Nadal, imperial (scuzati rima!), o anuleaza, pentru a se impune în cele din urma cu 9-7, dupa ce a avut trei mingi de meci.
Dar iata si statistica meciului: procentaj la primul serviciu, 73% Nadal, 66% Federer; asi, 6 Nadal, 25 Federer; duble greseli, 3 Nadal, 2 Federer; greseli nefortate, 27 Nadal, 52 Federer; mingi de break converite, 4-13 (31%) Nadal, 1-13 (8%) Federer; mingi direct câstigate, 64 Nadal, 73 Federer; puncte rezultate din veniri la fileu, 22 din 31 Nadal, 42 din 75 Federer; cel mai rapid serviciu, 120 de mile pe ora Nadal, 129 de mile pe ora Federer. Prin urmare, înca o data, spaniolul s-a dovedit mai potent cât priveste concentrarea, defensiva si eficienta, iar Federer a dominat prin serviciu si atacuri la plasa.
Unde s-a contabilizat diferenta? Aproape deloc în planul jocului efectiv, care, repet, se putea termina fara probleme si în favoarea campionului din Tara Cantoanelor. Între Nadal si Federer distanta a fost clar una de ordin psihic, aspect reductibil la putinta de mobilizare si la vointa de a învinge. La maiorchin acestea au fost constante, în timp ce în cazul elvetianului au survenit sincope, pauze de relaxare sau chiar caderi majore, reflexe ale depresiei profunde. Nici un rege nu abdica fluierând...
Aceasta observatie mi-a fost întarita si de declaratiile de dupa meci ale celor doi competitori. Rafael Nadal a spus: „Dupa ce am pierdut si setul al patrulea, mi-am zis ca nu e cazul sa disper, caci joc bine si tot ce trebuie sa fac e sa merg înainte si sa am rabdare“. În schimb, Roger Federer a declarat: „Meciul s-a terminat, sunt dezamagit, sunt distrus“. Diferenta de atitudine e una imensa. În plus, Federer, în ciuda pulovarului alb în stil retro, interbelic, de la Nike, în ciuda faimei lui de sportiv deosebit de fair-play, ba chiar în ciuda afirmatiei de dupa finala cum ca „Nadal a facut un joc solid ca o stânca si a meritat acest triumf“, nu a pierdut prilejul sa se vaiete putin, dând de fapt vina pe organizatori si pe lasarea serii: „Era imposibil sa joci. Este greu pentru minte sa pierd cel mai mare turneu din lume din cauza luminii. Dar asta este… Nu mai vedeam contra cui jucam“.
Cam urât si cam injust, nu gasiti? De parca Nadal ar fi jucat în lumina reflectoarelor, nu în exact aceleasi conditii ca si campionul en-titre... De cealalta parte, Nadal s-a dovedit un perfect gentleman, afirmând: „Este imposibil sa explic ceea ce am simtit la ultima minge. Este turneul meu preferat. Este un vis. Le multumesc tuturor… Este greu sa joci împotriva lui Roger, cel mai bun tenisman din istorie. Îti multumesc, Roger. Sa îl înving pe Roger aici, dupa cinci participari si doua finale... Însa el este în continuare numarul unu, este în continuare cel mai bun, a câstigat aici de cinci ori… Stiu ca este greu sa pierzi aici. Roger este un mare campion, care reactioneaza pozitiv atât la victorii, cât si la înfrângeri. Nu pot sa spun ca este un prieten apropiat al meu. Nu suntem din aceeasi tara, mai e si diferenta de limba. Dar îl respect mult. Am o relatie foarte buna cu el si îmi pare rau ca a pierdut. Merita si el acest titlu“.
Mais passons... Oricum ar fi, istoria s-a scris, Rafael Nadal este noul rege al gazonului de la All England Club, macar pentru un an, iar sentinta comentatorului din jurnalul madrilen „As“ spune mai mult decât orice alta judecata: „Rafa este un artist care foloseste racheta ca pe un instrument menit sa creeze arta în miscare“. Iar eu, ca si Radu Cosasu, îmi declin orice proprietate de a pune în epica aceasta finala, una care depaseste categoric notiunea clasica de poveste: „Cum sa numim finala asta de la Wimbledon? Titanica? Epopeica? Extraterestra? Galactica? Toate aceste adjective, fara de care prea multi nu mai pot scrie si gândi azi, mi se par din ce în ce mai bombastice, fata de ceea ce au jucat Nadal si Federer. Daca voi scrie ca ei au fost doi pamânteni care au evoluat în straturile dense ale umanului, va suna minimalizator, insuficient? Pe mine m-a epuizat tot ce a fost omenesc, acolo, pe iarba aceea tot mai râioasa, sub cerul acela vinetiu, în fata a mii de oameni... a fost scevat la limita dintre hazard si lumina, dintre forta caracterelor si nimicul enorm numit întâmplare“. Într-adevar, nec plus ultra despre finala de la Wimbledon, editia 2008...
P.S. Sa comentez marea victorie a lui Nadal mi s-a parut infinit mai important decât sa raspund unui text asa-zis polemic semnat în revista „Cultura“ de un ins pe nume Delescu, text în care sunt porcait într-un stil scrâsnit si cu o logica deliranta. Scriu „ins“ pentru ca apelativul „domn“ reclama o doza de respect pe care eu, tinând seama de grobianismul/psihopatologia personajului, nu ma vad în stare sa-l nutresc. Iar gesturi gratuite fac doar daca vreau, pentru oamenii care merita. Altfel, am înteles de ani buni ca a polemiza în mediile intelectuale din tara noastra coincide cu un act de masochism major. Nu sunt dispus sa repet experienta, caci e vara, ma gasesc în vacanta, sezonul ATP este în toi, vreau sa ma simt bine, iar viata e în genere prea frumoasa ca sa merite a fi tulburata prin pseudo-dialoguri purtate cu te miri ce neavenit. Asa ca las Delescului juisanta sa se bage singur în seama si sa se certe solitar, la oglinda...