Procurorul
articol aparut in Cultura, nr. 183 din 2008-07-24» cultura cultura literara » dictionar Caragiale
Autor: GELU NEGREA
Prins în vâltoarea scandalului politico-familial, Costachel Gudurau, „avocat, aleg. coleg. I, fost deputat“ versus Raul Grigorascu, directorul prefecturii din judetul X..., scandal ce zguduie timp de câteva zile, un oras – dupa toate probabilitatile, moldovenesc -, cititorul este tentat sa ignore un personaj, Procurorul, cu un rol important în economia actiunii din „Telegrame“ (bucata literara care, în paranteza fie spus, are mai degraba datele unei nuvele minimaliste decât cele traditionale, ale unei schite sau ale unui „moment“). Aproape tot ceea ce înseamna aici desfasurare epica propriu-zisa datoram celor trei rapoarte ale Procurorului catre Ministrul Justitiei – restul e inflamare verbala sau rutina administrativa.
Reprezentantul parchetului este, din perspectiva strategiei narative, un informator creditabil al carui discurs se suprapune adesea peste vocea auctoriala (doar în aparenta absenta), iar uneori i se substituie pe de-a întregul. Daca în „Telegrame“ exista un povestitor, un narator obiectiv (si exista!), acesta este Procurorul; ceilalti protagonisti sunt mai mult niste reflectori, ca sa împrumut pentru o clipa terminologia propusa de Nicolae Manolescu în „Arca lui Noe“, niste instante subiective, care percep umoral faptele, împingându-le într-o extrem de labila si necontrolata retorica a imaginarului. Pentru ca dimensiunea epopeica la care ajunge razboiul troian al Gudurailor cu directorul prefecturii nu este, în realitate, decât rodul hiperbolizarii interesate a unui banal schimb de scatoalce între câtiva combatanti de anvergura judeteana. Cel care echilibreaza isteria catastrofista a „opozantilor îndârjiti“, reducând-o la proportiile terestre cuvenite si, prin aceasta, proiectând-o în ridicol este Procurorul, lui apartinându-i – nota bene! – si celebra, memorabila formulare intrata în folclor „pupat toti piata endependenti“.
Dincolo de functiunea sa literara, personajul este însa si o prezenta umana notabila ce se lasa întrevazuta, cu un pic de bunavointa, dincolo de laconismul sever al textului si de stereotipiile inerente formulei telegrafice a schimbului de mesaje la care recurge autorul. Procurorul se recomanda el însusi ca „fiind înaintat în vârsta“ si având o vechime în magistratura „de aproape douazeci si trii di ani“, basca „o familie numeroasa“. Aceste precizari, care survin catre finalul „Telegramelor“, sunt de natura sa puna sub semnul întrebarii veridicitatea afirmatiei, oricât de savuroase, a lui Costachel Gudurau din partea de început a nuvelei: „Procoror lipseste oras manastire maici chef“. Daca, în virtutea unui calcul aritmetic simplu, îi atribuim personajului o etate situata în jurul a patruzeci si cinci de primaveri si avem în vedere ca, în 1900 („Telegrame“ apare în octombrie 1899), speranta medie de viata pe mapamond era de numai patruzeci si unu de ani, eventualul sau apetit pentru chiolhanuri prelungite pe la manastiri de maici devine îndoielnic. Spun „prelungite“ fiindca omul legii lipseste cam mult din oras – dovada, pe de o parte, împrejurarea ca raspunde cu întârziere solicitarilor imperative si repetate (trei la numar!) ale Ministrului Justitiei silit sa-l ameninte inclusiv cu demiterea, iar, pe de alta parte, faptul ca, în primul sau raport catre superior, consemneaza riguros: „Acu cinci zile dumineca...“.
Lasând gluma la o aprte, înclin sa cred ca Procurorul cerceteaza tardiv cazul, mai degraba „fiind absent ancheta judet“ decât din motivul pricinos invocat de Costachel Gudurau care nu-l agreeaza în chip vadit. Si, pe buna dreptate, întrucât omul legii nu face nici pe departe dovada independentei justitiei, comportându-se obedient cu reprezentantii partidului de guvernamânt si manifestându-se reticent si tendentios în raporturile cu cei din opozitie. De pilda, în prima sa epistola telegrafica, dupa ce relateaza sobru incidentul de la „cafine central“, are grija sa strecoare perfid, sub masca obiectivitatii, mentiunea: „Agrisorul plecat înjurând amenintând guvern de banditi, propriile cuvinte“. La fel, al doilea raport, începe sugestiv si edificator cu „Banda desperata opozanti îndârjiti (...) atacat directoru prefecturii fata gradina primarii. Acesta aparat bastonu...“ etc. Punerea în ecuatie a celor întâmplate este evident partinitoare.
Altfel, omul are reactii echilibrate, nu se arata speriat de amenintarea cu eliberarea din functie, nu intra instantaneu în alerta sub presiunea ierarhica si nu trece la masuri „fara parchetul nu sezisat în regula“, adica, pâna nu sunt îndeplinite formalitatile legale necesare. Arestarea lui Costachel nu constituie nici ea un abuz, având, de asemenea, deplina acoperire legala: împricinatul facuse uz de arme de foc în spatiul public. Ambigua ramâne chestiunea torturarii arestatului: s-a petrecut ea în mod efectiv, recte, organele au procedat „ca inchizitia“ (varianta Iordachel Gudurau) sau avem de a face cu simple „inventiuni fictive“ (varianta garantata de Procuror)?!
Nu stim daca seful parchetului are vreun rol în dezamorsarea conflictului, dar este în afara oricarui dubiu senzatia de usurare pe care o resimte vizavi de providentialul sau happy end. Din pacate, finalul întregii învolburari politice si sentimental-matrimoniale este favorabil doar protagonistilor sai; pentru Procuror, el echivaleaza cu o, poate, nemeritata lovitura în partea sensibila a carierei: cererea sa de a i se acorda „postul de avocatu statului, pe care o voiu îndeplini cu zel si activitate“ este ignorata, „vechiul procuror trib. X...“ fiind sacrificat profesional pe altarul unor oneroase aranjamente subteran-politicianiste.
Asa cum se întâmpla adesea în opera lui Caragiale, textura comica prodigioasa acopera si în „Telegrame“ umbra unei dureroase drame existentiale. C'est la vie!...