Hohote si suspans
articol aparut in Cultura, nr. 183 din 2008-07-24» cultura cultura spectacolului »
Autor: RUXANDRA ANTON
Spectacolul de la Teatrul ,,Ion D. Sîrbu'' din Petrosani reaminteste de legatura pe care Sica Alexandrescu a avut-o cu acest teatru de-a lungul vremii si iata ca piesa ,,Napoleon era fata'' în traducerea si adaptarea maestrului, acum saizeci de ani, dupa o farsa de Margaret Mayo, este montata azi de regizorul Andrei Mihalache. Ca orice comedie bulevardiera, intriga este simpla si se naste dintr-o scânteie care ajunge sa fie o vâlvataie de nestapânit. Scânteia aici este minciuna pe care Ketty Harrison i-o spune sotului ei, William Harrison, pentru a se proteja de eventualele banuieli, stiindu-l foarte gelos si intransigent. De aici minciuna începe sa creasca, sa se umfle pe masura ce argumentele ei sunt deturnate de tot felul de situatii neprevazute. Spectacolul este construit pe trei coordonate regizorale menite sa te tina sub presiune, dar si sa stârneasca hohote de râs la tot pasul: misterul, suspansul si îngrosarea caricaturala a personajelor.
Misterul este insinuat printr-un nor de fum, efecte sonore potrivite si prin atitudinea personajelor, desprinsa parca dintr-o comedie politista; servitorii au pistoale si sunt în pozitie de tragere ori de câte ori se anunta vizita cuiva – efectul este unul de un comic garantat de trucurile de tip gag. Suspansul este dat de multitudinea încurcaturilor care fac tot mai imposibila apararea lui Ketty din fata catastrofei pe care o poate declansa dezvaluirea adevarului. Însa caricaturizarea personajelor, tusa puternica pe defectele lor, fac tot deliciul acestui spectacol. Ketty este o mironosita alintata si gata sa accepte orice pact cu minciuna numai pentru a nu-l pierde pe sotul ei. Rolul pe care-l face Nicoleta Bolca este de un comic irezistibil; felul în care se preface ca plânge, falsitatea pe care o joaca în cel mai nonsalant stil cu putinta, miscarile si gestica încadrabile în Commedia dell' Arte vadesc tipul actritei totale, la fel de apta pentru comedie cât si pentru tragedie, asa cum am vazut-o în „Anna Christie“, ,,Casatoria“ sau în ,,Elisabeta“. William este tipul barbatului care, desi ,,moale“ si sentimental, poate fi de o duritate absurda atunci când se simte tradat. ,,M-ai scos din cutie si m-ai bagat în cosciug!“, îi spune el lui Ketty si o paraseste pentru a o pedepsi fiindca o banuieste de adulter. ,,Anul asta constiinta s-a scumpit ceva de groaza!“, exclama contrariat de imposibilitatea de a scoate adevarul la lumina. William vorbeste cu portretul matusii din tabloul agatat deasupra usii când este furios si nimic nu-l poate calma sau devine de o tandrete si naivitate înduiosatoare în preajma micutilor al caror tata crede ca este. Nicolae Vicol reuseste sa dea personajului atâtea valente câte pot sa-l faca simpatic, mucalit, ridicol sau nesuferit si sa stârneasca nu de putine ori hohote de râs. Mihai Sima, cel care îl interpreteaza pe Jimmy Scott, desi în primul act nu reuseste sa-i imprime personajului tusa caricaturala necesara si adopta mai mult o nota realista bine executata, în actul al doilea intra în ,,nervul“ piesei provocând o adevarata ,,baie de râs“ prin cascada de situatii create, dar si prin usurinta cu care trece de la o stare la alta, de la perplexitate si naivitate la furie, fiind aruncat dintr-un colt al scenei în altul, sub pat, pe pat, pe fereastra sau pe usa afara de catre cele doua femei înnebunite de starea de lucruri fara iesire. Izabela Badovics, jucând partitura lui Maggie Scott, prietena lui Ketty, a fost pentru mine o adevarata surpriza privind calitatea jocului, deloc în afara personajului. Micile abateri tin mai mult de lipsa de exercitiu decât de neizbutire. În acest spectacol a reusit sa arate ca se poate sa fie si bine. Dorin Ceagoreanu (John) si Diana Nichiteanu (Zoe) alcatuiesc un cuplu de servitori foarte reusit prin devotiunea lor ajustata cu multa viclenie, precum si prin efectele comice obtinute în scenele de maniera politista. Nicoleta Niculescu (Miss Petickton) imprima personajului ei acel aer de sobrietate ridicola al unei fete batrâne care, pe deasupra, mai are si functia de directoare a unei crese, izbutind sa dea coloratura comica aparitiilor ei. Daniel Cerga (chelnerul Henry) are destul tact si inspiratie în a-i da savoare personajului sau, care profita de pe urma întregii încurcaturi si îi stoarce de bani atât pe William cât si pe Jimmy. Maud, o fata în casa, bizara si cu
ticuri de limbaj, bine interpretata de Diana Báthori, precum si politistul lui Gigi Stoica încheie aceasta galerie de personaje care trec din minciuna în minciuna pentru a ajunge la un final fericit, când toti sunt pregatiti sa suporte sau sa dezvaluie adevarul, asa cum se obisnuieste în toate farsele. Napoleon este numele pe care i-l alege William uneia dintre gemenele aduse de Maud si prezentate acestuia ca fiind unul dintre baietii nascuti de Ketty.
Scenografia facuta de Alexandru Radu completeaza habitatul opulent al sotilor Harrison cu frumoase tablouri pictate în maniera lui Sabin Balasa. Costumele, desi parte din moda zilelor noastre, au si acea teatralitate necesara pentru a da un plus de personalitate personajelor. Efectele sonore din Santana sau Ennio Morrikone sunt folosite cu economie doar în acele momente în care urmeaza sa se întâmple ceva. Piesa ,,Napoleon era fata'' are un text fara pretentii, însa artificiile bine gasite care completeaza comicul de situatii, de limbaj sau de caracter, ritmul alert dat de energia si placerea jocului, fac din acest spectacol unul deconectant ce garanteaza o comedie cu priza la public. Si în teatru ca si în viata e nevoie sa problematizam mai putin si sa ne eliberam de tensiuni prin râs, fie el facil sau nu. Daca ne binedispune înseamna ca si-a atins scopul – iar la acest spectacol chiar am râs.